agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-17 | |
La mormântul lui Badea Rusu, șase săptămâni la rând, în fiecare duminică, s-a făcut pomenirea răposatului, așa cum cere legea creștinească. În ultima a avut loc parastasul pentru că sufletul său se prezenta atunci, după patruzeci de zile, la Dreapta Judecată. A urmat, în aceiași zi, pomana de șase săptămâni la care au participat aproape toți bărbații satului. Au fost mai mulți oameni decât la alte înmormântări unde răposatul avea familie mare și multe neamuri. Vecinătatea s-a pregătit din timp. Femeile au strâns atâta făină încât au trebuit, apoi, să bage de trei ori colaci în cuptor. Vin s-a găsit în butoaiele răposatului. S-a găsit și fasole uscată, de câțiva ani, în pod. Într-o ladă din casă era si și un văl de pânză țesut, poate, de mama lui, numai bun de întins prin curte pentru a se așeza blidele pe el, așa cum se face la ori ce pomană.
A rămas în amintirea oamenilor această pomană. Mult timp după aceia dacă vroiau să spună că cineva i-a ospătat bine sau că la masă s-au găsit de toate ziceau „a fost ca la pomana lui Rusu”. Vorba aceasta a rămas până târziu când s-au ridicat alți oameni care nici nu l-au cunoscut pe acel bade. Cei din familia lui Niculae a lui Ilină au ținut bine minte pomana de șase săptămâni a lui Badea Rusu și pentru că în acea zi de iarnă blândă a venit acasă Ilie. Știau că va veni. Au primit carte de la el că înainte de crăciun va fi acasă. Când a intrat pe ușă gata să nu-l cunoască nimeni. Era îmbrăcat în uniformă românească ce părea turnată pe el. Stofa Kaki era fină ca în hainele unui ofițer. Cizmele, de parcă le-ar fi lustruit în uliță înainte de a intra în curte, străluceau fără pic de noroi sau praf pe ele. Centura îi strângea mijlocul subțire. Pe umeri cele două trese galbene îi spuneau gradul de sergent. Părul castaniu și mustața îi străluceau S-a nimerit să fie acasă și Victoria care a sosit de câteva zile în vacanța de crăciun. Femeile au plâns de bucurie. Și lui Niculae i-au scăpat, pe furiș, câteva lacrimi. - Dragul mamei, drag. Pe unde ai umblat, acești ani, departe de noi? - Lasă-l că va avea timp să ne povestească Privindu-l cu ochii săi de mamă și dat seama că Ilie, al ei, este tot cel de altă dată, tot atât de grijuliu față de el, de hainele și încălțămintea lui. Când era copil îi spăla hainele nu pentru că erau murdare ci pentru că le-a purtat prea mult. N-ar fi putut găsi o pată cât de mică pe ele, nici dacă venea de la munci care murdăreu, când lucra cu var ori cu lut înmuiat în apă. Pe trupul lui ori ce haină îi venea bine, ca și acum aceste haine ale armatei Au avut timp. Le-a povestit Ilie în timpul mesei și apoi până noaptea târziu. Cum a fugit împreună cu alți camarazi din armata împăratului când se știa că acea armată se va destrăma poate într-o săptămână, poate într-o lună. Nu puteau ști când. Au trebuit să răspundă, în fața unor ofițeri români, la întrebări despre regimentul din care au făcut parte, despre ce anume au făcut ei acolo, cu ce arme au luptat și dacă cunosc în amănunțime cum să la folosească. El le-a spus că nu știe mare lucru despre arme dar că știe să facă fel de fel de mâncări, încă înainte de a fi luat în armată. Că în armata împăratului a fost luat să sape șanțuri pentru că era beteag la un picior dar acum i-a trecut. Că atunci când s-a aflat că știe să facă de mâncare a fost trecut bucătar la o companie. N-a stat mult acolo și a fost luat la popotă, adică la bucătăria care făcea mâncarea ofițerilor. Aici a fost făcut șef peste ceilalți bucătari și a primit gradul de sergent. - Bine Ilie i-a zis ofițerul. Vei fi sergent și în armata română și te vei ocupa tot cu pregătitul mâncării. Dar va trebui să dovedești, într-o săptămână, că te pricepi la gătit așa cum te lauzi. Când povestea Ilie, mama îl vedea copil învârtindu-se pe lângă sobă ajutând-o la făcutul mâncării mai ales în ajunul marilor sărbători. Îi plăcea băiatului și a ajuns să se priceapă bine la tăiatul mărunt al cepei, la întinsul și chiar la tăiatul tăiețeilor. De paști el era cel ce tăia mielul și împărțea carnea pentru ciorbă tocană și friptură. A învățat să facă ceea ce la început nici mamă-sa și nici vreo o altă femeie din sat nu știa a face. Din măruntaiele mielului, mărunțite bine cu mașina de tocat și amestecate cu diferite ierburi a făcut primul drob de miel ce s-a văzut și s-a mâncat vreodată în satul lor. A citit despre felul cum se face această mâncare într-o foaie pe care a adus-o tatăl său într-o primăvară de la târg din Sibiu. Se numea Foaia Poporului și avea într-un colț un titlu „Sfatul gospodinei” Tare s-au mai minunat ai casei de ce a știut să facă Ilie dar au hotărât să nu mai spună nimănui, să nu-l facă de rușine, că este priceput la treburi femeiești. În schimb i-a mers vestea ce bine se pricepe la tăiatul porcului la pregătirea caltaboșilor și cârnaților, la pregătitul unturii și jumărilor. Înainte de crăciun era chemat de familii de bătrâni, mai neputincioși, să le taie porcul și să-i ajute la ceea ce se cuvine să facă din el. - Și le-ai dovedit, dragul mamei, că ești un bucătar bun? - Ba bine că nu. Au început a-și linge degetele domnii ofițeri după ce mâncau ce le pregăteam eu. Făceam și mâncări despre care nu se știe pe la noi. Citeam într-o carte despre cum se fac. Le spuneam celor doi băieți de la bucătărie ce să pregătească iar eu băgam în oală sau cratiță. Le-a mai povestit feciorul cum a însoțit, într-o căruță, o companie. De căruță era legat un cazan pe roți în care el, ajutat de doi soldați, făcea mâncare pentru cei ce luptau ori când nu luptau se aflau mai tot timpul în mișcare. Au ajuns până la Tisa. De paști i-au trecut apele. Au trebuit însă să se retragă până la Oradea. În vară au început din nou să înainteze. De data asta cu mai mult spor. Au străbătut timp de săptămâni o câmpie întinsă. Cea mai mare parte a câmpiei era pustie, nelucrată, din pricina războiului. Au găsit totuși pentru bucătăria lor cartofi varză și legume. Din când în când tăiau câte o vacă găsită pe la margine de sat. Carnea ei era împărțită cu bucătăriile altor companii. Lângă un oraș mai mare, Keșkemet, au văzut din depărtare o câmpie albă. Ce să fie? Când s-au apropiat au văzut mii și mii de gâște pe lângă niște bălți mărginite de stuf. Au umplut căruța cu gâște pe care le-au legat de picioare. Au avut ce mânca mai multă vreme. Supe cu gust bun și tocană cu găluște. Pe la începutul lui august au ajuns la Budapesta. N-a mai văzut până atunci, nici nu credea să existe, un oraș așa de mare și frumos. Pe la margine se vedeau, după case, că trăiau oameni săraci. Mai încolo numai drumuri de parcă erau făcute dintr-o singură bucată de piatră, biserici și palate. Și mulți oameni ciopliți în piatră, unii călări. Când s-a minunat în fața comandantului de frumusețile văzute acesta i-a spus că acele cioplituri din piatră, statuile, închipuie pe regii unguri care au stăpânit acele locuri de mai bine de o mie de ani - Vezi palatul acela mândru de dincolo de apa Dunării. Ști ce este. - Nu știu - Este Parlamentul maghiar, adică palatul stăpânirii de unde se dădeau legile. Ce vezi acolo deasupra lui? - Ce văd eu vede oricine. Este steagul nostru românesc - Să știi sergent că nimeni n-ar fi crezut vreodată ca acest steag să se afle pe acest palat. Roșul galbenul și albastrul este steagul unui popor a cărui bună parte a stat sute de ani sub stăpânirea lor. Să ții minte ce vezi și să spui a lor tăi când te vei întoarce acasă. Dacă te uiți bine de steag este legat ceva. - Da se vede. Ce să fie oare? Maiorul își scoase, de la cureaua unde-l avea legat, binoclul, îl potrivi uitându-se prin el, apoi mi l-a întins _- Ei, ce vezi? M-am uitat un timp apoi am zis - Domnule maior, cred că ceea ce văd trebuie să fie o pereche de opinci. - Da sergent. Trufia nemeșilor a fost învinsă de opincă. Þine minte ce ai văzut și să le spui și altora. Au ascultat toți ai casei, ca pe niște povești, spusele lui. Fetelor aproape le-au dat lacrimile când povestea despre copiii zdrențăroși și slabi, din Budapesta acelor zile și despre recunoștința ce răzbătea din ochii lor când primeau bucata de pâine și blidul cu mâncare din mâna lui |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate