E duminica Floriilor, o zi frumoasă de primăvară. Târgoveții, cu mic cu mare gătiți de sărbătoare se îndreaptă spre biserica târgului. Anca alături de bunicul ei mergea fericită in noua ei rochiță. Din când în când se uita la bunicul ei, un bărbat înalt, voinic cu părul și mustața încărcate de zăpada anilor adunați în cutia vârstei. Albastrul intens al ochilor a rămas cel din tinerețe, luminând chipul bătrânului mai ales când spunea câte o glumă. Anca era foarte atașată de bunicul ei și mai ales de poveștile ce i le spunea în fiecare seară.
-Bună dimineața, Nea’ Gheorghe!
-Bună dimineața, bună dimineața, Mitică! Răspunde bunicul cu zâmbetul pe față.
-Ai scos nepoata la slujba de Florii? Intrebă Mitică, un vecin de pe strada unde locuia.
-Da Mitică, iaca am și eu cu cine să mă iau, că de când a murit baba cu nepoțica îmi umplu singurătatea, acum cât mai este micuță.La toamnă, când o fi de școală merge la părinți.
Cei doi bărbați în timp ce-și vorbeau își stânseră călduros mâinile. Se îndreptară împreună spre biserică.
Pășeau agale pe trotuarul larg, trecând pe lîngă case gospodărite frumos, cu garduri proaspăt vopsite de sărbătoare. Parfumul florilor de primăvară te îmbătau creându-ți o stare de bine. Din vorbă în vorbă se apropiară de un gărduleț vopsit în verde ce îi anunță că se apropie de biserică. La poarta bisericii stăteau cerșători, amărâți ai soartei, cerșind milă de la trecători.Întrară în biserică cu capul plecat și ascultară cu smerenie slujba de Florii.
Soarele se ridică încet, încet la verticala locului anunțând locuitorii târgușorului că este ora prănzului iar, slujba de la biseră s-a terminat. Și chiar așa, credincioșii începură să iese unul câte unul din biserică, îndreptându-se spre casele lor.
Nea’ Gheorghe ținând-o de mână pe Anca ieșiră liniștiți din biserică. Vocea tristă și zicerea unui cerșător le atraseră atenția.
-Dă-mi te rog, mătăluță,
Măcar una părăluță,
Ca să iau ceva mâncare,
Pentru suflet alinare.
Domnul să vă ocrotească,
Belșug să vă dăruiască,
El să vă binecuvânte,
Cele rele fie înfrânte.
Așa își făcea cântarea un om de statură potrivită, sprijinându-se de gardul bisericii, cu mâna dreaptă întinsă ținând o cutiuță pentru milă. Din când în când ridica privirea tristă spre trecătorii ce-l miluiau, mulțumindu-le respectuos pentru ajutor. Nu era trecător să nu lese un bănuț, fiindu-le milă de el dar, și plăcându-le că era curat și vorbea frumos.Lumea îl știa că îl cheamă Toma și este om cuminte.
Nea’ Gheorghe se opri lângă cerșător și-i pune un bănuț în cutiuță.
-Măi Toma, nu vrei să vii la mine acasă? Este Floriile, te invit să mâncăm niște pește cu mămăliguță.
-Nene, nu vreau să te necăjesc!
-Toma, băiete, eu stau singur cu boțul acesta de îngeraș și mi-ar face plăcere să te am ca musafir.
Toma făcu o mișcare de îndreptare a corpului ca un răspuns afirmativ la invitația lui Gheorghe.Foamea îi dădea ghes să accepte invitația. Își puse cutiuța în buzunarul hainei și se alătură lui Gheorghe pe drumul spre casa acestuia.
-Nene, nu te supăra, cum te cheamă pe mata?
-Gheorghe, Gheorghe Mitrache dar, pe tine?
-Toma Arvinte!
-Nu ești de pe la noi, ești nou pe aici!
-Nuuu, nu sunt de pe aici, sunt din sud...
-Cum de ai ajuns pe la noi?
-Nea’ Gheorghe, necazul m-a mânat în lumea-ntreagă...
Pășesc agale pe același trotuar care i-a adus pe bunic și nepoată la biserică. Soarele ardea cu puterea lui aprilie nici prea tare dar, nici de neglijat. Își pun amândoi șăpcile pe cap pentru a scăpa de un bagaj în plus dar și pentru a-și proteja capul de razele soarelui. Anca țopăia înaintea lor, grăbită să ajungă acasă. Ajunseră repede. Se opriră la poarta unei gospodării frumoase, având cupolă din viță de vie, grădiniță cu flori pe o parte a aleii iar, de cealaltă parte o grădină cu zarzavaturi.
Anca intră prima, alergând ușor spre bucătărie, burtica nu-i dădea pace.
-Ancuța tatei, ai un pic de răbdare, să facă bunicul mămăliguța!
-Bine, bicule, eu o să mă joc un pic cu Azorel!
-Intră, Toma! Îl îndemnă Gheorghe pe Toma care stătea la poartă și se codea să intre.
Toma își luă pălăria de pe cap, o pălărie veche, roasă de vreme, frământând-o în mâini păși cu sfiială în curtea gospodarului, mergând pe cărarea pietruită ce ducea spre o casă înaltă. În apropierea casei, Gheorghe o ia spre dreapta, pe o altă cărare ce ducea spre bucătăria de vară. Undeva rezemată de perete o masă acoperită cu o mușama nouă și două scaune pe lateralul mesei, erau pregătite să primească eventualii musafiri.
-Ia loc, Toma, repede pun de mămăliguță și-n timp ce fierbe mămăliga și peștele se prăjește. Merge repede la aragaz, mai adaugă Gheorghe în timp ce pășea spre bucătărie.
Toma se îndreaptă spre un scaun, îl trage un pic și se așează cu atenție să nu strice ceva. Se uită în jur poate vede un loc unde să-și pună pălăria, hotărându-se să o agățe de spătarul scaunului pe care tocmai stătea. Admiră gospodăria omului, făcând un ocol cu privirea atât cât putea vedea din locul unde era.Ochii se opriră asupra grădiniții cu flori și se pierdură printre frumoaele lalele, dincolo de ele , undeva într-un sat la o gospodărie frumoasă, poate nu așa frumoasă ca a lui Gheorghe dar, era casa lui, era curtea lui, erau orătăniile lui, erau copiii lui, era nevasta lui dar, acum nu mai era nimic al lui decât un suflet gol, trist și mereu plin de lacrimi. Oftă îndelung de câteva ori își roti ochii lăcrimați spre cer și iar oftă lăsându-i în pământ.
-Iaca, la o asemenea mâncare merge și o stacană de vin curat, de la butucii din via mea! Se aude vocea lui Gheorghe ce se apropia cu o sticlă de vin și două pahare.
Toma, trezit din starea lui de aduceri aminte și vrând să ascundă starea lui, se ridică de pe scaun și cu un zâmbet trist, ce nu-i scăpă lui Gheorghe, interveni:
-Nene, pot să te ajut cu ceva?
-Da, Toma! Hai să-ți dau niște farfurii și ce mai trebuie să punem pe masă!
Toma se ridică și-l urmă pe Gheorghe spre bucătărie de unde se întoarce cu trei farfurii, furculițe un castron cu mușdei și câteva ștergare mici. Le așeză frumos pe masă, luă loc așteptând să fie chemat să aducă fundul cu mămăliguța caldă.
-Ancaa...! E gata masa, vin-o să te speli pe mânuțe! Se auzi din bucătărie vocea bunicului.
-Gata, viin! Se auzi din spatele casei vocea copilei.
-Toma!
Toma se ridică și se îndreptă spre bucătărie de unde, se întoarce aducând mămăliguța iar, Gheorghe un castron mare cu bucăti de caras prăjit.
Masa decurge liniștită, fiecare fiind preocupat să nu se înece cu oasele peștelui. Un păhărel de vin le încălziră sufletele făcândui mai vorbăreți.
Gheorghe tot se gândea cum să-l întrebe pe Toma care-i necazul său, fără ca să-l supere cu ceva.
-Toma, băiete ce necaz te-a pus pe tine pe drumuri, dacă nu te supără întrebarea?
-Nu mă supără Nea’Gheorghe, doar amintirile mă întristează....Apăi, nene, am avut și eu gospodărie frumoasă și familie dar, acum nu mai am nimic și umblu de nebun prin țară, poate uit prin ce-am trecut,spune Toma ștergându-și gura și mâinile de pește.
-Ce-ai pățit băiete? Întrebă Gheorghe curios, bănuind o tragedie.
-Nene, am avut nevastă și doi copilași, unul cam de vârsta nepoțelei matale și unul în fașă. Eram plecat la muncă în târgul de lângă satul nostru...era iarnă. Vine meșterul și-mi spune că mă caută cineva din satul meu. Era un flăcău din vecini ce-mi spune să merg repede acasă că-i tragedie mare. „Ce s-a întâmplat, îl întreb?”. Îmi spune că a luat foc casa și nu a putut fi salvat nimic, noroc că nu s-a întins focul și la vecini. „Cum, nimic? Îl întreb.””Nimic, bădie, fumul i-a sufocat pe toți”. Meșterul a oprit lucrul, ne-am îmbrăcat eu, meșterul și ceilalți doi băieți, ne-am urcat în mașina meșterului, o mașină de teren și-am plecat spre casă. Se pare că a căzut pe plită niște păturele de-a lui ăla mic, puse la uscat sau, poate de la horn. Era dimineață, toți dormeau și fumul i-a omorât în somn apoi, focul a mistuit și casa. Vecinii nu au putut salva nimic doar că, au oprit focul să nu ajungă și la ei.
Gheorghe privi la omul din fața lui, uitând să mai mestece iar, peștele îl așeză în farfurie, renunțând să mai mănânce. Nu avea cuvinte, nu putea scoate o vorbă...
-Măi Toma, ce spui tu e necaz mare!
-Da, nene dar, nu a fost singurul! Acum câteva luni, meșterul a murit de inimă și atelierul unde lucram s-a închis neavând pe nimeni din familie, cine să-l gestioneze. Și, uita așa am ajuns să cerșesc, negăsindu-mi de lucru.
-Acum, unde stai?
-Pe unde apuc, prin gară de obicei...
-Măi, Toma, eu îți propun să stai la mine cu dormitul și masă. Nu-ți cer decât să mă ajuți în treburile gospodărești, când poți și tu. Între timp poate îți găsești de lucru prin oraș.
-Nene, ești tare bun cu mine, Dumnezeu să aibă grijă de casa ta și să-ți dea multă sănătate! Primesc ajutorul pe care vrei să mi-l faci dar, trebuie să merg în sat să fac pomenirea de juma de an pentru cei ce i-am prăpădit. Am adunat ceva bani din cerșit.
Se despărțiră ca doi vechi prieteni, urmând să se întâlnească după ce Toma face pomenirile respective.
Toma se îndepărtă, mergând agale pe trotuar, pierdându-se în mulțime.
Gheorghe intră în curte îngândurat la cele auzite despre necazul lui Toma...
( sfârșitul primei părți )