Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov

Cartierul în care se născuseră Iancu și Iosif era unul mărginaș, de oameni simpli, dar niciodată nu le fusese rușine cu el, cu atât mai puțin acum, când unul dintre ei, Iancu, rămas în România, devenise un pictor renumit, pe când celălalt, Iosif, plecase spre Þara Sfântă, chemat de moștenirea veche de mii de ani a părinților săi. Erau doi prieteni buni, nedespărțiți, trăiseră amândoi acele întâmplări care fac din copilărie o țară cu legile ei proprii, tainice, de cele mai multe ori mirifice. Tatăl lui Iancu lucra la Depozitul de Locomotive, mama era spălătoreasă pe la oamenii mai cu stare din cartier, dar niciodată el nu s-a simțit în inferioritate față de ceilalți tovarăși de joacă. Iosif făcea parte dintr-o familie de evrei nu foarte înstăriți și muncitori. Taică-său, Beniamin Feldman avea un mic magazin de băcănie, maică-sa era croitoreasă, ceea ce nu ai fi zis că le asigura un trai modest, dar ținând cont de vremurile acelea de după război, afacerile nu prea mergeau ca pe roate. Personajul care îi unise pe amândoi, cel care îi considera pe Iancu și pe Iosif ca pe doi frați, era bunicul lui Iosif, Ștetl Feldman, un om hâtru, întotdeauna cu un cuvânt de nădejde pe buze, așa cum sunt toți bătrânii ajunși la vărsarea fluviului vieții în delta bogată a înțelepciunii.
Fiind vecini, atunci când școala nu le ocupa prea mult timp, erau nedespărțiți. Serile constituiau clipele lor de visare, când croiau un alt cer și nebănuite stele prin tot ceea ce își închipuiau despre viață. Stăteau culcați în iarba înaltă a grădinii lui Iancu și erau fascinați de geometria perfectă a miilor de stele, pe care le ghiceau ca lumi posibile, spre care se îndreptau în navele gândului, conduși de imaginația sufletului lor, care acolo pe harta cerului părea neânsemnat ca o vrabie într-un lan bogat. Mirosul reginei nopții tremura în aerul tăcut al înserării, iar stelele începeau parcă un dans ireal sub pulberea de aur a lunii, scuturându-se pe lucruri ca de pe aripile unui fluture uriaș. Își aleseseră stelele destinului lor și, cum altfel, dacă erau prieteni nedespărțiți, apropiate una de alta, cum erau și gardurile care le despărțeau casele, căci nu voiau să fie departe unul de altul, nici măcar acolo sus, unde știau că guvernează alte legi decât cele pământești. Și rar, în seri așteptate, cădea din înaltul cerului câte un trup rătăcit de stea, și ei își strângeau pumnii mici, temători ca nu cumva steaua vreunuia dintre ei să se stingă. Li se părea că biata stea bate din aripile ei de ceară siderală, damnată, lăsând pe bolta fumegând urma părerii ei de rău. Auzeau prin aer cum se toarce vaierul ei stins și simțeau în suflet o durere ascunsă când trupul mat se lovea de case cu un zgomot de clopot spart, peltic, împrăștiind peste tot o ploaie albastră. Cu felinarul scobit dintr-un bostan bâjbâiau pe maidanul din spatele casei, acolo unde li se păruseră că se prăbușise lumina ei de foc, pentru a o găsi și a o ridica în căușul palmelor ca să sufle peste ea viață. Dar maidanul era întotdeauna pustiu, poate, gândeau ei, fiindcă lumina aceea venită de sus era prea sfântă pentru a putea fi atinsă de doi muritori și se întorceau dezamăgiți, dar cu bucuria ascunsă în suflet ca privighetoarea în lanul de grâu, că nici de data asta stelele lor nu fuseseră condamnate la pieire.
Peste ani se măriseră deja și nu mai stăteau prin grădini să viseze cu ochii deschiși, începuseră să-și facă modeste planuri de viață, iar bunicul Ștetl era cel care îi incita întotdeauna privind viitorul. Bunicul lui Iancu murise în război, așa că acesta simțea nevoia unui mentor înțelept și îl înlocuise cu bunicul lui Iosif, de cum îl cunoscuse mai îndeaproape.
Lui Ștetl îi plăcea să îl considere pe Iancu ca pe unul de-al lor și nu fără duioșie i se adresa cu apelativul Iankăle, asta, spunea el, pentru a-l apropia de sufletul său iudaic.
- Bunicule, îl dojenea Iosif, știi bine că îl cheamă Iancu...nu...
- Stai tu liniștit, știu, dar așa îl simt mai aproape de sufletul meu, ce vrei tu...Te superi că-ți spun așa, i se adresase el lui Iancu, făcându-i cu ochiul.
- Nu... cu o condiție...
- Ia, uite, deja s-a deșteptat evreul din el...n-ar face nimic degeaba!...cum l-am alintat Iankăle, gheșeftu-i gata!
- Nu e o condiție prea grea de îndeplinit, spuse Iancu, uitându-se cu subânțeles la Iosif. Pot să-ți spun bunicule? Al meu nu mai e de mult printre noi...
- Știu, cunosc drama prin care a trecut bunică-ta Maria...ce femeie... pâinea lui Dumnezeu... spune-mi cum vrei tu...bunicule sau pur și simplu Ștetl......
Iancu era fericit că se putea apropia mai mult de sufletul acestui om cu o privire albastră, așa cum își închipuia el pe atunci că trebuia să arate marea, pe care n-o văzuse niciodată.
I-a mulțumit și a privit pe furiș la Iosif, să văd dacă nu cumva cuvintele bunicului său nu treziseră în acesta o cât de mică umbră de invidie. Dar nu, Iosif, prietenul lui bun, era la fel de fericit ca și el, pentru că bunicul Ștetl îl acceptase în intimitatea lui.
- Ia spuneți-mi, ce ați vrea să fiți în viață? îi întrebase odată Ștetl, atunci când celor doi băieți începuseră să le dea tuleiele.
- Eu vreau să devin preot, i-a răspuns Iancu...bunica Maria mi-a spus că ăsta este visul ei, de când m-am născut...
- Iar eu, spuse Iosif repede, parcă i-ar fi fost frică să nu se răzgândească, eu o să fiu rabin!
- Oho, izbucni bunicul Ștetl într-un râs zgomotos, auzi, rabin, nici mai mult, nici mai puțin! Păi, tu știi că un rabin trebuie să fie înțelept ca Avraaam, curat ca Isaac și cinstit ca Iacov?
- Și ce, eu nu pot fi, o să învăț...
- Lucrurile astea nu se învață, Iosile, cu astea te naști, ți le dă Dumnezeu...
Iosif se bosumflase, supărat parcă pe faptul că ființa cea mai apropiată sufletului său nu-l credea în stare de astfel de calități.
- Hai, hai, nu te supăra, am zis și eu așa, să văd cât de mult îți dorești acest lucru, încercase Ștetl să dreagă busuiocul. De unde știi, poate că o să fii ceea ce îți dorești...
Dar Ștetl, care era trecut prin multe, știa că viața curge așa cum i-au fost zidite malurile de la izvoare. Între timp, Iosif îl ajuta pe taică-său la treburile băcăniei și pentru el bunicul Ștetl avea o vorbă: ”Iosile, vezi, Dumnezeu ți-a ascultat gândul, poate că acolo la băcănie o să devii treptat curat la suflet, poate înțelept, și cinstit...dar, vorba aia, cine a mai văzut negustor cinstit și babă frumoasă...poate tu... să fii o excepție de la regulă...!"
Pe Iancu îl dăduse taică-său ucenic la un negustor de pompe funebre, ceea ce îl făcu pe Ștetl să exclame: „Vezi, Iankăle, tot voiai tu să devii preot, te-a dat taică-tău la Roșculeț, să fii mai aproape de Dumnezeu printre coroanele și sicriele ăluia.... Iar, dacă stai să te gândești bine, ucenicești la tâmplărie, ca Mântuitorul vostru, cred că bunică-ta, Maria, e în al nouălea cer. Nu-i așa?"
Lui Tache Roșculeț, patronul lui Iancu, îi mergeau bine afacerile cu pompele funebre, fiindcă războiul cu urmările sale nefaste mărise cifra rentabilității prăvăliei, transformându-l într-un om cu stare, influent și bine cunoscut în târg. „Lacrima despărțirii”, prăvălia sa ticsită la intrare cu jerbe enorme, acoperite de tristețea cuvintelor inscripționate pe ele, era mereu plină de oameni cerniți, cărora Roșculeț le golea buzunarele cu niște prețuri cam mari pentru sărăcia acelor vremuri. Tache era un om mărunțel, cu o burtă proeminentă, ce dovedea din plin belșugul din casa sa. Nu era zi să nu plece încărcat de la prăvălie, sacoșe cu mușchiuleț de porc, calupuri de brânză, vin din soiuri renumite, cafea, alune, alviță, stafide, migdale, zahăr candel, ulei de măsline grecesc, tot ceea ce constituia apetitul acestui om care nu-și putea înfrâna nicidecum tentațiile gurmande. Avea vreo zece ucenici, dintre care Iancu era cel mai mare, un fel de șef peste toți, el fiind și cel care scria și obișnuitele texte de adio de pe jerbe pentru cei trecuți în neființă, și tot el picta cu migală sicriele, împodobindu-le capacele cu cruci, motive florale, îngerași. Pe Roșculeț nu-l interesa nicidecum viața sa de familie. Pleca de dimineață de acasă și mai venea seara târziu, este drept încărcat cu tot de felul de bunătăți, dar asta pentru fiica lui, Marta. De trei ori pe săptămână între orele 12-15 dădea liber ucenicilor și se încuia în prăvălie. Bineînțeles, că Iancu, băiat mare de acum, pricepuse despre ce este vorba. Roșculeț avea o amantă, o oarecare Lelia Papadopol, mult mai tânără decât el, care-l storcea de bani de aproape trei ani. Iancu îi povestise totul lui Iosif și amândoi puseseră la cale un plan nebunesc, în cazul în care ar fi fost descoperiți. Să se ascundă într-o zi în prăvălie, cât timp Roșculeț se ducea să o ia de acasă cu mașina pe grecoaică, și să vadă ce secret ascundea patronul său. Nu era greu, fiindcă Iancu avea cheia de la intrare, Roșculeț având încredere în el, ca fiind omul care deschidea și închidea prăvălia în fiecare zi. Aleseseră ziua și se ascunseseră amândoi pe după sicriele rezemate de pereții prăvăliei.
Cei doi își vor aduce aminte mereu de momentele comice, dar și stresante prin care trecuse acolo ascunși.
Roșculeț o condusese tandru pe Lelia în prăvălie, nu înainte de a verifica dacă nu îl observase cineva de pe stradă.
- Fos mou, i se adresase el, luându-i mantoul elegant și așezându-l cu grijă, ca și cum nu ar fi vrut să-i strice vreo cută. Fos mou, să-ți pregătească ursulețul tău ceva bun de mâncare?
Grecoaica începuse să se pisicească, alintându-se îndelung și cu mângâieri planturoase încerca să-i facă încălzirea lui Roșculeț, care, la vârsta lui, avea mare nevoie de astfel de lucruri, ca un motor bătrân de mașină, pe care trebuie să-l accelerezi îndelung, până să-l pui în mișcare. Mâncaseră cu mișcări grăbite, în timp ce Roșculeț îi făcea declarații de dragoste cu gura plină, neștiind ce să servească mai întâi: mâncarea excelentă sau formele apetisante ale grecoaicei. Când și când, Tache o atingea cu piciorul pe sub masă sau se prefăcea că i-a căzut furculița jos, pipăind cu gesturi lacome, tremurânde, piciorul perfect al grecoaicei.
- Ursulețul meu mi-a promis că îmi va cumpăra de Paști ceva, să mă înnoiesc și eu...i-a spus Lelia, întinzându-se peste masă și prinzându-l de lobul urechii cu două degete, ca și cum ai muștrului un școlar neascultător.
- Fos mou, doar ți-am promis că Paștele ăsta te va prinde cu colierul pe care ți-l dorești la gât...mergem mâine la Demetriade la prăvălie, să-ți alegi ce vrei tu...știi că pentru tine fac orice...
- Nu prea cred, de trei ani îmi promiți că o să pui piciorul în prag acasă și că vei divorța și tot aici suntem...
- Þi-am promis, așa este, dar la mijloc e fiică-mea, Marta, nu cred că o pot lăsa acum singură...Mai ai un pic de răbdare, totul se va rezolva...Ortanasa este bolnavă și nu cred că va prinde Crăciunul...
În cele din urmă, încălzit peste măsură și de așteptare, și de vinul puternic ce-i alunecase până în cîlcâie, Tache acoperise dușumeaua cu două pături de cașmir, peste care îngrămădise câteva coroane mari și dese din flori artificiale, apoi o dezbrăcase cu mișcări precipitate, răsuflând din greu. Grecoaicei nu-i plăcuse de când îl întâlnise pentru prima dată pe Roșculeț faptul că nu o trata așa cum se cuvenea unei femei de lume, așa cum se considera ea, și o tăvălea prin florile alea artificiale, care ei îi dădeau întotdeauna fiori. Dar Tache o rugase să accepte condițiile, fiindcă pe de o parte nu putea să se expună cu ea în târg, să-l vadă lumea și să afle nevastă-sa Ortansa, pe de altă parte spunea el acele coroane, gândul că el este viu și se poate bucura de plăcerile lumești, îi sporeau virilitatea și așa atât de șubredă, lucru de care grecoaica se convinsese la prima lor întâlnire. Dar cum banii nu au miros și nici sentimente... Roșculeț începuse să o sărutase pătimaș pe carnea-i albă și întinsă, în timp ce ea chițăia ca un șoricel prins în capcană, iar dincolo de capacele de sicriu cei doi adolescenți asudau, ca și cum ei ar fi fost în locul lui Roșculeț...
- Mi-ai promis că aduci aici o sofa, să nu mai stăm ca sălbaticii pe jos... îi spusese ea, cu o privire pierdută, ca și cum momentul era unul de care ar fi vrut să scape mai repede.
- Da, dar ce vor zice ucenicii...așa, nimeni nu bănuiește nimic...aș merge la hotelul din oraș, dar...trebuie să mă-nțelegi...iar la tine acasă...maică-ta...
- Nici la mine nu se poate, ce ar spune vecinii...
Tache se înfoiase de două- trei ori asupra prăzii, ca un curcan zburătăcit și asta a fost totul. O sărutase apoi tandru, cerându-și iertare că se grăbise atât de tare, promițând că data viitoare va fi mai bine, dacă nu excepțional, dar grecoaica știa că astea sunt simple vorbe, încă de la începutul relației lor. Așa că își refăcuse grăbită toaleta și începuse să numere cu o plăcere deosebită fișicurile de sute, apoi îi dădu un pupic pe nas ursulețului ei, promițându-i că va mai veni și data viitoare, dar atunci va trebui să poarte la gât colierul dorit de la Demetriade.
După această întâmplare, Iancu și Iosif îl întrebaseră cu prima ocazie pe Ștetl cel bătrân:
- Bunicule ce înseamnă „fos mou”?
- Ia uite, v-ați apucat de greacă, ai? Care dintre voi își alintă așa puicuța? Lumina mea, asta înseamnă...unde ați auzit alintul ăsta?
Atunci, fără să-și dea seama, Iosif începuse să se scălămbăie la Iancu, să se miște planturos prin fața lor și să spună cu glas pițigăiat, aidoma lui Tache: „Fos mou...fos mou...!”
Ștetl bănuise că cei doi aveau un secret și nu-i lăsase până ce nu îi povestiseră întâmplarea la care fuseseră martori nevăzuți și bătrânul cel hâtru povestise la rândul lui unui prieten bun. În târg se aflase de relația lui Roșculeț și mulți clienți îl ocoleau, scârbiți de faptul că se dedase la lucruri lumești, spurcând jerbele și coroanele mortuare. Scăzuse odată cu vânzarea și trecerea lui Tache pe lângă grecoaică, care, fiindcă teancul de bani începuse să scadă văzând cu ochii, îi dăduse papucii.
Trecuseră anii și bunica lui Iancu, văzând că visul ei de a-și vedea nepotul preot se năruia pe zi ce trece, umbrit de pasiunea și talentul acestuia pentru desen, vânduse niște pământuri la țară și astfel băiatul se înscrisese la Școala de arte, secția pictură. De atunci începuse Iancu să aibă cu Ștetl discuțiile acelea despre sensul religiei, pe care nu le va uita toată viața sa.
- Bunicule, îi spusese el într-o bună zi, am studiat azi la istoria picturii universale un pictor rus, Andrei Rubliov. Un călugăr în secolul XV care a pictat una dintre cele mai renumite icoane...
- Știu, Iankăle, am auzit de el, de picturile lui, mai bine zis de icoanele pictate de el, dar fiind ortodox...tu știi care este păreera mea despre religia voastră...
- Da, doar am discutat de atâtea ori, dar pe atunci eram mai mic și nu știam multe lucruri pe care acum le-am învățat, așa că...
- Așa că ce... îl întrebase Ștetl, scrutându-l pe sub rama de baga a ochelarilor...
- Vreau să-ți spun părerea mea în legătură cu un tablou celebru al lui, intitulat „Sfânta Treime”...
- Ba, să avem pardon, icoana originală după care s-a inspirat când a pictat tabloul respectiv se numește „Ospitalitatea lui Avraam”, el a preferat să schimbe, conform viziunii sale, titlu tabloului său, și implicit interpretarea biblică...
- Da, ai dreptate, dar a făcut-o fără să inventeze imaginea Sfintei Treimi, ci așa cum a surprins-o în Vechiul Testament, aceea în care trei îngeri tainici vizitează pe patriarhul tău, Avraam...
- Da, sub stejarul de la Mamvri...răspunse Ștetl, mototolind o batistă în mâini, convins că Iancu iar îl va ameți cu filozofia sa despre religie.
- Este pentru prima dată când se face o prefigurare a Dumnezeului unic, Adonai în Trei Persoane, căci Dumnezeu nu și-a făcut cunoscută prezența treimică decât mai târziu, la apa Iordanului, la botezul lui Hristos...
- Măi, Iankăle, tu știi care este esența religiei mele mozaice...auzi, Adonai în trei pesoane, să nu mai folosești niciodată sintagma asta, este blasfemie pentru noi...! La stejarul de la Mamvri, unde Avraam și soția sa, Sara, au găzduit și ospătat trei călători tainici, nu este vorba despre nicio treime...sunt trei călători obosiți în căutare de popas...
- Atunci de ce patriarhul li se adresează când cu cuvântul Tu, când cu Voi? Oare nu de pe atunci acesta recunoștea pe Unul din Treime? Căci Avraam a zis când i-a primit pe cei trei călători tainici: „ Doamne, de am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe robul tău!”
- Vezi, a zis Doamne...folosind singularul...atacă Ștetl.
- Da, dar mai apoi a zis: „Și voi aduce pâine și veți mânca, apoi Vă veți duce pe drumul Vostru...” Acest cuvânt nu este Voi de politețe, care nu exista în limba de atunci, ci este pluralul.
- De unde știe Iancu al meu aceste finețuri lingvistice? îl întrebase Ștetl, dus pe gânduri.
- Facem la Școala de Arte și ceva ebraică, ceva greacă, latină nu mai vorbesc...îi spusese Iancu nu fără o timidă mândrie în glas. Faptul că există această alternanță de exprimare a lui Avraam ne face să credem că încă de pe atunci se revelase Treimea, fără însă ca patriarhul să o cunoască. Rubliov ilustrând textul biblic nu a deformat taina dumnezeirii, căci pictorii de icoane nu vor îndrăzni niciodată să inventeze conform fanteziei lor, ci sunt fideli textului Sfintei Scripturi...Cei trei călători sunt zugrăviți ca fiind învăluiți într-un cerc, ceea ce indică unitatea în credință, Crezul de mai târziu, iar figurile lor sunt identice, numai culorile îi deosebesc pe fiecare în parte de ceilalți doi.
- Și cam ce ar vrea să semnifice chestia asta cu diferența între culori?
- În icoană primul înger, cel din stânga este văzut doar pe trei sferturi, culoarea veșmântului e foarte palidă, de nedefinit, aproape transparentă ...
- De ce?
- Fiindcă el este Dumnezeu Tatăl, cel căruia nici voi evreii nu îndrăzniți să-i rostiți cu glas tare tetragrama numelui, nu-i așa?
- Aici ai dreptate, Dumnezeul nostru este Tatăl, cel ce a făcut cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt întrânsele...
- Cel de-al doilea înger este văzut din față, el este Fiul, cunoscut de oameni prin firea lui dublă, umană prin întruchipare și dumnezeiască prin fapte.Veșmântul său este de o culoare contrastantă, albastră și maronie...
- Cerul și pământul...interveni Iosif timid, ca pentru a nu rupe vraja acestei discuții la care asista de multe ori cu emoție, așteptând să vadă care dintre preopinenți va ieși victorios prin argumentația sa, căci la amândoi ținea la fel de mult.
- Da, Iosif, așa este, iar în spatele lui se află un copac cu ramurile spre cer...
- Stejarul de la Mamvri?
- Nu, Iosif, este lemnul Sfintei Cruci, care prin Hristos devine pomul vieții din rai. Cel de al treilea călător, Sfântul Duh, este văzut tot pe trei sferturi, culoare veșmântului său, verdele, simbolizând puterea de viață care face să crească și să existe toate.
- Iankăle, îmi place cum vorbești, dar știi părerea mea despre Sfânta Treime...Adonai, Dumnezeu, unul în înălțime, acela este Dumnezeul nostru unic...în rest, noi, ceilalți, suntem oile pierdute ale casei lui Israel...Pentru mine nu există decât o singură reprezentare a acelui moment îndepărtat al religiei mele, icoana intitulată „Ospitalitatea lui Avraam”, alte neamuri sunt libere să-și imagineze acest moment sacru, așa cum îi dictează fiecăruia credința...
- Da, îți respect opinia, dar de ce nu vrei să înțelegi, și ți-am mai demonstrat asta și în alte dăți. Există în Vechiul Testament lucruri care îl prefigurează pe Iisus, lucruri profețite de profeții voștri, de Împăratul David însuși... Amintește-ți doar de cuvintele pe care Domnul i le spusese lui Moise, atunci în pragul Exodului din Egipt, când le dăduse poruncă cum să mănânce mielul jertfit: „ Să-l mâncați bine fript, cu azimă și cu ierburi amare / Să nu lăsați din el pe a doua zi și oasele mielului să nu le zdrobiți...”. Oasele lui să nu le zdrobiți, vezi? Ce ar trebui să înțelegem de aici, noi, creștinii? Oare nu evanghelistul amintește și el că, atunci când au vrut să zdrobească oasele Mântuitorului, acesta murise deja pe Cruce, deci nu i-au mai fost zdobite ca ale celor 2 tâlhari? Dacă citești cu atenție Psalmul 21 al Împăratului David, carte sfântă pentru voi, ai să vezi că acolo pas cu pas este prefigurată Răstignirea: „Străpuns-au mâinile mele și picioarele mele / Numărat-au oasele mele, iar ei priveau și se uitau la mine / Împărțit-au hainele mele loruși și pentru cămașa mea au aruncat sorți”.
Privirea tăcută din ochii bătrânului se frământa ca marea la atingerea unui dig, vălurită de o emoție firească pentru oricine vorbește despre strămoșii lui, aflați departe, în timp, și mai ales în spațiu.
- Iankăle, pentru mine sunt atât de tainice faptele strămoșilor mei, iar sintagma care leagă pe toți evreii din lume: „De te voi uita, Ierusalime, uitată să-mi fie dreapta mea!” este un lucru tot atât de sacru pe cât este pentru voi taina Învierii!
Și Iancu știa că ar fi încercat în zadar să continue acest subiect, respectul pentru Ștetl și credința sa îl obligau la tăcere. Cunoscuse în casa lui Iosif multe din lucrurile care îl făceau să se întrebe de ce există atâtea deosebiri între religiile lumii. Participase alături de prietenul său la sărbătoarea Pesahului, a Paștelui evreiesc și întotdeauna, dar mai ales atunci când erau mai mici, îl impresionase numai gândul că în acea clipă sfântă îngerul morții trimis de Domnul în Egipt trecea pe la porți și aducea moartea întâiului născut al Egiptului, dar asta numai în casele care nu aveau ușorii și pragul cel de sus al porților uns cu sângele mielului pascal, pentru ca moartea să nu poposească în vreo casă de evrei. Cinstea tradiția iudaică, era mișcat de taina care se consuma în cele opt zile ale Pesahului, masa rituală cu alimente cu conținut simbolic(pătrunjel, apă sărată cu oțet, morcov, lăptucă și hrean, ierburi amare, ca amărăciunea robiei evreilor în Egipt, mielul pascal și oul răscopt, simbolizând distrugerea Templului din Ierusalim). Pe de altă parte, Iosif era și el emoționat ori de câte ori îl însoțea pe Iancu în noaptea Învierii și apoi a doua zi la masa la care participau toate rudele lui Iancu, o masă mai veselă și mai fără simboluri religioase, dar antrenantă și plină de glumele tatălui lui Iancu, o adevărată enciclopedie de glume.
Dar în viață întotdeauna după clipe de fericire vin și clipe de tristețe. Începuse în România ceea ce evreii numeau cu speranță și așteptau cu dor de atâta timp, Aliaua, emigrarea în Israel. Ștetl fusese anunțat de un frate din Herzlia că primise o moștenire și îl aștepta să o ia în primire. Bineânțeles că Iosif cu toată familia sa abia așteptau să ajungă acolo, dar pe de altă parte gândul că se va despărți de bunul său prieten îl întrista cu cât se apropia mai mult ziua plecării.
Ștetl îl chemase cu o zi înainte de plecare pe Iancu pentru a-și lua rămas bun.
- Iankăle, vezi tu cum este viața asta...făcută din plecări și despărțiri...dureroase, mai ales atunci când părăsești un prieten bun ca tine...
Iancu se simțea atât de emoționat încât îngăimă ceva, ca un copil scos la tablă și încurcat de lipsa noțiunilor care să-l scoată din impas.
- Atât timp cât vei trăi să nu ne uiți! După ce îți vei întemeia o familie, să vii la noi să ne vizitezi. Cum ești tu un creștin convins, cred că o plimbare prin locurile sfinte nu ți-ar displace. Acum, la despărțire, vreau să te rog ceva...să ai grije de bunica ta, este o persoană deosebită...ești mare și ar trebui să știi că pe mine și pe Maria ne leagă un mic secret. Cu mult timp înainte să-l cunoască pe bunică-tău, Dumitru, într-o seară de mai, la un bal, ne-am cunoscut și ne-am îndrăgostit...nebunește...știi tu și Iosif cum e când te îndrăgostești nebunește... dar, fie din cauze independente de noi doi, fie din cauza diferențelor confesionale, sau pur și simplu fiindcă așa ne-a fost destinul, ne-am despărțit. Dar am purtat-o mereu în suflet...
- De aceea, ori de câte ori aveați prilejul îi transmiteați complimente prin mine...
- Da, acum că știi, vreau să-i spui așa din partea mea: „Bunico, Ștetl cel nebun, înainte să plece spre țara strămoșilor lui m-a rugat să-ți transmit: „Ad mea veesriim!”
Iancu ar fi vrut să-l întrebe pe Ștetl ce însemna asta, dar crezând că este vorba despre un mic secret al celor doi, tăcu, însă Iosif îi spusese după aceea că este o urare evreiască ce se face întotdeauna unui prieten foarte apropiat și care înseamnă „Să trăiești până la 120 de ani!”.
- Iankăle, întotdeauna am urât momentele astea care îți dau fiori și lacrimi! Vreau să știi de la mine că te-am iubit ca pe nepotul meu, am admirat întotdeauna sinceritatea și bunătatea ta sufletească. Te-am lăsat să cunoști din istoria și religia noastră atât cât ți-a dictat inima, l-am lăsat și pe Iosif la momentele voastre religioase, fără nici o îngrădire și să fii convins că știu că atunci când erați mai mici lăcrima și el alături de tine în noaptea răstignirii...Am vegheat la prietenia ta cu Iosif și vreau să ții minte cele ce îți voi spune acum. Probabil că atunci, în lungile noastre discuții pe teme religioase, erai un pic amărât că nu mă puteai convinge de adevărul crezurilor tale religioase, cum și eu eram trist că nu te pot convinge că pentru noi, evreii există o singură taină, legământul nostru cu Dumnezeu, taina nașterii noastre dintr-un patriarh, Avraam, care a avut, ca și Moise mai târziu, privilegiul sfânt să stea față la față cu Dumnezeul Unic. Dar vezi, fiecare am înțeles că nu trebuie să ne despartă deosebirile religioase, ci ele trebuie să ne apropie, nu numai pe noi doi, ci pe toți cei care cred în existența unui Tată ceresc. Trebuie să ne apropie următoarele cuvinte, pe care să nu le uiți toată viața ta: „Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, este unul și același pentru toate neamurile, în toată vremea și în tot locul!”.



............................................................



Timpul nu vindecase rana despărțirii lui Iancu de bunul său prieten Iosif. Fiecare își întemeiase o familie, corespondau și își povesteau grijile de zi cu zi, tot așa cum făceau atunci când săreau gardul unul în curtea celuilalt pentru a scurta clipa revederii. Iancu deschisese câteva expoziții de pictură prin țară și, deși tematica tablourilor sale era una preponderent religioasă, tablourile sale erau apreciate prin sensibilitatea luminii pe care le degajau, fiindcă el știa de la un călugăr îmbunătățit din Munții Moldovei că atunci când artistul, indiferent dacă lucrează cu cuvântul, culoarea sau sunetul, vrea să ajungă la sensul adevărat al credinței prin plăsmuirea sa, lumina taborică se coboară în sufletul său și se reflectă în rodul mâinilor sale.
Așa cum își promiseseră, Iancu a plănuit într-una din vacanțe o vizită la Iosif, care se mutase în Tel Aviv cu afacerile familiei. Însoțit de acesta, Iancu pășise prin locurile pe unde trecuse Mântuitorul și sfinții credinței strămoșilor săi. Urmărise cu ochiul pictorului locurile acelea tainice, uneori înfricoșătoare prin substanța mesajului biblic pe care îl conțineau. Trecuse și pe la mormântul lui Ștetl Feldman, care plecase poate sub umbra stejarului de la Mamvri, în pacea veșnică. Ajuns lângă monumentul lui funerar, Iancu, care între timp învățase binișor ebraica, rostise un „Zihrono lebraha!”(Pomenită să-i fie amintirea!), ceea ce îl făcu pe Iosif să surâdă la gândul că de acolo de sus Ștetl se bucură de faptul că Iancu devenise pe jumătate un bun evreu.
Plecarea de la Iosif s-a făcut din nou cu acea emoție cu care te desparți de o ființă de care te leagă o viață întreagă. Iancu i-a arătat că încă mai păstra într-o cutie îmbrăcată în mătase cele 5 bile de sticlă colorată, pe care Iosif i le lăsase ca semn modest al prieteniei lor la plecarea din România. Iosif îi arătase la loc de cinste crăcanul cu elastic cu care vânau guguștiucii de pe maidanul din spatele caselor lor, pe care Iancu i-l dăduse la plecarea spre Israel. Erau niște lucruri atât de simple, dar încărcate de semnificația unei copilării fericite, fericite ca imemorialul.
Cum vacanța îi era pe sfârșite, Iancu îi spusese că la întoarcerea în România trebuie să se oprească două zile în Cipru. Fusese invitat acum câțiva ani de niște prieteni buni, pictori de biserici, să viziteze mânăstirile din Cipru. Văzuse Kykko, cea mai renumită mânăstire de acolo, apoi Biserica Sfântului Lazăr, cel înviat a patra zi, dar sufletul său rămăsese parcă suspendat între pământ și cer, în curtea unei mînăstiri de pe vârful unui munte, mânăstirea Stavrovouni(Muntele Crucii), unde el simțise de prima dată când îi călcase pragul că îl încearcă o bucurie tainică. După ce aflase că acolo împăratul creștin Iustinian cel Mare adusese cea mai mare parte din Lemnul Sfintei Cruci își explicase neobișnuita senzație de împlinire pe care o simțise când pășise aici pentru prima dată.
Când intrase din nou în curtea mânăstirii Stavrovouni soarele se afla pe piscul cerului. Aflată la peste 500 de metri altitudine ea părea sculptată direct din munte, având latura de nord ridicată din stâncă. Un brâu de piatră de o jumătate de metru ocolea curtea bisericii, oferind privitorului o imagine de neuitat. Sub piciorul muntelui se întindeau până departe galbenul câmpiilor de grâu, amestecat cu verdele orzului, livezile de citrice, toate parcelate, hașurate, ca niște forme tainice de viață. Undeva, la orizont, se putea vedea prin aerul rarefiat Mediterana. Era ca și cum Dumnezeu ar fi vărsat o călimară peste pergamentul imaculat al cerului. Iancu se oprise ca întotdeauna lângă brâul de piatră și privea în zare. În gând se ruga pentru cei de acasă, pentru bunul său prieten, pentru bunicul Ștetl, șoptind numai pentru el: „Doamne, știu că tu pretutindea ești și toate le-mplinești. Cu atât mai mult știu că te afli aici, în această sfântă mânăstire. Știu că ești lângă mine, dar nu te pot vedea, dar te pot atinge. Fiindcă aerul, piatra din care este construită această mânăstire, lămâii și portocalii aceștia în pârg, toate te reprezintă pe tine. Dacă ai vrea, ai întinde dreapta Ta și degetele-ți sfinte ar atinge de aici, din Cipru, Zidul Plângerii și mormântul bunicului Ștetl. Stânga Ta ar putea coborâ ca o umbră binefăcătoare peste munții mei de acasă. Și degetul tău înmuiat în Marea Neagră ar putea scutura ploi binefăcătoare peste câmpiile mele dragi. Mă uit, Doamne, la cerul acesta de deasupra mea, cât de aproape îl simt, aș vrea să întind mâna și să iau o fărâmă din albastrul său luminat de soarele mediteranean, s-o strecor în sân pentru a-mi ține de cald în iernile mele carpatice. Știu, Doamne, că dacă ți-aș mulțumi în limba lui Iosif, sau în graiul acestor călugări tăcuți ca sarea pământului, care-ți slujesc Þie zi și noapte, ori dacă ți-aș spune un simplu „Mulțumesc, Doamne!”, tu m-ai înțelege”.
Acolo, în acea mânăstire suspendată între pământ și cer, Iancu simțise cât de profetic răsunau, ca o sentință lapidară, cuvintele lui Ștetl Feldman: „Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov este unul și același pentru toate neamurile, în toată vremea și în tot locul!”...