(15.04.2002; 3:05)
Întuneric dens…întunericul unei nopți dintr-un oraș îndepărtat și nespovedit, dintr-o țară de la piciorul unui continent verde al unei planete mult prea bine cunoscute. Și nici o stea. Dacă ții ochii închiși va fi la fel ca atunci când ii ții deschiși. Asta înseamnă că poți dormi și cu ochii deschiși? Atunci cum vom mai face diferențierea între visul de noapte, al inconștientului, și visatul cu ochii deschiși propriu oricărui ceas, fie el din zi ori din noapte? Închide pleoapa stângă lipindu-ți genele cu praf de somn și împarți astfel între drept și stâng visul de zi și de noapte. Să nu uiți că totuși împărțirea se face în trei și că ochiul drept, cel deschis, va căpăta doar o singură treime. Celelalte două treimi le vom da nopții din celălalt ochi, căci el are voie să viseze și inconștient și sustras. Fiind unul lângă celălalt ochii vor putea comunica. Asta nu e bine; căci astfel se va face încet, încet confuzie între noaptea stângă și noaptea dreaptă, vor pătrunde frânturi de noapte în zi și frânturi de zi în noapte. Nu pot amesteca stânga cu dreapta; de ce-ar mai exista atunci termeni diferiți pentru un amestec?
Nu, nu…nu e bine. Nu putem ține noapte lângă zi când e vorba de vis. Nu poți pune inconștientul lângă conștient fără să le amesteci.
Bine, bine, dar ce facem cu întunericul ăsta atunci? Cui permitem să îl folosească dacă nu putem ține cele două tipuri de vis alăturate în el. Eu de unde mai știu când dorm și când sunt treaz?
Aud o voce:
„ E ceva organic. O să știi.”
Nu, nu, iar nu e bine. În trecere nu mai există organic. Există mit, există simbol, există cifra trei, oglinzi, dureri, sentimente, totem, vis, dar în nici un caz organic.
„ Bun, dacă asta e trecere, atunci amestecul de simbol cu durere de dinți și totemul cu frica, cum le numești? Adică, dacă eu mănânc trei gogoși uitându-mă în oglindă și amintindu-mi că gogoși mâncam numai cu o anumită iubire, ce înseamnă? Spune-mi cum se numește când le amesteci?”
Să mă gândesc: iau un vis și-mi imaginez că îl desfac în fire de păr. Il lipesc apoi de pielea capului, ca de fiecare dată când mă uit în oglindă să măresc în ele amintirea visului. Să nu uit adică. Amintirea e conștientă. Deci le-am amestecat și eu. Cert cu incert. Simbol cu nesimbol. Și-am obținut...(hmm, e greu). Știu! Dragul meu, așa obții trăirea. Prin amestec de trei gogoși și fire de păr în oglindă.
„ Și-atunci, dacă simbolul e vis și trecere, iar simbolul cu nesimbolul dau trăire, mai rămâne o singură întrebare, pe moment: nesimbolul ce mai rămâne să fie?”
Nu dau doi bani pe tine. Apoi, elimină și tu logic. Deducție și logică se numește ceea ce iți lipsește ție. Elimină și tu trăirea și trecerea și spune-mi cu ce rămâi, limitatule?!
„ ... „ (tăcere).
Îmi arunci niște priviri de parcă ai căzut în manualul de filozofie. Evident că n-ai voie acolo. Tu nu vezi că te îneci, amărăciune? Mă pui într-o situație delicată. Va trebui să vorbesc direct. Și nu te mai uita la mine cu ochii ăia de pește. Ai evoluat, ai pleoape acum, asta înseamnă că mai poți să și clipești din cand în cand. Așa, că mă abat. Dacă scoți din joc simbolul, adică trecerea, apoi dacă scoți și amestecul de simbol cu nesimbol, adică viața, îți mai rămâne moartea, fricosule! Îți era teamă să te și gândești la ea, d-apoi să mai și pronunți. Am dreptate, nu? Hai, nu fi primitiv, nu vezi că ai deja pleoape, haine, gene și limbaj? Se numește că ești evoluat și n-are voie să îți fie frică.
„ Deci la asta ne limităm toți, bag de seamă: la viață, trecere și moarte. E deprimant. E limitant, e ciclic, prea ciclic.”
Ești tu patetic. Parcă n-au mai murit oamenii, parcă nu s-a mai ciclizat timpul, așa disperi. Uite, îți dau un pont: în trecere și în moarte nu există timp. Timpul l-am inventat noi în trăire, asta îl face nesimbol, dar din moment ce noi am reușit să îl simbolizăm în ore, minute, secunde, clipe și mai știu eu ce noțiuni savante, nu mai e pur asimbolic, așa că îl elimină și moartea. Îl șterge pur și simplu cu guma, ca pe o linie strâmbă dintr-un desen prea geometric, din lista ei de nesimboluri. Asta înseamnă că tot ce trebuie să faci e să reușești ca o treime (ții minte, deși o interzisesem, e treimea ochiului drept) din întreg ai la ce să visezi conștient.
„ Mă derutezi. Cred că am obosit. M-ai obosit. Mereu faci așa.”


Și așa se încheie discuția dintr-un anumit lob al creierului și gandire. O discuție dintre tangibil și imaginar.
Depărtați-vă un pic de cadru. Lobul acela trebuie să apartină unei persoane, o persoană pe care o vom regăsi în Icarion.
Acesta făcu ochii mari, își oglindi, atât cât putu, cerul în ei (se mai luminase între timp), căci i se tulburaseră oglinzile de când cu disputa asta ce o auzise ca prin vis în timp ce se tot uita la noroiul adunat pe bocanci.
Acum că-și revenise și oglinzile erau din nou scăldate în sare, se gândi că ar fi bine să își spele bocancii cu ocazia asta, dar că sarea se va usca la suprafața și vor fi mai dezagreabili ca acum.
Strop de sare cu strop de apă și adaos de sinceritate și totul e gata pentru a se pierde în scurgerile organice și necesare din ferestre.

(15.04.2002; 13:20)
A fost un moment de derutare numai.
Acum că a lămurit disputa și a realizat inutilitatea spălării bocancilor cu lacrimi, trebuia să redevină piatră căci zorii deja sosiseră.
Își fixă privirea în apa murdară a lacului din parcul mult prea bătrân, își înfipse în pământul de sub verdele ierbii călcâiul bocancilor, nu înainte de a-și sprijini coatele pe genunchi, iar în palme își implantă bărbia, de parcă ar fi avut capul smuls de pe umeri.
Acum era împietrit. Era gata pentru zi, era gata pentru oameni.
Și cerul începu să îi spună povestea cea mai duioasă din câte au fost; o poveste menită să facă a plange femeile slabe de înger și copii agățați de fustele lor. Dar Icarion nu vroia să clipească măcar. Crezând că îl va convinge de pustietatea poveștii cu îngeri și decăderi cerul începu a plânge și el cu lacrimi mari și grele, deghizate în picături aproape acide datorită unei anumite reacții chimice petrecută în timpul căderii de la nor la pământ.
Plângea dobitocul; plângea și nu vedea că lacul a început încet, încet să își dorească să plângă și el. La o adică, ce, numai femeile și copiii plâng? Să fie egalitate, dom’le! Ce, el n-are suflet? Ehee ... ș-incă ce mare poate fi sufletul unui lac, fie el și murdar. Și cum mai plângea lacul, așa, din mărinimie, se hotărî să îi spele bocancii băiatului, că știe el, nu-i chip să îi speli cu durere.
La întoarcerea întunericului inițial, mărinimia lacului îi ajunsese deja până la brâu lui Icarion. Ehe ... dacă a venit întunericul, a venit și timpul să se dezmorțească. Mai ales că cerul întelesese într-un final că plânge degeaba și lacul că degeaba îi spală bocancii, băiatul oricum nu-i va mulțumi. Se retraseseră amândoi: lacul în matca lui, iar cerul în întunericul universului.
Băiatul se ridică în picioare, clipi des timp de un minut simbolic și se hotărî să îi viziteze pe cei doi trandafiri ai parcului: Trandafirul de roșu, supranumit și Lacrimă de rană, și Trandafirul de alb, supranumit și Lacrimș de cristal.
În seara aceasta se ducea doar să îi salute căci umezeala din bocanci făcuse o legatură ciudată în organism tăindu-i pofta de mâncare. Asta înseamnă că în această noapte nu se va hrăni nici cu sânge, nici cu sevă. Își va cere excesiv de politicos scuze, le va săruta în chip de respect tulpinile și petalele, apoi va merge mai departe pentru a nu deranja. Și tot gândind la filozofia cererii de scuze se pomeni lânga ei, frumoși și înstelați ca întotdeauna. Nici nu apucă să dea bună-seara că cei doi începură a se plânge și a se tângui ca niște muribunzi:
„ Vine toamna, Icarion (ecou dublu, căci ecoul vocilor, oricât s-ar fi sprijinit unul pe celălalt, nu putea să confunde roșul cu albul; ar fi fost chiar ironic). Vine toamna. Uite, atinge-mi petalele, se usucă. Vai, mie! Vara asta a fost prea scurtă și îmi e așa urât să-mi îngrop sufletul pentru iarnă. Vai, mie, vai, nouă! Of, ție ți-e foame, așa-i? Greu ne-a mai fost azi să îți adunăm hrană. Adică sevă nici măcar nu mai avem. Vezi însă că pe tulpina cea roșie, la cel de-al șaptelea ghimpe, adică al patrulea ghimpe impar, ai să gasești o picătură din sângele cel mai dulce. S-a chinuit azi o domnița să mă rupă. M-a durut să îi văd stelele ochilor topindu-se, dar știam că altfel vei rămâne nemâncat și, oricum, așa sânge dulce nu cred că ți-am oferit vreodată.”
Când auzi povestea picăturii de sânge, Icarion își simți inima bătând tare și tresări. Adică, cum să îi bată lui inima? Inima lui e piatră și ziua și noaptea, e rezumată cel mult la pur organic.
Închise ochii și își apropie buzele de acel al șaptelea ghimpe. Când vru să soarbă picătura, din nerăbdare se înțepă și el. Sânge de domnița și sânge de piatră, plete de soare cu plete de de ceață, viu și neviu, în amestec se făcu albastru.
Iar acum toată lumea știe că, dacă sângele lui și sângele ei dau albastru, înseamnă că într-o altă viață au fost suflete pereche și că iubirea lor va învia.
Învie ea iubirea, dar cum învii o piatră?
Căzu la pământ și închise ochii în lacrimi albastre. Ticăitul inimii persista și, pentru prima oara, adormi sub privirea duioasă a trandafirilor.

Vocile inițiale începura să răsune iarăși ca un umblet neliniștit de dute – vino:
„ – Și noaptea stângă cu noaptea dreaptă... Auzi, măh, dar de ce nu ne mai ascultă stăpânul? ”
„ – Cred că doarme. ”
„ – Ei, cum o să doarmă? Unde ai vazut tu piatră să doarmă? – șopti a-tot-știutoarea gândire. Oamenii dorm, animalele dorm, chiar și plantele dorm, dar pietrele, pământul și apă, niciodată. Iar tu n-oi fi atât de îngust încât să nu știi că stăpânul e piatră. Măh, de ce doarme? ”
Se auzi un clipocit de gene din interiorul bluzei de in, clipocit ce se adâncea sub piele la nivelul inimii. Apoi: tic – tac, tic – tac. Un fel de ceas.

(17.04.2002; 22:53)
Inima căscă larg, deschise ochii mari, ca după un somn lung, atât de lung ca o renaștere. Era palidă totuși căci trebuia să se reobișnuiască cu viața și, mai ales, avea bătăile neîmplinite. Îi privi pe cei doi și fără să îi lase să scoată măcar o vorba începu:
„ – Îi va fi greu băiatului. Tare mi-e că n-are să reziste. Nu știu dacă realizați, dar de mâine dimineață nu va mai fi piatră. De aceea a adormit. Se va trezi fără identitate într-o lume necunoscută, va trebui să își caute memoria din viața ce l-a trezit și va trebui să atingă atât de lin sufletul fetei încât să trezească și în ea o viața nouă, să o poata lua amândoi de la început. Tare greu va fi. Iar eu nu voi putea decât să ticăi și să îmbâtranesc.”
Și tăcu. Tăcura și ceilalți doi.

Undeva în Univers o nouă stea se născu. Clipi și ea știrb, căci ceva îi spunea că nu se afla pentru prima oară între firele sorții. Aștepta acum binecuvântarea Marelui Zeu, stăpân peste ea și suratele sale pentru a-și mări neconvențional protecția asupra renăscutului.

Când zorii clipirăa pentru prima oară în noua viață pe genele lui Icarion și-și scuturară timid roua, acesta se trezi ghemuit în mijlocul parcului ca un nou-născut în pântecele mamei. Simtea că aerul e prea tare și că îi pătrunde într-un mod ciudat în plămâni. Apoi mai era și ticăitul acela care se încăpătâna să îi sune ritmic în urechi, ca o melodie uitată, cu inflexiuni când mai moi, când mai grave: tic – tac, tic – tac. Le mai auzise cândva, undeva; îi erau prea cunoscute. Încercă să se întindă și să deschidă ochii, dar lumina îi pătrundea în privire prea arzătoare. Instinctiv se strânse la loc și-și închise ochii tare, tare de tot. Ceva nu era bine; tremura dar nu își putea da seama ce sentiment îl încearcă. Știa că așa se manifestă frigul și teama. Încercă să le combine, încercă și câteva calcule matematice, dar fu inutil. Tremuratul era acolo, ticăitul deasemenea. Se retrase târându-se ca un condamnat sub umbra unui copac și acolo se hotărî să învețe să privească lumina. Deschise și închise ochii repetat până când, deși amarul se scurgea într-un amestec necunoscut cu sarea și cu apa, reuși să privească clar în jur.
Lumină, răcoare și câteva umbre umane pe bănci. Elemente de a căror prezentă fusese conștient și până acum, dar pe care nu le simțise niciodată. Și ceva nou: clipirea, ticăitul, tremuratul, frica; toate sentimente umane. Oare acestea îl făceau și pe el om? El ziua nu era om, ci piatră, iar noaptea era doar pe jumătate uman. Iată că se simțea om pe de-a-ntregul și pe deasupra mai era și ziua.

(20.04.2002; 15:10)
Dacă n-ar fi avut haine pe el, ai fi zis că este nașterea lui Adam. Un Adam renăscut din piatră, nu din pământ, poate că asta era el. Fără alinare și singur. Pe buze îi mai stăruia încă gustul acelui sânge albastru. Trebuia să o găsească. Dar unde? De unde să înceapă? Trandafirii, da. De acolo trebuie să înceapă. Poate că și ei îi rămăsese o urmă de nedumerire în suflet.