"În oraș se spune povestea perlei uriașe — cum a fost ea găsită și cum a fost pierdută. Se povestește despre Kino, pescarul, și despre nevasta lui, Juana, și despre pruncul lor, Coyotito. Și pentru că a fost spusă atât de des, povestea a prins rădăcini în mintea fiecărui om. Și, așa cum se întâmplă cu toate poveștile care sălășluiesc în inimile oamenilor și sunt repovestite, în ea se află lucruri frumoase și urâte, albe și negre, bune și rele, fără ca acestea să se amestece însă între ele."
"Dacă această poveste este o parabolă, atunci poate că fiecare îi va afla un tâlc și își va citi în ea propria viață. Oricum, în oraș se povestește că..."


I

Kino se trezi în întunericul ce se destrăma. Stelele încă străluceau și spre răsărit ziua spălase cu lumină palidă orizontul. Cocoșii începuseră să-și trâmbițeze cântecul, iar purceii harnici își porniseră neobosita scormoneală prin vreascuri și surcele, cu speranța că ceva bun de mâncat scăpase vederii. În apropierea bordeiului de paie, în pâlcul de peri țepoși, un stol de păsărele ciripea și bătea din aripi.
Ochii lui Kino se deschiseră, și el privi întâi pătratul de lumină al ușii, apoi privi cutia atârnată în care dormea Coyotito. În cele din urmă își întoarse capul către Juana, nevasta lui, care zăcea întinsă lângă el, pe preș, cu broboada ei albastră acoperindu-i nasul și sânii și un pic din spate. Ochii Juanei erau și ei deschiși și Kino nu-și amintea să-i fi văzut vreodată închiși atunci când se trezea. Ochii ei negri scânteiau ca două stele. Ea îl privea așa cum obișnuia să-l pri-vească întotdeauna când el se trezea.
Kino auzi clipocitul ușor al valurilor dimineții pe plajă. Era foarte bine — Kino închise din nou ochii ca să le asculte muzica. Poate că el era singurul care făcea așa sau poate ca toți ai săi făceau la fel. Cei din tribul său fuseseră cândva mari născocitori de cântece, astfel încât tot ce vedeau sau gândeau sau făceau se preschimba în cântec. Asta se petrecuse însă demult. Cântecele rămăseseră; Kino le știa pe toate, dar la numărul lor nu fusese adăugat nici un cântec nou. Asta nu înseamnă că fiecare om nu putea să-și aibă cântecul său. În mintea lui Kino răsuna acum un cântec clar și blând și, dacă ar fi putut să-i dea glas, l-ar fi numit Cântecul Familiei.
Își trase pătura peste nas ca să se apere de aerul rece. Brusc, privirea i se întoarse spre un foșnet ce venea dinapoia lui. Era Juana care se ridicase aproape fără zgomot. Merse cu picioarele ei goale și aspre spre cutia spânzurată în care dormea Coyotito, se aplecă peste ea și-i șopti un cuvânt care să-l liniș-tească. Coyotito privi în sus pentru o clipă, apoi își închise ochii și adormi din nou.
Juana merse la focul din cămin și descoperi acolo un cărbune pe care îl ațâță în timp ce rupea bucățele de paie peste el. Acum Kino se ridică și își înfășură pătura în jurul capului și nasului și umerilor, își încălță sandalele și ieși să privească zorile.
Afară, se așeză pe pământ și-și adună cape-tele păturii în jurul genunchilor. Văzu norii fărâmițați din Golf aprinzându-se sus, în aer. Și o capră se apropie de el și-l mirosi și-l privi lung cu ochii ei galbeni și reci. În spate, focul Juanei se aprinsese și arunca sulițe de lumină prin crăpăturile din peretele bordeiului de paie, iar prin ușă proiecta un pătrat tremurător de lumină. Un fluture de noapte întârziat se năpusti înăuntru, în căutarea focului. Cântecul Familiei se deslușea acum în spatele lui Kino. Și ritmul cântecului familiei era piatra de măcinat unde Juana pregătea porumbul pentru turtele de dimineață.
Zorile se iviră grăbite, o limpezire, o îmbujorare, o strălucire, și apoi o explozie de flăcări când soarele se ridică din Golf. Kino coborî privirea, să-și apere ochii de lumina orbitoare. Auzea venind din casă bătaia ușoară a plăcintelor de porumb și mirosul lor îmbietor pe tavă. Pe pământ furnicile erau ocupate, furnici mari și negre cu trupuri lucioase, și furnici mici, iuți și prăfuite. Kino privi cu seninătatea lui Dumnezeu cum o furnică prăfuită încerca deznădăj-duită să scape din capcana de nisip pe care i-o săpase leul furnicilor. Un câine slab și speriat se apropie și, la un cuvânt blând al lui Kino, se făcu covrig, își potrivi cu grijă coada peste picioare, iar capul și-l culcă peste grămăjoara trupului. Era un câine negru cu pete galbene aurii în locul în care ar fi trebuit să fie sprâncenele. Era o dimineață obișnuită și cu toate acestea o dimineață a dimineților.
Kino auzi frânghia scârțâind atunci când Juana îl luă pe Coyotito din leagănul său și-l spălă și-l așeză în broboada ei ca-ntr-un hamac și-l lipi de sân. Kino putea să vadă toate acestea fără să le privească. Juana murmură un cântec vechi, de numai trei note, însă de o varietate nesfârșită în intervale. Și el făcea parte tot din cântecul familiei. Totul făcea parte din cântecul familiei. În răstimpuri, se ridica la câte un acord aproape dureros care îi strângea gâtul, spunând: aceasta este siguranța, aceasta este căldura, acesta este Întregul.
Dincolo de gardul de stuf erau alte bordeie și fumul ieșea și din ele, ca și sunetul mesei de dimi-neață, dar acelea erau alte cântece, porcii lor erau alți porci, nevestele lor nu erau Juana. Kino era tânăr și puternic și părul negru îi cădea pe fruntea brună. Privirea îi era caldă, intensă și luminoasă, iar mustața subțire și aspră. Acum își scoase la iveală nasul din pătură, pentru că întunericul otrăvitor se destrămase și lumina galbenă a soarelui se revărsa peste casă.
În apropierea gardului de stuf, doi cocoși se înclinau simulând atacuri unul împotriva celuilalt — cu aripi țepene și penele gulerului înfoiate. Ar fi fost o întrecere stângace; nu erau păsări de luptă; Kino se uită la cocoși pentru o clipă, apoi privirea i se ridică spre un stol de porumbei sălbatici ce scăpăra către inima dealurilor. Acum lumea se trezise. Kino se ridică și intră în bordeiul său de stuf.
Când el intră pe ușă, Juana se ridică de la vatra dogoritoare. Îl puse pe Coyotito în leagăn, apoi își pieptănă părul negru și-l împleti în două codițe, și le legă capetele cu o panglică subțire verde. Kino se așeză lângă vatră și răsuci o plăcintă fierbinte, o muie în sos și o mâncă. Bău și un pic de pulque (O băutură fermentată, lăptoasă, obținută din diferite specii de agavă, produs obișnuit în Mexic.) și astfel isprăvi masa de dimineață. Nu cunoscuse vreodată și altfel de masă de dimineață — în afara zilelor de sărbătoare și a unei nemaipomenite fiesta cu prăjituri care aproape că-l omorâse. Când Kino termină masa, Juana se întoarse lângă foc și-și mâncă și ea micul dejun. Cândva își vorbeau, dar cuvintele ajung să fie de prisos atunci când totul se supune obiceiului. Kino oftă mulțumit și asta spunea totul. Soarele încălzea bordeiul de stuf, trimițând prin crăpăturile lui dâre lungi de lumină. Și una dintre ele căzu pe leagănul în care se afla Coyotito și pe frân-ghiile care îl susțineau.
O mișcare măruntă le atrase atenția spre leagăn. Kino și Juana înghețară. De-a lungul frânghiei care ținea leagănul atârnat de tavan înainta încet un scorpion. Își ținea coada cu ac întinsă înapoi, și ar fi putut s-o miște într-o clipită. Lui Kino răsuflarea începuse să-i șuiere în nări și-și deschise gura ca s-o oprească. Apoi, spaima îi pieri din priviri și capul își pierdu rigiditatea. În mintea lui se înfiripase un alt cântec. Cântecul Răului, muzica dușmanului, a oricărui dușman al familiei, o melodie sălbatică, tainică, primejdioasă și, copleșit de puterea acestuia, Cântecul Familiei se auzea ca o tânguire.
Scorpionul cobora spre leagăn cu mișcări delicate. Þinându-și răsuflarea, Juana repeta un descântec vechi care să-i păzească de un asemenea rău, iar pe deasupra lui, printre dinții încleștați, murmura un Ave Maria. Dar Kino se pusese în mișcare. Ușor, fără zgomot, trupul său lunecă dintr-un capăt al camerei în celălalt. Își ținea brațele înainte, încordate, iar cu ochii fixa scorpionul. În leagănul său, Coyotito râdea și întindea mânuța spre animal. Scorpionul simți pericolul chiar în clipa când Kino ajunse lângă el. Se opri și coada i se ridică spasmodic pe spate, cu ghimpele curb din capătul ei sclipind.
Kino rămase neclintit. O auzea pe Juana șoptind din nou descântecul și auzea muzica malefică a dușmanului. Prima mișcare trebuia s-o facă scorpionul, iar acesta simțea forța dătătoare de moarte ce se apropia. Mâna lui Kino se mișcă foarte încet, foarte blând. Coada ghimpată se smuci în sus. Și, chiar în clipa aceea, Coyotito scutură râzând frânghia și scorpionul căzu.
Mâna lui Kino se repezi să-l prindă, dar scorpionul îi scăpă printre degete, căzu pe umărul copilului și împunse. Apoi, Kino îi înhăță, mârâind, îl strânse între degete, și-l strivi până nu rămase din el decât o pastă întinsă pe palmă. Îi aruncă pe jos și îl izbi cu pumnul de podea, în timp ce Coyotito țipa de durere în culcușul lui. Dar Kino bătu și strivi dușma-nul până când nu mai rămase din el decât o pată umedă în praf. Dinții îi erau încleștați și ochii îi scă-părau de furie, iar Cântecul Dușmanului îi urla în urechi ca o furtună.
Juana luase însă acum copilul în brațe. Găsi locul înțepat care începuse să se înroșească. Își lipi buzele de punctul roșu și supse cu putere, și-l bătu, și-l supse iarăși în timp ce Coyotito țipa.
Kino era de prisos; era cu desăvârșire neajutorat, nu făcea decât să încurce locul.
Þipetele copilului atraseră vecinii. Se scurgeau în râuri din colibele lor de stuf — Juan Tomás, fratele lui Kino, și nevasta lui cea voinică, Apolonia, și cei patru copii ai lor se îngrămădiră la ușă și blocară intrarea, în timp ce, din spatele lor, ceilalți încercau să privească înăuntru; iar un băiețel se târî printre picioarele lor ca să vadă mai bine. Și cei ce se aflau în față purtară vestea spre cei din spate — „Scorpion. Băiatul a fost înțepat."
Pentru o clipă Juana încetă să mai sugă înțepătura. Gaura era ușor lărgită și marginile ei se albiseră de la supt, dar umflătura roșie continua să crească asemeni unei movilițe. Și toți acești oameni știau ce înseamnă un scorpion. Dacă un om în toată firea s-ar fi putut îmbolnăvi greu dintr-o înțepătură, un copilaș ar fi putut foarte ușor să moară din pricina otrăvii. Mai întâi — știau ei — apar umflătura și febra, și gâtul țeapăn, aveau să urmeze durerile de burtă, iar apoi Coyotito ar putea să și moară dacă otrava îi pătrunsese în corp. Durerea înțepătoare începea însă să-l părăsească. Þipetele lui Coyotito se preschimbaseră în gemete.
Kino se minunase adesea de tăria de fier a nevestei lui, altminteri atât de răbdătoare șt fragilă. Ea, atât de supusă și ascultătoare, și voioasă și răbdătoare, ea putea să se frângă de mijloc în durerile facerii fără să scoată un sunet. Putea să îndure oboseala și foamea aproape mai bine decât Kino însuși. În canoe se purta ca un bărbat puternic iar acum făcu cel mai uluitor lucru.
— Doctorul, spuse ea. Aleargă după doctor.
Vestea trecu printre vecinii îngrămădiți în curtea mică din spatele gardului de stuf. Și ei își repetau unii altora: „Juana vrea doctorul." Un lucru minunat, de neuitat, să vrei doctorul. Iar să-l și aduci asta ar fi fost într-adevăr ceva. Doctorul nu venea niciodată la pâlcul de colibe din stuf. De ce-ar fi făcut-o, când printre oamenii care trăiau în casele de piatră și tencuială ale orașului avea mai mulți pacienți decât ar fi putut să îngrijească.
— N-o să vină, spuseră oamenii adunați în curte.
— N-o să vină, spuseră oamenii din pragul ușii, și gândul acesta îl cuprinse și pe Kino.
— Doctorul n-o să vină, îi spuse Kino Juanei.
Ea își ridică privirea spre ei cu niște ochi mai reci decât ai unei leoaice. Era întâiul născut al Juanei — tot ce exista în lumea ei era el. Iar Kino îi văzu hotărârea și muzica familiei îi răsuna în minte pe un ton metalic.
— Atunci o să ne ducem noi la el, spuse Juana. Cu o mână își așeză broboada albastră pe cap, făcu dintr-un capăt ai ei un laț în care să țină copilul care gemea, iar cu celălalt capăt îi feri ochii de lumină. Oamenii care stăteau în ușă îi împinseră pe cei din spate pentru a-i face loc să treacă. Kino o urmă. Ieșiră pe poartă și o porniră pe drumul bătătorit, iar vecinii o luară pe urmele lor.
Problema era acum a întregii vecinătăți. Cu pași ușori și repezi, formară o procesiune spre inima orașului, mai întâi Juana și Kino, și în spatele lor Juan Tomás și Apolonia — a cărei burtă mare se legăna la fiece pas; veneau apoi toți vecinii, cu copiii alergând pe lângă ei cu pași mărunți.
Și soarele cel galben arunca înainte umbrele lor negre, așa încât călcau pe propria lor umbră.
Ajunseră în locul unde se isprăveau colibele de stuf și începea orașul de piatră și tencuială, orașul cu pereții exteriori aspri, înăuntru cărora se aflau grădini răcoroase, unde susurau fântâni și bougainvillaea (Viță tropicală americană) îmbrăca zidurile în purpuriu și cărămiziu și alb. Dinspre grădinile misterioase, auzeau cântecul păsărilor închise în colivii și auzeau zgomotul apei reci care se năruia pe lespezi. Procesiunea străbătu piața scăldată într-o lumină orbitoare și trecu prin fața bisericii. Acum devenise mai numeroasă. Noilor veniți de pe margini li se povestea în șoaptă cum copilul fusese înțepat de un scorpion și cum tatăl și mama lui îl duceau acum la doctor.
Și noii veniți, mai ales cerșetorii din fața bisericii, foarte pricepuți în a cântări omul din ochi, aruncară o privire scurtă către fusta albastră și veche a Juanei, văzură lacrimile din broboada ei, prețăluiră panglica verde din codițele ei, citiră vârsta păturii lui Kino și cele o mie de spălări prin care îi trecuseră hainele, și îi taxară drept niște oameni sărmani, apoi porniră să vadă și ei ce-o să se întâmple mai departe. Cei patru cerșetori din fața bisericii știau tot ce se întâmpla în oraș. Studiau tinerele femei care se duceau la spovedanie, și, la ieșire, le citeau de pe chipuri păcatele. Nu le scăpa nici un scandal, oricât de mărunt, dar nici crimele foarte mari. Își făceau somnul la posturile lor în umbra bisericii, așa că nimeni nu putea să se strecoare înăuntru să-și caute acolo alinarea fără știința lor. Îl știau bine și pe doctor. Îi știau ignoranța, cruzimea, zgârcenia, poftele, păcatele. Știau de avorturile lui neîndemânatice și de bănuții maronii pe care-i dădea de pomană, cu atâta reținere. Îi văzuseră cadavrele intrând în biserică. Și, cum slujba de dimineață se isprăvise și afacerile nu le prea mergeau, urmară și ei procesiunea, acești veșnic însetați de cunoașterea perfectă a omului, să vadă ce-o să facă doctorul cel leneș și grăsan pentru un copil de băștinaș înțepat de scorpion.
Procesiunea ajunse în sfârșit la poarta cea mare a casei doctorului. Puteau să audă susurul apei și cântecul păsărilor din colivii și foșnetul măturilor pe dalele de piatră. Și puteau să adulmece mirosul de pâine bună, prăjită, din casa doctorului.
O clipă, Kino ezită. Doctorul acesta nu aparținea poporului său. Doctorul acesta aparținea unei rase care timp de aproape patru sute de ani bătuse, înfometase și jefuise și disprețuise rasa lui Kino, înfricoșând-o într-asemenea chip încât băștinașii băteau umiliți la ușa ei. Și, ori de câte ori se apropia de cineva din rasa asta, Kino se simțea slab și înspăimântat și furios într-unul și același timp. Un amestec de furie și teroare. I-ar fi fost mai ușor să-l ucidă pe doctor decât să-i vorbească, pentru că toți cei din rasa doctorului se adresau celor din rasa lui Kino ca unor simple animale. În timp ce Kino își ridica mâna dreaptă spre inelul de fier de la poartă, furia creștea în el, și bătăile muzicii dușmanului izbeau în urechile lui, și buzele i se lipiseră de dinți — dar mâna dreaptă și-o întinse să-și scoată pălăria. Inelul de fier se izbi de poartă. Kino își scoase pălăria și rămase în așteptare. Coyotito gemu ușor în brațele Juanei, iar ea îi vorbi dulce. Mulțimea se apropie ca să vadă și să audă mai bine.
Într-o clipă, poarta cea mare se întredeschise. Kino putea să zărească răcoarea verde a grădinii și fântâna care arunca apă. Bărbatul care-l privea era de-aceeași rasă cu el. Kino îi vorbi în limba veche:
— Cel mic — întâiul născut — a fost otrăvit de un scorpion, spuse Kino. Am nevoie de priceperea unui vraci.
Poarta se închise nițel și servitorul refuză să vorbească în limba veche.
— O clipă, spuse. Mă duc să întreb, apoi închise poarta și trase zăvorul. Soarele dogoritor arunca mănunchiul de umbre întunecate ale oamenilor pe peretele alb.
În camera sa, doctorul se sculase din patul său înalt. Era îmbrăcat cu halatul său de mătase roșie pe care-l avea de la Paris, acum puțin cam strâns pe piept când își închidea nasturii. Þinea în poală o tavă de argint pe care se afla o ceașcă de argint cu ciocolată și o ceșcuță de porțelan chinezesc, atât de delicată încât îl făcea caraghios atunci când o ridica cu mâna lui uriașă; o ridica cu vârful degetului mare și cu arătătorul și-și întindea celelalte trei degete ca să nu-l încurce. Își turnă încă o ceașcă cu ciocolată și fărâmiță între degete un biscuit dulce. Servitorul de la poartă intră prin ușa deschisă și așteptă să fie băgat în seamă.
— Ei? întrebă doctorul.
— E un tânăr indian cu un copilaș. Zice că l-a înțepat un scorpion.
Doctorul așeză încet ceașca, înainte de a-și da frâu liber mâniei:
— N-am altceva mai bun de făcut decât să-i vindec pe „micuții indieni" de înțepătura insectelor? Sunt doctor, nu veterinar.
— Da, Stăpâne, spuse servitorul.
— Are vreun ban? întrebă doctorul. Nu, n-au niciodată nici un ban. Numai eu, numai eu pe lumea asta trebuie să lucrez pe degeaba — și m-am săturat. Vezi dacă are vreun ban!
În poartă, servitorul deschise un pic ușa și privi spre cei ce așteptau. De data asta vorbi în limba veche:
— Aveți bani să plătiți tratamentul?
Atunci, Kino căută într-un loc ascuns de sub pătura sa. Scoase de-acolo o hârtie împăturită de mai multe ori. O desfăcu cu grijă, până când în cele din urmă se iviră opt perluțe de cultură, diforme, la fel de urâte și de cenușii ca niște bube, turtite și aproape lipsite de valoare. Servitorul luă hârtia și închise din nou poarta, dar de astă dată se întoarse repede. Crăpă poarta doar cât să înapoieze hârtia.
— Doctorul a ieșit, spuse el. A fost chemat pentru un caz într-adevăr grav. Și, de rușine, închise imediat ușa.
Iar acum, un val de rușine cuprinse și întreaga procesiune. Se mistuiră cu toții. Cerșetorii se întoarseră pe treptele bisericii, vagabonzii se îndepărtară, și vecinii plecară în așa fel încât să nu vadă rușinea publică ce i se făcuse lui Kino.
Kino rămase vreme îndelungată în fața porții alături de Juana. Încet își puse pe cap pălăria pe care o ținea umilit în mână. Apoi, pe neașteptate, lovi poarta cu pumnul, încercând s-o sfărâme. Își privi mirat nodurile zdrobite ale mâinii și sângele care-i curgea printre degete.


II

Orașul era așezat într-un estuar întins, iar clădirile sale vechi și galbene din tencuială îmbrățișau plaja. Pe plajă se înșirau canoe albe și albastre care veneau din Nayarit, canoe păstrate de-a lungul generațiilor de un fel de ghips aidoma unei cochilii care le apăra de apă și a cărui fabricație era un secret al pescarilor.
Erau canoe înalte și grațioase, cu prora și pupa curbate, având la mijloc un suport bine fixat unde se putea înălța un catarg cu o mică velă latină.
Plaja era din nisip galben, dar la marginea apei îi lua locul prundișul de scoici și alge. Crabii lăutari bolboroseau și împroșcau cu apă din găurile lor făcute în nisip și micuții homari păcăneau înăuntrul și-n afara căsuțelor lor minuscule din prundiș. Fundul mării era bogat în făpturi care mișunau și înotau și creșteau. Algele maronii se unduiau în curenții ușori și iarba țiparului, verde, dansa, iar căluții de mare se prindeau de tulpinile ei.
Spotted botete, peștii otrăvitori, se odihneau pe straturile de iarbă din adâncuri, și crabii înotători cei viu colorați treceau peste ei într-o goană nebună.
Pe plajă, câinii înfometați și porcii înfome-tați ai orașului căutau fără încetare vreun pește sau vreun pescăruș mort care ar fi putut să fie adus de flux.
Deși dimineața abia începuse, totul era învăluit într-un miraj nedeslușit. Aerul înșelător, care mărea unele contururi și ștergea altele, se așternuse asupra întregului Golf, astfel încât toate priveliștile erau ireale și nu te puteai încrede în ce-ți spuneau ochii; marea și pământul aveau limpezimea perfectă ca și incertitudinea unui vis. Așa se explică faptul că locuitorii Golfului se încred în spirit și în închipuire, dar nu se bizuie pe ochi atunci când măsoară o distanță sau un contur clar sau oricare alt lucru exact.
În estuarul de dincolo de oraș, un singur pâlc de mangrove se ridica cu hotărâre, conturat telescopic, în timp ce altele nu erau decât o pată verde întunecată, aproape ștearsă. O parte din îndepărtatul țărm dispăru într-o licărire ce închipuia apa. Nu puteai fi sigur de cele ce vedeai, căci nu era nici o dovadă că ele există cu adevărat. Și oamenii Golfului își închi-puiau că pretutindeni este la fel și nu li se părea nimic deosebit. O ceață arămie se întindea deasupra apei, și soarele fierbinte al dimineții bătea în ea făcând-o să vibreze într-o lumină orbitoare.
Bordeiele de stuf ale pescarilor se aflau în spatele plăjii, în partea dreaptă a orașului, iar bărcile canoe erau trase la mal în fața lor.
Kino și Juana coborâră încet spre plajă la barca lui Kino, singurul lucru de preț pe care-l aveau pe lumea asta. Era foarte veche. Bunicul lui Kino o adusese cândva din Nayarit și i-o dăduse tatălui lui Kino și astfel ajunsese ea la Kino. Era o avere și în același timp o sursă de hrană, căci un bărbat cu o barcă putea să garanteze unei femei că o să aibă ce mânca. Era un zid de apărare împotriva foametei. Și în fiecare an Kino își lustruia barca cu acel ghips ca de scoică, folosind metoda tainică pe care o moștenise tot de la tatăl său. Acum se apropie de canoe și-i atinse cu gingășie prora, așa cum făcea întotdeauna. Lăsă piatra cu care se scufunda și coșul și cele două frânghii în nisip, lângă canoe. Apoi își împături pledul și-l așeza la proră.
Juana îi puse pe Coyotito pe pled și-l înveli cu broboada ei, să nu-l ardă soarele fierbinte. Acum se liniștise, dar umflătura de pe umăr i se întinsese pe gât și sub ureche, iar fața îi era umflată și fierbinte. Juana merse la apă și intră în ea. Adună câteva alge maronii și făcu din ele o prișniță umedă, pe care o puse pe umărul umflat al copilului; era un leac la fel de bun ca oricare altul și, probabil, nici doctorul nu s-ar fi descurcat mai bine. Acest leac însă nu avea acordul doctorului, pentru că era simplu și nu costa nimic. Pe Coyotito nu-l apucaseră încă durerile de stomac. Poate că Juana înlăturase la timp otrava, dar nu și grija pentru întâiul ei născut. Nu se rugase de-a dreptul pentru însănătoșirea copilului — se rugase să găsească perla cu care să-l plătească pe doctor ca să le vindece copilul, și asta pentru că mințile oamenilor sunt la fel de străvezii ca și mirajul Golfului.
Acum, Kino și Juana târâră barca în josul plăjii, spre apă, și când prora începu să plutească, Juana se urcă în ea, în timp ce Kino împingea pupa; apoi intră și el în apă, înaintând până când barca începu să plutească ușor și să tremure pe valurile ce se spărgeau de ea. Apoi, amândoi deodată, Juana și Kino străpunseră marea cu cele două vâsle duble, iar barca spinteca apa și șuiera. Ceilalți căutători de perle se și aflau demult în larg. Peste câteva clipe, Kino avea să-i vadă strânși ciorchine în ceață, deasupra bancului de stridii.
Lumina se cernea prin apă și ajungea la bancul de stridii încrețite care erau fixate pe fundul apei, presărat tot cu cochilii deschise și sparte. Acesta era bancul care făcuse odinioară din Regele Spaniei o mare putere în Europa, îl ajutase să-și plătească războaiele și să-și împodobească bisericile pentru izbăvirea sufletului său. Stridii cenușii care aveau pe capac fustițe cu volane, alte specii de scoici cărora le atârnau de fustițe fire de alge și crabi mititei se cățărau pe ele. Acestor stridii putea să li se întâmple un accident: un fir de nisip putea să se cuibărească în cutele mușchiului și să irite carnea până când, ca să se apere, carnea îmbrăca firul cu un strat neted de ciment. Dar o dată ce începea să facă asta, carnea continua să înveșmânte corpul străin până când el se elibera în freamătul unui flux, sau până când însăși stridia era distrusă. Timp de secole, oamenii se scufundaseră în adâncuri și smulseseră stridiile din cuibul lor, și le deschiseseră în căutarea firelor de nisip astfel înveșmântate. Bancuri de pești trăiseră lângă bancul de scoici azvârlite înapoi în mare de căutătorii de perle și peștii mușcau dinlăuntrul strălucitor al scoicilor. Dar perlele erau o întâmplare și a găsi una din ele era un adevărat noroc, o uriașă bătaie pe spate a lui Dumnezeu sau a zeilor sau a amândurora.
Kino avea două frânghii: una legată de o piatră grea și cealaltă de un coș. Își scoase cămașa și pantalonii și-și lăsă pălăria pe fundul bărcii. Apa era uleioasă, netedă. Își luă într-o mână piatra și în cealaltă coșul și se cufundă în apă, iar piatra îl purtă către fundul ei. Bule de aer se ridicară în jurul lui, până când apa se limpezi și el putu să vadă. Deasupra, apa era o oglindă unduitoare de lumină și el vedea fundurile bărcilor care o despicau.
Kino se mișcă cu multă grijă ca nu cumva să tulbure apa cu mâl sau nisip. Își prinse piciorul în lațul pietrei sale și mâinile i se mișcară repede, smulgând stridiile unele singure, altele crescute ciorchine. Le așeză în coș. În unele locuri, stridiile se țineau unele de altele, așa că se desprindeau cu grămada.
Poporul lui Kino preschimbase în cântec tot ce se întâmplă sau există. Născociseră cântece către pești, către marea furioasă și către marea liniștită, către lumină și către întuneric, și către soare și lună, și cântecele sălășluiau toate în Kino și în ai săi — toate cântecele născocite vreodată, chiar și cele uitate. Și în timp ce-și umplea coșul, Kino simțea în el cântecul, și ritmul cântecului era chiar inima lui bătândă care se hrănea cu oxigenul răsuflării pe care el încerca să și-o țină; iar melodia cântecului era apa verde-cenușie și animalele mărunte care mișunau și norii de pești care apăreau și dispăreau. Dar în cântecul acesta mai exista un cântecel tainic, greu de deslușit, dar veșnic prezent, dulce și tainic și cristalin, aproape ascunzându-se într-o contra-melodie, și acesta era Cântecul Perlei Posibile, pentru că fiecare scoică aruncată în coș putea să conțină o perlă. Șansele erau puține, dar norocul și zeii ar fi putut să fie binevoitori. Și Kino știa că în barca de deasupra lui Juana îndeplinea ritualul magic al rugăciunii, cu fața împietrită și mușchii încordați, ca să silească norocul, ca să-l smulgă din mâinile zeului, fiindcă avea nevoie de el pentru umărul umflat al lui Coyotito. Și, fiindcă nevoia era mare și dorința era tot mare, micuța melodie tainică a Perlei Posibile în dimineața aceea era mai puternică. Frânturi mici din ea se amestecau clar și delicat în Cântecul Adâncurilor.
Kino, cu mândria și tinerețea și puterea sa, era în stare să rămână în adâncuri mai mult de două minute, așa încât întârzia alegând numai scoicile mari. Fiindcă erau tulburate, scoicile stăteau strâns închise. Puțin la dreapta, plină de îngâmfare, stătea o moviliță de piatră sfărâmată, acoperită cu stridii prea tinere pentru a fi culese. Kino se apropie de movilă și alături de ea, sub o mică ieșitură, văzu o stridie uriașă tronând în singurătate, nestingherită de suratele sale. Scoica era pe jumătate deschisă, fiindcă ieșitura proteja această stridie străveche, și în mușchiul ce semăna cu o buză, Kino zări o licărire fantomatică — apoi scoica se închise. Inima lui bătea un ritm greoi, iar melodia perlei posibile îi țipa în urechi. Încet, dezlipi stridia și o strânse la piept. Își eliberă piciorul din laț și trupul său se ridică la suprafață, iar părul negru îi străluci în lumina soarelui. Ajunse la barcă și puse scoica pe fundul ei.
Apoi Juana ținu barca, iar el se urcă în ea. Ochii îi străluceau de emoție, dar, cuminte, își trase piatra, apoi își trase coșul cu stridii și le sui în barcă. Juana îi simți emoția și se prefăcu că se uită în altă parte. Nu e bine să-ți dorești prea mult un lucru. Uneori asta poate să alunge norocul. Trebuie să ți-l dorești doar atât cât să fie destul, și trebuie să te porți foarte prevenitor cu Dumnezeu sau cu zeii. Juana nu mai respira. Cu mare prudență, Kino desfăcu cuțitul lui scurt și puternic. Privi spre coș gânditor. Poate ar fi mai bine să deschidă stridia la urmă. Luă o stridie mică din coș, îi tăie mușchiul, căută în faldurile de carne și o aruncă în apă. Apoi păru să vadă pentru întâia oară stridia uriașă. Se ghemui pe fundul bărcii, luă scoica și o privi atent. Scobiturile ei străluceau de la negru până la maroniu, și doar câteva crustacee mici se lipiseră de învelișul ei. Acum Kino șovăia s-o deschidă. Știa că ceea ce văzuse putea fi un reflex, o bucată de scoică ce pătrunsese din greșeală înăuntru sau pur și simplu o nălucire. În Golful acesta de lumină înșelătoare erau mai multe năluciri decât realități.
Dar ochii Juanei erau ațintiți asupra lui și ea nu mai putea aștepta. Își puse mâna pe capul acoperit a lui Coyotito.
— Deschide-o, spuse ea încet.
Kino își înfipse cu îndemânare cuțitul în marginea scoicii. Prin cuțit simțea mușchiul încordându-se tare. Lama făcu mușchiul scoicii să cedeze și ea se desfăcu. Carnea în formă de buză se crispă, apoi se liniști. Kino o ridică și sub ea se afla... perla uriașă, tot atât de perfectă ca o lună plină. Prindea lumina, o prelucra și o elibera într-o flacără de argint. Era mare cât un ou de pescăruș. Era cea mai mare perlă din lume.
Juana răsuflă și gemu ușor. Iar în Kino izbucni melodia tainică a perlei posibile, izbucni clară și frumoasă, bogată și caldă și încântătoare, strălucitoare și desfătătoare și triumfătoare. Pe suprafața perlei uriașe putea vedea forme de vis. Culese perla de pe carnea muribundă și o ținu în palmă, o rostogoli și văzu că era perfect rotundă. Juana se apropie ca s-o privească în mâna lui, și era chiar mâna pe care și-o zdrobise în poarta doctorului, iar apa mării colorase cu gri alburiu pumnul său sfâșiat.
Instinctiv, Juana se îndreptă spre Coyotito care stătea pe pledul tatălui său. Ridică compresa de ierburi de mare și privi umărul.
— Kino! țipă ea ascuțit.
Kino privi peste perla sa și văzu că umflătura scădea pe umărul copilului; otrava îi părăsea corpul. Atunci pumnul lui Kino se închise deasupra perlei și emoția îl copleși. Își dădu capul pe spate și urlă. Ochii i se rostogoliră în cap și strigă, iar trupul i se înțepenise. Bărbații din celelalte bărci ridicară privirea, tresăriră, apoi își cufundară vâslele în mare și se grăbiră să ajungă primii la barca lui Kino.