agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3113 .



Moartea lui Ulm
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cvasiliu ]

2008-05-07  |     | 



Muribunzii nu se gândesc la nimic importat, la nimic măreț. Nu li se relevă nici un adevăr esențial și nu-și cartografiază toată viața într-o expediție fulgerătoare prin memorie. Mai ales când moartea se lasă așteptată, întârzie pe culoare, promite și nu se ține de promisiuni… Pierdut în așternuturi, înjumătățit de boală și de bătrânețe, Ulm simțise de câteva ori adierea rece a morții. Frisonul pornea din piept spre extremități, iar el nu reușea decât să se roage să nu-l prindă cu vezica plină. “Am vezica slabă. Dacă mă scap?” Apoi încercase, într-un efort conștient, să recupereze imagini din trecut pe care să le ia cu el. Nimic. Lucrase douăzeci de ani într-un magazin de sticlărie iar acum avea aceeași senzație ca atunci când trebuia să facă inventarul. O oarecare deznădejde amestecată cu tristețe în fața mărfii rânduite pe raft. Amintirile ca și obiectele de sticlă trebuie manevrate cu grijă. La ce ar fi putut să se gândească? Oricât încercase nu reușise să adune decât crâmpeie de dinainte de război: copilăria la umbra mestecenilor prăfuiți ce stăjuiau drumul, fuga de acasă, din Roșiori, într-un tren ce transporta grâne, bătaia primită de la țiganii care jefuiau în toiul nopții gara, lucrul la băcanie… Războiul era însă o mare pată neagră. Nici o imagine. Poate doar zgomotul sirenelor și mirosul de transpirație amestecat cu zgură, în adăposturi. Și Ana. Doar numele: Ana. Și apoi revenea la vechea spaimă: vezica. Are vezica încă plină. Dacă o să se scape?! Spaima asta îl făcea să strige după infirmieră – o fată tânără, micuță și blondă, încurcată cu doctorul care îl supraveghea. Îi văzuse sărutându-se. Și ce dacă?! Ea radia de fericire când venea cu plosca, când îi administra hapurile, când îi lua tensiunea sau când, pur si simplu el o chema gândindu-se că o să moară cu vezica plină. O parte din fericire o absorbea și el. Poate și de asta o striga: să ia ceva din present cu el; trecutul nu putea fi recuperat; nu mai însemna nimic și oricum nu avea nici un rost. Din fericire de fiecare dată se înșelase sau mai degrabă moartea îl înșelase. Când îi povestea Irinei – infirmierei – ceea ce simțise, uneori mințind de rușinea de a nu părea un copil prostuț: “Parcă mă cufundam într-un hău!”, ea râdea. Râsul ei îi făcea bine. Mai bine decât hapurile alea nenorocite. Ajunsese să le urască. Până la urmă ele erau cele care stătea între el și moarte. Ele o alungau în fiecare zi. Se gândise chiar să le ascundă și să le arunce dar nu o făcuse pentru că ar fi supărat-o pe Irina. Moartea tot o să vină până la urmă. Învățase să aibă răbdare… Iar când moartea a venit într-adevăr el tot nu a reușit să găsească nimic în sertarele memoriei. Era o dimineață uleioasă de mai. Auzea de la etaj lumea grăbindu-se către servici și mașinile ambalând motorul, nevoase de atâta așteptare la semafor. Avea patul lângă geam, privilegiu obținut în urma lungilor luni de spitalizare și mai ales datorită Irinei. Ea intervenise pe lângă doctor să-l mute de la demisol. Nu vroia să moară deja pe jumatate îngropat. De parcă ar fi avut vreo importanță!? A simțit întâi un junghi sub claviculă ca și cum un piron i-ar fi străpuns umărul. S-a răsucit în așternut. Durerea s-a întețit. Era surprins: nu așa își închipuise moartea. Nu. Ar fi trebuit să sufle asupra lui ca asupra unei lumânări iar el să se stingă ușor. Ar fi trebuit să aibă și răgazul să facă o incursiune în memorie. Pironul însă îl țintuia de pat și durerea se difuza spre inimă. Zadarnic voise să se ridice pe coate măcar. Întotdeuna poziția orizontală îl indispunea. Doar in ultima vreme se împăcase cu idea că o să privească tavanul înainte de a muri. Jos în stradă viața pulsa în ritmul ei. O auzea prin ferestrele deschise. El nu mai aparținea acestei lumi. Lumea lui murise cu mult înainte: decorul vietii fusese sfâșiat, recuzita se stricase și toți figuranții fuseseră demult îngropați. Avu timp să vadă un fluture prins între cele două rânduri de ferestre. Un fluture mare, albastru, cu aripile zimțate, înnebunit de lumină. ‘Și-a zis: “Fluture bleg. O să mori acolo stivit. Salvează-te zburând în sus”. Deși durerea devenise de nesuportat nu a chemat-o pe Irina. Săraca de ea era amărâtă. Doctorul o părăsise. Nu-i făcuse confidențe dar el a știut pentru că ochii ei deveniseră tulburi. Știa când o femeie suferă din iubire. Și el iubise. O iubise pe Ana. Ana – doar un nume. Nu avea nici un rost să o mai supere și el. Și acesta a fost ultimul lui gând: “Poate ar trebui să o chem totuși să salveze fluturele!” Dar fluturele se salvă singur iar el muri împăcat…

.  |








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!