Cred că era prin 1956...
Iarna.
Ninsese de o săptamînă deja și într-o buna dimineață am văzut că zăpada acoperise pînă și geamurile și blocase și ușa de la intrare, așa că am început să ne gîndim la o ocupație în casă. Probleme cu asta nu aveam căci biblioteca mea conținea cîteva sute de cărți, parte necitite, dar dupa vreo trei zile de "blocaj" începuserăm să simțim lipsuri în hrana și combustibil, lemne, adică. Între timp ninsoarea se oprise și i-am spus tatei să mă ridice pînă la "oberlicht" [partea superioară a ferestrei care se deschidea în jurul unei axe orizontale] ca să încerc să ajung la cămara din curte.
Zis și facut. Eram suplu și mlădios și am reușit să ies afară, dar sărind de sus am dispărut în zăpada înaltă de vreo trei metri. Lopată nu aveam și am început să înlătur zăpada din fața mea cu mîinile. Dupa vreo oră am constatat că greșisem direcția căci am ajuns iar la peretele casei.
"Căstigul" a fost că ai mei, care între timp intraseră la mare grije - unde a dipărut băietul? - m-au văzut în sfîrșit. În momentul acela, înghețat bocnă, am declarat tatei că eu am cam terminat "misiunea" și că vreau acasă.
Să mă catăr în apoi singur n-aș fi putut, căci eram cam sleit de puteri, dar tata a făcut o funie dintr-un cerceaf și m-a tras înapoi.
Am mai așteptat încă vreo două zile și în a III-a am reușit să deschidem ușa și cu
perechea mea de schi am ajuns la cămara. Zăpada din curte era la o înălțime de vreun metru, dar, din fericire, ușa cămarei se deschidea înăuntru. După ce am cărat cele de trebuință în casă, am plecat la scoală tot pe schiuri. Zăpada era înaltă și în curtea școlii, așa că ajungînd acolo am intrat frumușel direct la etajul superior printr-o fereastră spartă și am constatat că nu este acolo țipenie de om.
Mai tîrziu am auzit zgomot și l-am văzut pe un coleg al meu intrînd și el cu schiuri cu tot în clasa aceea. Să-l numim Z. Colegul locuia pe atunci în satul Cirlig aflat la o distanță de șapte Kilometri de Copou și iarna ajungea pe schiuri.
"Cum ai ieșit din casă?", întrebai.
"Păi cum altfel? Prin hogeag. Să vezi minunăție", mai spuse. "Sunt, probabil, singurul din sat care am ieșit afară și să schiez pe acoperisurile caselor a fost o mare plăcere".
Am stat noi ce am mai stat și am vazut că afară începuse să se întunece.
Î-am spus:
- Hai să dormi la noi.
- Nu pot căci maica me va fi îngrijorată.
- Păi să dăm un telefon, i-am spus.
Intrarăm noi la Cancelarie să telefonam primarului de la Cîrlig, dar legatură nu facurăm. Probabil că firele de telefon erau rupte.
Și-așa m-am întors eu acasă și el a pornit la drum spre satul său.
După vreo săptamină zăpada mai scăznd a început scoala, dar Z, ioc.
După încă vreo doua zile am plecat la el cu schiurile.
Ajungînd, am intrat și ce vad? Z stătea tolănit pe niște blănuri și nu mi-a răspuns la binețe.
- Ce ai?, l-am întrebat.
L-am văzut că ia o hârtie și un creion și după un timp am citit.
"Pe drum spre casă s-a luat după mine o haită de lupi. Am ajuns cu bine, dar de la sperietura aceea am devenit mut."