agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2805 .



Spre Necunoscut. Capitolul X
proză [ ]
Badea Niculae. 22

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [inocentiu ]

2008-05-02  |     | 



Până în gara Sibiului s-a dus cu căruța lui Zaharie trasă de Șargu și Suru.
Pe peron se aflau zeci și zeci de bărbați, îmbrăcați la fel, în haine de sărbătoare. Numai un ochi experimentat, de femeie, ar fi putut spune, după cusăturile negre de la gâtul și mânecile cămășilor albe, după croiala căciulilor negre și după podoaba straițelor ce le purtau, care din ce sat este. Erau primarii din toate satele județului. În așteptarea trenului, ce era în formare, oamenii au început să se grupeze, să vorbească despre locurile din care veneau și despre gospodăriile lor. S-au amestecat printre ei și câteva doamne cu pălării, din care porneau mici voaluri străvezii ce nu reușeau să le acopere roșul buzelor și al obrazului, îmbrăcate în rochii lungi, purtând în mâini mici coșulețe de răchită. Au început a scoate din coșulețe bentițe tricolore pe care le prindeau cu ace de gămălie la pieptul bărbaților.
Trenul a plecat pe la orele amiezii. Fiecare și-a scos din straiță merinda pusă de nevastă și a început să mănânce. Au început a trece din mână în mână sticle cu vin. Mai târziu s-au scos din dosul șerparelor fluiere care au început a zice cântece ciobănești de sub munte. În alte vagoane se cântau doine, cântece de joc și chiar de cătănie. Niculae stătea cu ochii la fereastră privind locurile de pe câmp, unele neculese, satele care apăreau ca apoi să fugă în grabă înapoi. Îi părea rău că nu sunt în vagon oameni ca părintele Cornel ori ca învățătorul Popovici din Veseud care atunci în iarna lui 1918 le-a povestit, în drumul spre Alba Iulia, atâtea lucruri despre Horia și Avram Iancu. I se părea că lipsește cineva, că au fost părăsiți. E drept că erau și domni cu paltoane cu gulere de blană și pălării tari, dar aceștia nu stăteau printre ei, s-au urcat în două vagoane despre care se spunea că sunt de clasa întâi.
Trenul a oprit de multe ori, luând primari îmbrăcați în haine de sărbătoare. Dar aceștia au început de la o vreme a se deosebi, de cei urcați mai înainte, prin vorba tot mai repezită și prin culorile aprinse de pe cămăși. Dar toți, ori cum ar fi fost îmbrăcați, când au ajuns la București au rămas uimiți de ferestrele mari de pe tavanul Gării de Nord prin care lumina zilei pătrundea fără nici o opreliște, de podeaua din piatră lucitoare pe care călcau. După ce au fost grupați pe județe și sfătuiți să meargă cât mai aproape, pentru a nu se rătăcii, au ieșit din gară. Au mai văzut și până atunci mașini dar n-au putut să nu fie uimiți de mulțimea acestora. Au înaintat apoi pe Calea Griviței, nu mult, cam un sfert de ceas. Au văzut lucruri de care n-au putut să nu se minuneze. Tramvaiele mult mai mari și mai dese decât cele din Sibiu scrâșneau din roțile de fier ce se învârteau pe șine, mașini mari în care încăpeau zeci de oameni sunau ca niște trâmbițe din claxoanele lor. Trăsurile cu unul sau doi cai se strecurau, cu dibăcie, printre mașini de tot felul și tramvaie. Femei și bărbați treceau fără frică ulița. Printre picioarele oamenilor se strecurau copii zdrențăroși cu teancuri de gazete sub braț, strigând cât îi ținea gura:” ziare… ziare.. Universul… Timpul… ziare…ziare…Serbările încoronării se mută de la Alba Iulia la București…zece mii de primari din toată țara în capitală… Ziare… ziare…” A vrut și Niculae să cumpere unul dar n-a reușit. Domnii făceau semn micilor vânzători care se opreau doar o clipă, dădeau ziarul cu o mână și cu cealaltă înșfăcau banii care, se vede treaba, erau dinainte numărați. S-au oprit lângă o clădire mare, cu multe etaje și cu ferestre până jos, aproape de pământ, în care se vedeau haine de vânzare, puse pe niște păpuși mari cât omul care închipuiau domni, doamne și copii. Unul din domnii ce-i conduceau vorbi tare să fie auzit de toți: „În curând vor sosi autobuze, vă veți sui câte douăzeci și cinci în fiecare autobuz. Când veți ajunge în Parcul Carol veți coborî, veți aștepta până vor ajunge toate autobuzele apoi iarăși vă veți grupa pe județe”. În autobuz a găsit loc lângă geam. I-a plăcut ce a văzut. Ulițe largi cu trotuare, case înalte și frumoase parcă nu de mult ridicate, cele mai multe cu ferestre mari în care erau fel de fel de lucruri, puse să le vadă oamenii, pentru a fi cumpărate.
Au coborât în dreptul unei grădini mari, cu mulți copaci, aproape ca o pădure. A înțeles că acea grădină este Parcul Carol. Avea sentimentul, neplăcut, că parcă nu mai este o ființă omenească ce trebuie să judece. O făceau alții pentru el și pentru ceilalți țărani care au venit, ca și el, la București. Nu i-a plăcut nici ceea ce a auzit, fără voia lui, că vorbeau doi orășeni. Vorbeau încet dar Niculae, cu auzul lui fin a înțeles tot.
- Uită-te la ăștia îmbrăcați în alb. Sunt ungureni li se mai spune și mocani.
- Eu n-am mai auzit de oameni care să se numească astfel
- Cum n-ai auzit de ardeleni? Sunt oameni răi. Tac tot timpul, dar mintea lor lucrează și te ating când nici nu gândești.
- Cum așa?
- Așa cum îți spusei. Iote și acum când se încoronează majestățile lor, Maniu și Vaida Voievod n-au catadicsit să vină la serbări de și au fost invitați.
- Lasă, bre, că asta îi o chestiune politică.
- Politică, nepolitică, dar nu-i frumos ce fac. Pe mine mă bate gândul că ăstora le pare rău că s-au unit cu noi și au început să tânjească după vechii lor stăpâni, ungurii.
Lui Niculae i s-au aprins câteva sclipiri în ochi. A vrut să se răstească la acel regățean care vorbea astfel despre ardeleni. A tăcut însă dându-și seama, la timp, că n-ar avea nici un rost. I-a oprit el pe oamenii din satul lui, atunci la Alba Iulia, să nu răspundă cu mânie acelor unguri care strigau ce strigau. Ãsta de acum, de aici din București, nu merită nici să te uiți la el ori să-i răspunzi. Maniu și Vaida, dacă au făcut așa precum spunea bucureșteanul, știau ei de ce. Sunt oameni înțelepți, din cele ce i-a spus notarul Ilie Aleman.
I s-au șters toate acestea din minte după ce au intrat în Parcul Carol, și a văzut pe regele Ferdinand de al cărui braț era prinsă regina Maria. El destul de slăbuț cu barbă și mustață albă, dar cu pas tineresc, îmbrăcat în haine militare cu o curea lată peste brâu, și alta mai îngustă dea curmezișul, peste piept. Pe cap purta o coroană mare. Știa, din poveștile spuse de fiica sa, Victoria, că este coroana de oțel rămasă de la răposatul Carol I. Rochia albă a reginei era atât de lungă încât se târa prin bălțile de pe alee. Părea că nu calcă pământul ci plutește pe lângă soțul ei. S-au auzit câteva strigăte urmate de uralele mulțimilor. „ Să trăiască Majestatea Sa Ferdinand Întregitorul” „Să trăiască Majestățile lor regele și regina României mari” Fără voia lui glasul i s-a unit, în urale, cu ale celorlalți. A aplaudat când perechea regală a ajuns la doi pași de el. Dacă ar fi întins mâna i-ar fi putut atinge. O căldură plăcută parcă i-a inundat corpul.
Pe o altă alee, nu departe de cea pe unde a trecut perechea regală, erau întinse mese cu lemnul proaspăt geluit. Pe mese erau căni mari, altele mai mititele, farfurii, furculițe și cuțite noi cu mâner alb de paltin. Limbile au început să li se dezlege primarilor după prima cană cu rachiu. Era un rachiu ce părea slab la gust dar care, se vede treaba, intra repede în sânge dându-le chef de vorbă. La masă, în fața lui, era un om uscățiv, încă tânăr, îmbrăcat ca pe la regat. Acesta a pus mâna pe cana mare cu rachiu a umplut cănița lui Niculae apoi pe al lui.
- Hai să trăiești primarule. De unde vii tălică?
- Eu de prin părțile Sibiului, din satul Ruși. Dar dumneata?
- Eu sunt din Dolj
- Pe unde vine asta? Că eu n-am auzit până acum de Dolj.
- Ei cum așa? Sunt dintr-un sat foarte aproape de Craiova.
- Dacă ești de unde zici cunoști Bariera Severinului?
- Cum să nu o cunosc? Aproape săptămânal trec pe acolo, când am treabă la Craiova.
- Eu am o fată și un ginere acolo. Au prăvălie. Vând pâine dar și alte celea.
- Aoleu, nu-i fi socrul conului Petrică și tatăl coanei Ana?
- Ba sunt, de ce să nu fiu?
A zis acele cuvinte aproape cu mândrie pentru că și-a dat seama că fata și ginerele lui sunt respectați acolo, departe, unde s-au stabilit. I-a mai spus primarul de lângă Craiova că, după cum a văzut el, soața conului Petrică este în starea binecuvântată și în curând va avea un copil.
După ce au mâncat din câteva feluri de salămuri, cașcaval, friptură de vițel și au băut fiecare jumătatea de litru de vin din fața lui s-au pregătit de plecare. Plecau cu mai mult bagaj decât au venit. Au primit ca dar, din partea majestăților, regele și regina, ceștile smălțuite din care au băut țuica și vinul, două farfurii, câte un urcior de patru litrii, cuțitul și furculița cu care au mâncat. Toate aceste obiecte aveau încrustate semnele regale și data încoronării.





.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!