07.01.1988


Mătu


Nona, cumnata mea, violonistă, plecase în august 1984 la un concurs în străinătate. Eu am condus-o la gară. Eram cu toții în concediu, la Pietroasele – comună din Subcarpații Buzăului.
Când m-am întors de la gară, m-au întrebat, ce-a spus Nona când s-a urcat în tren.. „S’aveți grijă de mămica”. Și m-a sărutat pe frunte, iar eu am certat-o că în loc să se bucure că o să vadă lumea, e tristă.
Mi-am continuat concediul ajutându-i pe părinții socri să întrețină rândurile de port altoi, un soi de viță de vie, luate în îngrijire de la stațiunea Pietroasele fiindcă ne acordase dreptul de a pune cartofi pe sub butuci..
Zilele au trecut și de la Nona nici o veste. Fiecare era îngrijorat altfel, dar dintre toți, soacră- mea era de-a dreptul disperată. Când și când o podideau lacrimile.
Apoi am primit vești că a dat concurs și s-a angajat la Filarmonica ARTURO TOSCANINI din Parma, Italia. Ne bucuram dar ne și temeam, cine avea rude în străinătate, rămase ilegal, avea de suferit, mai ales aceia care lucrau în învățământ și cultură. Și soția mea, sora Nonei, era profesoară la o școală militară, iar altă cumnată, lucra la Uniunea Compozitorilor. Am luat legătura prin telefon cu Nona și am rugat-o să-și reglementeze situația pentru a nu avea în țară greutăți. Ne-a promis că așa va face. Și s-a ținut de cuvânt. A trimis un contract la ARIA care a fost greu acceptat, conducerea de acolo cerându-i cu insistență să vină în București pentru a semna actele (parafate în Italia)!
În sfârșit, lucrurile fiind rezolvate, am răsuflat ușurați, Nona avea un statut legal din punctul de vedere al autorităților române, ne era însă clar, nu va reveni în România. Așa au trecut trei ani și soacră- mea se topea de dorul ei. Își punea ochelarii pe nas, se uita în albumul cu fotografii și lăcrima.
Fetița mea, Delia, avea pe atunci 4 ani, o lua de gât pe mamaia, și îi zicea: „Nu plânge Buni, mătu o să vină, nu ne-a uitat”. Iar mamaia îi scria Nonei : „Dragă fetiță, poate mă prăpădesc, dar să nu faci greșeala feciorului de împărat și să calci în Valea Plângerii. O să te apuce dorul de casă și dacă vii, aicea sfârșești! Noi o ducem după cum știi și tu. Toată săptămâna am cărat butucii de vie și migdalii ... nu mai avem lotul ajutător, ni l-a arat, poate ne-o da altul, dar ăsta era singurul care ne rămăsese din tinerețe, plantat și îngrijit cu mâna noastră. Mereu ne amenințau că o să-l comaseze și în toamna asta ni l-au luat ! Așa că nu mai e nici nucul sub care te jucai tu, nici piersicul care-ți plăcea, nici migdalii care înfloreau așa de frumos primăvara. Dar om trece și peste asta, numai să fim sănătoși. Să ai grijă de tine și când poți, mai dă-ne câte o veste”.
Iar Nona ne scria disperată, să o ajutăm pe Mamaia să facă o călătorie până la ea. Am încercat cum ne-am priceput și noi, prin cunoștințe, cadouri, însă mamaia nu a primit nici măcar formularele pentru cerere. La serviciul pașapoarte i se răspundea invariabil : ”De ce nu vine ea să vă vadă ?” și mamaia ce era să răspundă ? Că Nona cât timp fusese violonistă la Filarmonica „Gheorghe Dima” din Brașov nu câștiga suficient pentru a se întreține? Că mamaia din pensia ei de 1200 de lei, o mie i-o trimitea să plătească gazda ? Că din cauza frigului din sala de repetiții și de acasă răcise în asemenea hal că ne scrisese nouă, la București, că ea nu se va mai face bine și că o să moară ! Și atunci – soția mea – a umblat două zile, a plătit oricât și a făcut rost de niște pui, ceva medicamente și am plecat împreună la Brașov. Am ajuns acolo într-o miercuri seara. ... Nona zăcea în pat cu febră mare, nemâncată și fără dorința de a mai trăi. Avea sâmbătă spectacol, era solistă în concertul nr.5 de Mozart, dirija un canadian. Dar ea nu mai avea putere să lupte.
S-a dus totuși la repetiție joi. S-a dus și vineri. Iar sâmbătă seara febra nu îi trecuse. Sala era plină, lumea fremăta. Instrumentiștii se încălzeau și Nona nu apărea pe scenă. Iar eu și soția eram sfârșiți. Ne strângeam de mână cât puteam. Ne era rău, un rău fizic. Lumea devenise nerăbdătoare, se foia, se întreba ce se întâmplă. Iar noi știam că inevitabilul se produsese. Nici n- am avut curajul să ridicăm ochii când am auzit aplauzele. Probabil s-a găsit o soluție de ultim moment. Abia când au răsunat acordurile cunoscute am privit-o. Pe scenă era chiar Nona, într-o rochie roșie, stăpână pe ea. Și sunetele viorii ei vibrau în mine. Mă treceau fiori, mă furnica pielea. Liniștea în sală era totală. Iar când muzica s-a oprit, lumea a izbucnit în aplauze și urale . A apărut de câteva ori, n-a fost în stare să dea un bis. Abia se ținea în picioare. Am reușit să intrăm după cortină și am dus-o cu un taxi până acasă.
Ce m-aș fi făcut fără tine Suflețel ? îi spunea Nona soției mele.
Iar nevastă-mea o mângâia pe frunte și îi spunea că totul va fi bine. I-a încălzit apă și i-a pus-o într-o sticlă la picioare. După ce a înghițit aspirina Bayer, Biseptol și nu mai știu ce, s-a înviorat. Rumenă în obraji, ne explica de sub plapumă. „când a început să -mi curgă sânge din nas , mi-am dat seama că totul e pierdut. Petra și Zoli m-au întins pe câteva scaune. M-am gândit la tine și la mama. Am rugat-o pe Petra să se uite dacă rochia mi s-a murdărit. Probabil nu s-a observat în sală, rochia fiind roșie ... După un sfert de oră, dirijorul m-a întrebat dacă totul este în ordine. I-am spus că da și am apărut pe scenă. Tot timpul mi-a fost frică să nu reizbucnească hemoragia” .
O mângâiam pe frunte.
A trecut Suflețel ... Ai cântat dumnezeiește. Am să stau cu tine până te faci bine !
Trebuia și a doua zi să dea un concert, la Făgăraș. N-a mai putut. Avea frisoane tot timpul și temperatura nu îi scădea sub 39 grade .. După aproape o săptămână s-a făcut bine. A ieșit foarte slăbită după această boală. Mamaia i-a trimis niște ouă, cartofi și o găină tăiată ...Nevastă-mea niște pachete de unt. În Brașov lipsurile erau mai mari ca în București. A trecut iarna, primăvara, iar în august Nona a venit la Pietroasele. Apoi am condus-o la gară și de atunci nu ne-am mai văzut. Putea să povestească mamaia așa ceva la pașapoarte ? Ea ne-a rugat pe noi : „ - M-ați ajutat mereu, găsiți voi o cale s-o vedeți, pentru mine, pentru ea, pentru taică-său”.
M-am tot gândit cum să facem. Nu era un lucru ușor, de fapt părea de-a dreptul imposibil. Și atunci mi-am amintit de nenea Diogene, fratele soacrei mele. E o poveste lungă și tristă. În 1944 după intrarea României în război alături de aliați, nenea Diogene a fost chemat sub arme și a luptat în Ungaria și Cehoslovacia. La marginea Bratislavei a murit în tranșee. Primise o scrisoare de acasă și n-a avut răbdare, s-a ridicat puțin să aibă lumină să o poată citi. Așa l-a secerat mitraliera citind sau scriind o scrisoare la cei de acasă. Mormântul i se cunoaște. Întâmplarea cum a murit ne-a povestit-o un consătean, ordonanța lui, care fusese cu el în tranșee ...
Am depus cerere la pașapoarte solicitând aprobarea să mergem în Cehoslovacia pentru a vizita mormântul lui nenea Diogene, luptător antifascist. Când a vorbit cu Nona la telefon, soția i-a povestit că urmează să facem o excursie în Cehoslovacia pentru a vizita mormântul lui nenea Diogene.
Nona, fată inteligentă, a înțeles că acolo urmează să ne întâlnim cu ea. Ne-a spus că ne va trimite bani, și, pentru orice eventualitate, ne dă și telefonul tatălui unei colege din orchestră , care locuia în Bratislava, pentru a ne ajuta să cunoaștem mai bine orașul.
Eram bucuroși, cererile le-am depus la începutul primăverii și speram ca în vară să putem face excursia, plecam doar într-o țară socialistă!
Pe la sfârșitul verii, am primit numai eu înștiințarea să mă prezint la pașapoarte. Apoi a început școala și chiar dacă ne-ar fi eliberat la amândoi pașapoartele, un ordin al ministrului prevedea că nu se poate pleca din țară în timpul anului școlar. Am uzat de tot felul de atenții, mici cadouri și în sfârșit, în vacanța de iarnă a primit și soția aprobarea. Între timp expirase viza mea. Eram la capătul puterilor, nu aveam forța s-o iau de la început.
I-am spus soției să meargă singură, n-a avut curajul, ea știa numai limba franceză, iar persoana de legătură din Cehoslovacia, doar germana.
Am luat-o de la capăt. Era o atmosferă sumbră, acasă vorbeam în șoaptă, eram epuizați de lipsurile zilnice, de frig, de întuneric, de mizeria morală. La țară se fura orice, găini, capre, porci, viței, mâncarea din beci, totul. De teamă să nu-i fure găinile, tataia făcuse la coteț uși metalice. În noaptea de 23 octombrie (într-o duminică noaptea) eram și eu la Pietroasele, ne-au furat toate găinile, douăzeci și trei. Le-au tăiat în fața cotețului, le-au pus în 2-3 saci și au dispărut. Dimineața am găsit lacătul tăiat, fulgii și sângele. Tataia era disperat. Parcă era prostit. Plângea spunând „Cu cât drag le-am crescut ! Copiii mei, ce vă dau eu să mâncați, copilașii mei !” Mamaia îl liniștea „Lasă, lasă...” ... Mie îmi venea să arunc cu barda în Dumnezeu. Era o zi de toamnă caldă, albinele zumzăiau dar eu parcă eram străin acolo. Nu mai aveam puterea să lupt. Și împotriva cui? Curtea casei ne-o măsurase de trei ori în toamna aia, singura capră pe care o aveam fusese băgată în țarc cu altele din sat și mulse pentru Sfatul Popular, în timp ce noi adunam frunze de viță de vie, le uscam sus pe acoperișul casei să avem cu ce scoate animalul din iarnă.
La serviciu mă căutase poliția secretă. Erau doi inși, păreau oameni de treabă, dar foarte insistenți în a afla ce relații am eu cu Nona, cumnata mea. Le-am răspuns că nu corespondez cu ea, dar nu pot să interzic soției acest lucru, sunt surori și nici soacrei mele, că e fie-sa și ce știu despre ea, știu de la ele, că nu se feresc de mine, ar fi foarte trist dacă ar ajunge să se ascundă și de mine, cel puțin în familie nu trebuie să existe suspiciuni. Au fost de acord cu lucrul ăsta și m-au întrebat când a plecat din țară, în ce fel, unde lucrează, dacă mai are de gând să revină, etc. Apoi m-au pus să dau o declarație scrisă. La început am refuzat. Nu s-au enervat, au rămas tot timpul calmi. M-au întrebat ce rău văd în asta, că doar n-o să scriu altceva decât ceea ce le-am spus și verbal. Am scris-o. Apoi m-am întrebat oare pentru ce mi-au cerut-o ? Am hotărât să ținem legătura cu Nona doar prin Pietroasele, părinții ei erau bătrâni, ce puteau să le facă ?
Între timp, lunile treceau. Venise martie, circulația în București era încă oprită, aceiași atmosferă, aceleași lipsuri și în toată această stare, în sfârșit o mare bucurie, am fost chemați amândoi la pașapoarte. Trecuse mai bine de un an de când depusesem cererile. Am anunțat și părinții de la Pietroasele. Ne-am cumpărat biletele dus și întors, am pregătit ceva cadouri, două sticle cu vin de-acasă, un borcan cu dulceață de cireșe amare, altul de cireșe galbene, o cămașă de noapte purtată de nevastă-mea, o rochie nouă din pânză topită.
Am luat legătura cu Nona, și i-am precizat trenul și ora când sosim în Bratislava. Cu o seară înainte de a pleca, ne-a sunat și a promis că ne întâmpină pe peron. Pentru orice eventualitate ne-a dat încă odată telefonul de legătură din oraș.
Mamaia fremăta de nerăbdare să afle vești de la noi.
Am plecat seara la ora 19,00 , iar a doua zi, la ora la 16,00 eram la destinație. Am coborât din tren așteptând să o zărim dintr-un moment în altul pe Nona. Bucuria era năvalnică. Apoi, din ce în ce, teama s-a cuibărit în suflet. Ne țineam de mână și ne stângeam ca atunci când o așteptam să apară pe scenă la Brașov. Nonica nu venea. Treptat, peronul s-a golit și noi am rămas singuri cu bagajele alături. Am stat așa, așteptând-o , până când a tras alt tren. Să mergem înăuntru i-am zis, poate o fi în sala de așteptare. Am lăsat soția cu bagajele și am început s-o caut, mărind tot mai mult aria de cercetare. La 10-15 minute, mă întorceam și dădeam din umeri. Nu e ! Ce facem? Sunăm pe domnul al cărui telefon ni l-a dat Nona. Dar n-aveam decât lire italiene, câteva lire sterline și-o hârtie de-o sută de coroane. Trebuia neapărat să schimb, să obțin o fisă.. Am mers la poșta gării și la ghișeu am întins hârtia de o sută, cerând într-o nemțească stricată fise de câte o coroană. Femeia a dat din cap, atunci i-am întins o liră sterlină. A făcut același gest vizibil enervată de insistența mea.
Am început să-i explic că am venit din România să mă întâlnesc cu cineva aici, în Bratislava și n-a venit. De aceea am nevoie de o coroană, sau câteva, pentru a da un telefon. Mult mai târziu am înțeles că se temeau și ei să vorbească cu străinii, probabil nu atât cât noi.
M-am întors la soție și am rugat-o să încerce ea, că poate o avea mai mult succes. Mi-a răspuns că nu se simte în stare. Stam acolo în holul gării și abordam persoanele care treceau pe lângă noi. Am nevoie urgent să schimb două lire sterline în coroane, fise... Fie nu înțelegeau germana și dădeau din umeri, fie înțelegeau ceva și mă priveau suspicioși, fie mă măsurau din cap până în picioare și plecau mai departe strângând din buze.
Nevastă-mea a zis că nu mai suportă, să mă interesez când e un tren înapoi. Am rugat-o să stea cuminte și m-am îndepărtat vreo sută de metri. Celor pe care îi abordam, nu le mai spuneam că sunt român, le explicam că nu cunosc orașul și am nevoie să schimb niște bani pentru un telefon. Vă dau în schimb lire italiene sau sterline ... Până la urmă am găsit un student. M-a ascultat apoi s-a uitat cu precauție în toate direcțiile și mi-a dat o coroană. Nu a vrut să primească nimic în schimb, m-a întrebat din ce țară sunt și n-am putut să-l mint. M-a privit lung fără să-mi spună nimic și a dat să plece. Rămâneți, l-am rugat. Mi-ați făcut un mare serviciu, mai făceți-mi unul. I-am explicat în engleză că nu vorbesc bine germana și s-ar putea ca la telefon să nu mă înțeleg cu persoana pe care o caut.
M-a întrebat ce vreau să-i transmit. I-am explicat cu destulă greutate dar până la urmă a înțeles. A sunat și a vorbit cu persoana necunoscută. Domnul de la celălalt capăt al firului i-a transmis să-l așteptăm în gară că va veni într-o jumătate de oră. Ne-a dat un semn să-l recunoaștem. L-am identificat îmediat când a apărut. Tristețea care ne copleșise, parcă se mai risipise. Ne-a luat cu mașina și ne-a dus la un hotel. Ne-a spus că Nona este în vamă încă de ieri dimineață dar n-a reușit să intre pe teritoriul cehoslovac. Ceva e în neregulă cu ea, dar n-a înțeles ce. Să așteptăm la hotel până a doua zi la ora 12,00 , acolo ne va suna Nona, dacă nu avem nici-o știre până la ora aia să ne întoarcem în România, pe el să nu-l mai sunăm acasă, dacă va avea vreo veste, oricare va fi, ne va căuta la hotel până la ora menționată, fără a mai suna ! În timpul ăsta putem să ne facem ce program vrem.
I-am oferit un cadou din cele aduse pentru Nona. Ne era foame dar n-am coborât din cameră, am așteptat lângă telefon. Toată seara. Toată noaptea. Toată dimineața. Se apropia ora 12,00 . Am fi avut bani să mai stăm două zile, dar la ce bun dacă nu ne întâlnisem cu Nona ? Ne-am împachetat bagajele să plecăm. Nevastâ-mea plângea. În loc s-o încurajez, mi-au dat și mie lacrimile.
-Ce o să-i spun mamei?
-O să-i povestim că am văzut-o, că este foarte bine și ne iubește pe toți !
-I-am scris astă noapte scrisoarea asta. Poate adaugi și tu un rând și-o pui la poștă. Scrisoarea era sfâșietoare, patetică, acuzatoare la adresa sistemului.
-Ar putea să nu ajungă la destinație, probabil se va întoarce în România ...am zis.
Ne era indiferent!
Ne-am uitat în cameră să nu fi uitat ceva și am deschis ușa. Și chiar atunci ne-am întâlnit ! Surorilor le-a trebuit un sfert de oră să se liniștească. Plângeau amândouă. Doamna care o adusese pe Nona, s-a retras discret.
-Aveam viză din Italia, nu din România, și n-au vrut să mă lase să intru. Și ieri la ora patru p.m clopotele catedralelor din Viena băteau și sunetul lor îmi sfâșia inima, știam că tu aștepți pe peron. Știam și nu puteam să vin să te îmbrățișez. S-a întâmplat să găsesc un om binevoitor, m-a îndrumat la alt punct de graniță, mult mai departe, la 400 de km de Bratislava. Am reușit să intru pe acolo și mi-a trebuit destul timp până am ajuns aici. De ieri dimineață sunt în Viena, și-am avut nevoie mai mult de o zi și-o noapte ca să străbat cu mașina 60 de km care despart cele două orașe ! Cinci minute dacă mai întârziam ... doamne, nici nu vreau să mă gândesc. Ați mâncat ceva ? Haideți ... dar mai întâi să vă mut în alt hotel.
-Nu vrem Nonica să-ți cheltuiești banii, doar n-am venit pentru asta!.
-Lăsați-mă să fac ceva pentru voi ... poate vedeți orașul ... Avem doar trei ore la dispoziție ... mâine trebuie să fiu la Parma ... am concert ... și trecerea peste Alpi a fost groaznică ... Ghețuș ... ceață ... sper să ajung la timp.
Nu ne-am putut împotrivi. Ne-a luat cameră într-un hotel mai bun... Am mers și am servit masa. Era Duminică după amiaza ... Și ele povesteau și se fotografiau în fel și chip pentru a-i arăta și spune mamei cât de fericită este Nona acolo ... Și când ne-am despărțit părea o mână de om, tăria ei se destrămase într-o clipă și din fata aceea sigură, veselă și zglobie tot timpul, nu rămăsese decât o durere mută ce se depărta într-o mașină roșie.
Fulguia pe străzile Bratislavei, era plăcut afară pentru o plimbare, era însă atâta ger și tristețe în sufletele noastre că ne-am retras în cameră ... mai ales că două nopți nu dormisem, o noapte călătorisem iar în cealaltă păzisem telefonul.
În seara aceea iubeam pe toată lumea, îmi iubeam nevasta pe care o țineam în brațe, într-un pat cald, confortabil, o iubeam pe Nona și pe oamenii necunoscuți care o ajutaseră pe ea și pe noi pentru a ne întâlni, iubeam Bratislava, orașul pe care nici nu l-am cunoscut, cu oamenii săi mohorâți, suspicioși dar datorită cărora am întâlnit-o pe Nonica noastră.
A doua zi, am luat trenul înapoi spre București, și-am ajuns acasă fără alte peripeții. Din toată acea călătorie am păstrat în minte doar disperarea ce mă cuprinsese pe peronul din gara aceea străină și așteptarea plină de speranță că telefonul din hotel va suna totuși...

P.S.

Azi, după atâția ani de la aceste întâmplări, aș vrea să cunosc o familie din Bratislava, să vină și să o găzduiesc în București, pentru a ne cunoaște așa cum suntem, ospitalieri, deschiși, solidari cu oamenii de oriunde.


Nicolae Aurelian Diaconescu