- Viața-i o succesiune de evenimente fericite! Noroc!
- Nu sînt multe lucruri de făcut în viață: un copil, un lucru care să rămînă după tine... O fotografie, o biluță, o pîrghie... zise Arin potrivindu-și verigheta pe deget și arătîndu-se mai puțin entuziasmat de frumusețea vieții care-l sufoca pe celălalt.
Era de vreun ceas în crîșmă cu vecinul de la trei căruia acum vreo lună nevasta îi născuse un băiat, prilej ca omul să-și dea toate economiile pe romuri și beri cu prietenii, colegii și vecinii cărora le preamărea viața și le împărtășea fericirea. Toți îi respectau efuziunile deoarece credeau în marea taină a nașterii și aveau o oarecare frică de Dumnezeu, dar nu prea consonau la fericire, acest cuvînt inducînd mai degrabă o jenă în discuțiile publice la noi, la români.
Așadar Arin își mîngîia verigheta producție personală și se gîndea la ale lui încercînd din cînd în cînd să încurajeze bucuria vecinului. El ce făcuse în viață? Era trecut de cincizeci de ani, trecuse dealul – cum se spune – și vedea bine ce lăsase în urmă: la lucru era respectat, avea vechime în firmă, era un meseriaș bun, cîștiga și pe lîngă salariu, știa pe lîngă lăcătușerie și tinichinigerie și ceva mecanică fină. Te-nvață viața de toate: dacă era de reparat o mașină de cusut Singer, Arin o repara, dacă era de montat o tîmplărie metalică, Arin o monta. Dacă avea unul de văruit și vroia să iasă mai ieftin, mergea Arin și-i văruia. Știa să potrivească din ochi culorile pentru că în timpul liber mai și picta. Cîte-o cabană pe malul unui rîu de munte cu doi cerbi în preajmă, cîte-un apus pe un lac înroșit pe care se drăgăleau două lebede, cîte-o insulă pe mare de care era legată o barcă cu doi îndrăgostiți care stăteau la umbra palmierilor... Știa să picteze și țigănci cu flori și femei dezbrăcate și peisaje din păduri... Putea să reproducă o ilustrată din Paris, sau din insulele Tenerife... Ce voia clientul! El, de capul lui, făcuse mai mult Răpirea din Serai. Din Răpire făcuse vreo douăzeci de bucăți pe care le dăduse cunoscuților și colegilor, de multe ori contra unui serviciu, contra unui ajutor, pe cîteva sticle de aracet, pe cîte-o sculă luată împrumut, pe cîte-o sticlă de rom, la cîte-o zi de naștere. Care cum... O Răpire își păstrase pentru el, dar nu-i prea plăcea cum i-a ieșit. Picioarele cailor nu erau ca lumea... Nici voalurile cadînelor nu arătau așa... în vînt, cum le vroia el și apusul de soare nu avea culoarea potrivită. Această Răpire și-o dusese în beci și și-o pusese deasupra scăunelului pe care stătea cînd lucra acolo.
Orice om de la bloc are amenajat în subsol un beci. O boxă în care ține ambalaje, lucruri uzate, netrebuincioase, sau butoaie cu murături. El își închisese cu plăci de B.C.A. un spațiu în preajma conductelor de apă caldă în care-și amenajă un atelier de mecanică fină. Avea un strung mititel, dar foarte bun și tot felul de alte scule care-l ajutau să facă din fier tot de dorea. Făcea holșurube, bolțuri, colțare, techere, plute de pescuit, închizători, capete de yale, zaruri, butoni de broască, vizoare... Din resturi făcea păpuși cu păr de șpan...
Cîteodată, cînd se întorcea pilit din oraș, sau cînd se supăra pe nevastă, dormea în beci, în boxă, pe un prici acoperit de pături. Se ghemuia acolo și dormea liniștit fără să dea nimănui socoteală.
Atelierul acela era și locul unui secret arzător: Arin s-a săturat într-o vreme să facă numai lucruri utile, folositoare și de vreo douăzeci de ani avea pasiunea de a face la strung mici obiecte de fier care nu erau bune la nimic. Nu spusese nimănui nimic despre asta pentru ca să nu-l creadă ceilalți nebun, sărit, om nelalocul lui, dar făcea lucrușoare sclipitoare, perfect șlefuite care habar n-avea la ce-s bune. Îi plăcea să facă asta, îl relaxa, avea sentimentul coborîrii pe un tărîm adînc, necunoscut celorlalți, în care el era stăpînul absolut a tot ceea ce se năștea și exista.
Bău romul, îl stinse cu berea, îl asigură pe vecinul lui, proaspăt tată, că îl respectă enorm pentru noua lui calitate și plecă acasă. Se afundă iar în viața lui ca într-o pădure tomnatică, foșnitoare și se lăsă dus de valurile de frunze zi după zi, an după an.
Serviciul, prietenii, cîte-o pictură la o zi de naștere, cîte-o zală montată, cîte-o ușă de automobil reparată, cîte-o pileală cu un coleg, sau un vecin, cîte-o ieșire în verde, un pescuit... Nu sînt multe lucruri de făcut în viață: o biluță, o țeavă, o pîrgie, un arc, o fotografie, un copil... Ce să și faci?!
Într-o zi a lungii sale vieți – era acum trecut de șaptezeci de ani și toate-i păreau departe – coborî ca de obicei în beci și luînd cutia de tablă în care adunase ani la rînd micile obiecte nefolositoare avu o stranie senzație de împlinire. Un fel de “acum e gata”, “e de ajuns” care l-a potopit privind obiectele mici de fier. O trăire confuză, inexplicabilă care-l făcu să golească bancul de lucru de orice sculă și să răstoarne grămada de obiecte din cutie în mijlocul ei. O privi așa, strălucind în lumina slabă a becului, apoi o întinse cu mîna punînd lucrurile unul lîngă celălalt. Le luă apoi pe rînd în mînă, le studie, pe unele mai vechi le curăță cu șmirghel și dintr-a dată, jucîndu-se cu două dintre ele, observă că se potrivesc, că se îmbină. Le puse laolaltă și căută un altul care să aibă capul făcut astfel încît să intre în ștuțul celui de-al doilea. Îl găsi și merse mai departe.
Ca într-un joc magic obiectele din fața lui intrau, unul în altul, se îmbucau, se înfiletau, se îmbinau, dînd naștere unui nou obiect. Curînd Arin ținea în mînă un pistol impecabil, nou-nouț, lucitor și pe masă, în fața lui, se afla doar încă un lucru din cele din cutie care intră perfect în butoiașul pistolului: un glonț.
Uluit de așa întîmplare Arin puse țeava pistolului în gură și apăsă pe trăgaci. Auzi bubuitura, o mare de lumină îi explodă în față și căzu de pe scăunel, chircit, la picioarele bancului de lucru. O așchie a sărit din diamantul timpului.
În spatele lui, sîngele împrăștiat de glonțul care-i traversase țeasta se lăți pe pînză într-un apus de soare perfect și dădu viață voalurilor cadînelor în cea mai reușită și frumoasă Răpire din Serai.