agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-13 | |
Delir de viață și absurd, pe culmi de nebunie când se conștientizează această inutilitate a existenței și niciun scop nu mai trezește dorința de mai mult. Ce mai poți spera când moartea nu mai stârnește nicio tresărire? Cum te mai poți găsi dacă lumea te-a alienat de sufletul tău și ți-a spulberat identitatea? E tristă și tragică agonia în singurătate, dar universul nou, creat din două jumătăți născute din contrast și tinzând către același unic punct, concentrează haosul în sfere înscrise în cuburi înscrise în sfere pierdute într-o furtună de liniște asurzitoare. Îmbrățișați în gânduri verzi, cu ochi din lumini violet, respirând cald unul prin celălalt, trăim acest delir în doi...
Prin gaura cheii mi se-arată un univers într-un inel ce se învârte zbuciumat pe degetele păpușilor cu chip de ceară. Sunt sigură că praful de nori s-a așternut deja pe ochii lor și am rămas doar noi deschiși. Inelul le strânge și le intră-n pergament, iar noi zburăm liberi trăgând în piepturi aburi mov. Picături mari de lumină țes fin pânza verde a irișilor noștri fixați pe pielea pământului gol ce se-ndoaie sub greutatea pașilor de ceară. Copacii-cretă își depun strat după strat pe crengi și își răsfiră frunzele spre noi, întinzându-ne chei de gelatină. Nu le-am vrut, am fugit, deși eram fascinați de transparența lor grotescă și mirosul fad de vechi și cunoaștere. Ni s-a făcut frig și eu am cules muguri de apă și tu ai adus scoarță de lună. N-au fost de-ajuns, privirile de ceară încă ne-nghețau și pliurile pământului încercau sa ne prindă răsuflarea, iar noi tot zburam și vedeam cum inelul se strânge în jurul lor și le sugrumă. Un val de cerneală a înecat totul și noi am văzut apocalipsa, cum verde și violet s-au stins în nimic și ceara s-a topit. Hârtii rupte s-au împrăștiat în jurul nostru și ne-au strâns într-un cerc plin, concentrat în lumini și sclipiri de întuneric. Atunci ni s-a revelat drumul drept către buze calde și ne-am unit într-un inel în jurul haosului. Mâinile se desfac încet, eliberând aer rece și forțând vidul. Fire de praf se agită, se răspândesc de pe pielea pergamentoasă și creează vârtejuri, antrenează haosul liniștit. Un vânt stârnit de frig și nimic împinge toate particulele într-o parte, încearcă să le condenseze și apoi să le distrugă, dar sunt prea eterogene și nu există un liant care să le transforme la loc în piele. Aerul izbește palmele, dar nu le poate mișca. În imobilitatea lor, domină lumea. Acum e momentul în care se scufundă în existență, permit sentimentelor, impresiilor, glasurilor colorate și imaginilor țipătoare ale particulelor să ia formă și să pătrundă în căuș, să le surprindă ca realități externe într-o realitate ascunsă lor. Mâinile sunt observatori, se afundă până la încheieturi în secrețiile psihice și fiziologice, testându-le fluiditatea și consistența, căutând ceva și răscolind masa informă, semitransparentă. Se opresc și încep să îndepărteze particulele, agitându-și degetele, scuturându-se de lichid, răspândind mii de picături în jur , picături ce se îndepărtează cu viteză și se topesc în opacitate. Mâinile se unesc la încheieturi și se apropie, eliminând vijelios aerul dintre ele. Degetele se întrepătrund și se îndoaie rotunjit, fiecare găsindu-și locul săpat în piele. Picături se scurg în căușul deschis și aerul rece încă desparte podul palmelor. Mușchii se contractă, mâinile se unesc și explulzează tot dintre ele, liniile calde lipidu-se la loc. Haosul interior și-a reluat liniștea, departe de agitația prafului, picăturilor și aerului. Sângele meu se varsă pe podeaua orizontului, murdărind clarul cerului și hrănind betonul crăpat. Șănțulețe pline de praf sunt umplute cu lichid și se formează un noroi de un roșu murdar, mărturie că a existat ceva înaintea asfaltului și străzilor. Cerul e deja suprasaturat de lumină și îmi respinge sângele, coagulându-l în ploaie și împingându-o către linii. Poate va fi înnegrit și punctele răzlețe vor forma graficul unei noi funcții a demenței ordonate. O voce moale scuipă cerneală spre orizont, dezgustată de componența organică a fluidului meu. Albastrul se izbește violent de cheaguri și le rupe crusta, redându-le roșul lucios și amestecându-se cu el. Violet. Bucăți de cer și de beton au fost stropite cu violet și picături încă dau o luptă mută pentru a crea noi nuanțe, totul într-o mișcare amețitoare. Sângele meu încă se scurge nepăsător, violetul nu îl impresionează. Un foton se descarcă pe un fir de păr decolorat și naște o scânteie ce erupe pe o bară metalică. Un foc viu se înalță, mistuind metalul ruginit în picături sferice fierbinți. Câteva se preling până într-o băltoacă stătută și se descompun într-un verde tare ce acaparează apa. Focul ia proporții și sângele meu îl adapă, plouă cu cheaguri și violet și betonul s-a făcut de un verde gelatinos. Un strop de sânge și un strop de foc, un strop de verde tare și un strop de violet inert, se întâlnesc într-un punct nedefinit și explodează în culori și lumină ce se dizolvă instantaneu. Orizontul și-a reluat linia neagră. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate