Crăciunul și anul nou le-au petrecut în pace, mulțumiți că sunt din nou cu toții acasă. Pe la jumătatea lui februarie Niculae află o veste care nu i-a plăcut de loc, mai ales că a auzit-o de la străini. A auzit că Zaharie umblă cu Lisaveta, fata lui Alămorean, că femeile din sat știau că băiatul se va însura cu ea dacă nu înainte de postul Paștelor apoi de bună seama după post, oricum nu mai târziu de cel al Sânchetrului.
Nu-i plăcea ce a auzit și pace bună. El avea alte planuri cu feciorul. Acesta nu mai trebuia să o ia de la început, cum a luat-o el cu nevasta. Trebuia să se însoare cu o fată bogată, nu cu a lui Alămorean, care avea trei surori mai mici și doi frați mai mari. Ce zestre îi va putea da Ion Alămorean fetei? Mai mult de o jumătate de iugăr nu. Unde va sta cu nevasta? că în cele două odăi ale Alămoreanului stau până acum șapte suflete. Nu, în ruptul capului nu poate să-l lase pe Zaharie să facă o astfel de prostie. A făcut una când n-a vrut să învețe carte. Ce domn ar fi fost acum. Poate mai domn ca Aleman, notarul. Putea fi prin Sibiu, ca cei de la Consiliul Dirigent, ori ca avocații de la judecătorie. Dar el n-a vrut. N-a vrut și gata. Ei, de data aceasta nu va mai fi după el. Va ști, ca tată, să se facă ascultat. Trebuie să vorbească cât de curând cu băiatul. Dacă nu va înțelege de vorbă bună, va schimba foaia. Și-a dat însă seama că va trebui să vorbească tare, să-l certe cu vorbe grele, dacă acesta se va opune. Ori în casă nu sunt singuri, mai este notarul cu doamna lui și nu vrea să se facă de rușine față de ei. Era pentru prima dată când îi părea rău ca a luat străini în casă. A tot amânat confruntarea cu feciorul. Au intrat și în postul Paștilor. Pe la începutul lui aprilie domnul Aleman și consoarta domniei sale au plecat în concediu. Ziceau că vor sta mai mult pentru că după Paști au de gând să meargă la Cluj, unde tocmai s-au deschis școli înalte, pe românește, care pregătesc avocați, doctori de felurite boli și profesori. Vor să meargă și ei să se școlească pe acolo. El să devină avocat iar ea profesoară. Zice că el ar avea bani cât să trăiască pe acolo câțiva ani. Îi va mai ajuta și părinții dumneaei. Vor avea grijă cei din Sibiu să trimită un alt notar la primăria din satul Ruși.
După plecarea celor doi, în prima sâmbătă, Niculae s-a culcat ca de obicei devreme dar n-a putut închide ochii. Aștepta să i se întoarcă feciorii, plecați prin sat. Primul s-a întors Ilie. L-a recunoscut după glas. A vorbit încetișor în curte cu Leu. După ce băiatul s-a culcat, în tindă, a început să aștepte iarăși. Îi era frică să n-adoarmă. O fi adormit, n-o fi adormit, nu știe. Într-un târziu, când cocoșii au început a cânta, a auzit scârțâitul portiței, apoi guduratul câinelui. S-a sculat încetișor, a luat haina pe el și a ieșit afară. S-au întâlnit pe trepte.
- Ce-i cu tine, mă copile. Mai dai și pe acasă? Nu te-a mai ținut pe unde ai umblat?
- Cine să mă țină tată?
- Știi tu bine. Și nu-i bine de loc ce faci
- Ce fac tată?
- Faci că te nenorocești. Fata lui Alămorean îți trebuie ție? Vrei să te mănânce păduchii împreună cu Alămoreni cu tot?
- Tată, ori ce ai zice, eu spun că nu-i treaba dumnitale pe unde umblu și ce fac la vârsta mea
- Am auzit că te însori,îi drept?
Au început să vorbească tot mai tare încât cei ai casei s-au trezit pe rând. Mărie a ieșit și ea afară și a reușit, după un timp s-i facă să vorbească mai încet și apoi să intre în casă. Puteau vorbi oricât de tare, ori oricât de încet, că fiecare vorbă a lor a fost auzită de vecina, lelea Ană a lui Þuruc. Aceasta se nimerise a fi ieșit din casă tocmai când au început schimbul de vorbe dintre Niculae și feciorul său. A auzit totul. În câteva zile tot satul, mai ales femeile, știa că primarul nu vrea, în ruptul capului să-l lase pe Zaharie să ia pe fata Alămoreanului.
- Și nu-i bine, nu-i bine, că aștia a lui Ilină își bat joc de biata fată. Ce-i de vină fata, tu vecina, că-i săracă. Ai ei sunt oameni cumsecade, muncitori și cu frică de Dumnezeu.
Au început să umble vorbe pe seama primarului că acesta este un zbir în familia sa
- Și aceasta i se trage numai de când oamenii l-au ales primar. Înainte ce om cumsecade era. Cum strică omul dracului, tu vecină, fericirea celor doi copii. Ce bine se potrivesc Lisaveta și Zaharie.
Vorbele purtate de Ana lui Þuruc și apoi de alte femei din sat, au ajuns și la urechile Lisavetei. N-a mai vrut să-l vadă pe Zaharie și nici să-i mai vorbească. Doar a doua zi de Paști când acesta a vrut să se apropie de ea, la joc, l-a luat deoparte și i-a spus răstit printre dinți
- Să nu te mai apropii în veci de mine. Ești un mincinos fără pereche. Ai zis că ții la mine și că-ți sunt dragă, dar n-ai scos un cuvânt în fața tatălui tău atunci când m-a batjocorit, cu vorba, în tot felul.
I-a întors spatele și a plecat. Ani de zile nu și-au mai vorbit.
O vreme n-a mai vorbit nici Zaharie cu tatăl său. Până într-o zi
- Dragul tatii nu-i bine să ținem mânie. Eu numai ți-am spus că nu-i bine să te însori cu o fată săracă. Am înțeles că ea ți-a întors spatele și se ține acum cu Ionul Popii. Uite, eu de mult am avut o vorbă cu Nitu lui Niculuț. Fata lui, Antinie, ar fi numai bună pentru tine. Primește zestre pe puțin cinci iugăre.
- Tată, dumneata n-ai văzut-o la joc. Câteodată stă pe margine și se uită așa, în sus, la nimic. Fetele râd de ea. Spun că în toată sâmbăta linge din bulgării de sare din grajd. Zice că i se va face pielea albă dacă linge multă sare. Nu știu cine o fi învățat-o . Mai zic fetele, chiar și unii feciori, că au văzut-o pe fereastră cum se strâmba în oglindă. Cu aceasta vrei dumneata să mă însor?
- Băiete chiar așa să fie, dar eu nu cred, că-i cunosc părinții și pe moșii ei care sunt și au fost oameni la locul lor. Dacă se mărită îi trece, mai ales după ce va avea copii.
Și-a adus aminte băiatul cum nu l-a ascultat pe tatăl său atunci când n-a învățat carte de și ar fi putut. Și apoi parcă l-a apucat așa o ciudă pe Lisaveta mai ales după ce a auzit, tot mai des, că se ține cu Ionul Popii, un prost și un fonfăit. A făcut voia tatălui și mamei sale. Și-a urmat tatăl, într-o seară, la casa lui Nitu lui Niculuț. Au bătut în ușă și când li s-a deschis tatăl său a rostit apăsat
- Bună dimineața!
- Bună să vă fie inima. Da poftiți nu stați în ușă. Leonoro du-te și adu o cană cu vin. Să vină și Antinie că avem oaspeți de seamă, primarul și cu feciorul lui.
În seara aceia s-au înțeles asupra nunții. Zaharie nu zicea nimic. Se uita pe la icoane. Nitu îi umplea mereu paharul. Antinie a luat mâța în brațe și a început a o mângâia. Din când în când întorcea capul să nu-i fie văzută fața și se strâmba.
După un timp Zaharie a auzit, ca dintr-o depărtare, glasul tatălui său:
- Așa, așa Nitule, rămâne cum ne-am înțeles. În a treia duminică de după ce a Tomii.
Nitu și Leonora, nevastă-sa, au mai spus, pe rând câte ceva. Zaharie n-a înțeles nimic. Pe drum tatăl său l-a certat că a stat ca lemnul și n-a zis nimic.
- Ce să fi zis tată?