agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2992 .



Spre necunoscut,. Capitolul X
proză [ ]
Badea Niculae 23

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [inocentiu ]

2008-05-08  |     | 



- Și cum zici că te cheamă, primarule?
- Istrate Mărin.
- Faine nume. Dar pe la noi, pe la câte târguri am fost și prin câte sate am umblat, n-am auzit de Istrate și de Mărin. Dar sunt nume mândre. Sună bine.
- Dar matale cum îți zice?
După ce și-a spus numele Niculae l-a întrebat dacă merge direct acasă, prin Craiova
- Păi acasă, unde păcatele mele, să mă duc ?
- Ce ai zice dacă vin cu tine? Vreau să mă duc la fată și la ginere. Să văd cu ochii mei ce fac pe acolo. Știu doar din auzite, adică din ce mi-a cetit copila cea mică din scrisorile lui Ană. Dar una îi să auzi și cu totul alta să vezi.
- Poți să vii nene Nicolae. N-ai de ce-mi cere voie mie. Nu te duc eu ci trenul. Diseară la opt să fim în gară.
Până atunci s-au dus împreună cu ceilalți primari la fotograf. Fiecare a fost pozat cu medalia scoasă în amintirea încoronării și dăruită lor.
Au plecat spre Craiova întru-n vagon plin cu primari. Niculae nu se putea mira îndeajuns de gălăgia ce domnea aici. Vorbeau toți deodată, dar fiecare știa cui i se adresează și cine răspunde. S-a obișnuit cu hărmălaia de acolo și a putut asculta, fără să înțeleagă prea multe, despre ce spunea Mărin. Erau necazuri din satul lui dar, și-a dat seama că și din alte sate de prin acele locuri. Acum, după marele război, țăranii care au luptat au început să primească pământ din moșiile boierilor. Dar mulți sunt nemulțumiți, n-au primit cât li s-a promis ori au primit foarte departe de casă. Unii n-au primit încă de loc. Spunea Mărin că cei mai mulți oameni sunt atât de porniți încât mare lucru să nu se întâmple ca atunci în 1907.
- Ce a fost atunci?
- Păi cum, matale nu știi? Că doar erai în puterea vârstei. Eu de abia trecusem de douăzeci. Norocul meu a fost că fusesem luat la oaste. Dar ce zic eu. Asemenea noroc nici dușmanilor mei cei mai înverșunați, dacă i-aș avea, nu li l-aș dori.
Și a povestit Istrate cum a fost dus cu regimentul prin sate și a trebuit să tragă cu pușca în oameni. A tras el cât a putut în sus dar tot se gândește, cu groază, că poate vre-un glonț a atins pe cineva. Mulțumește lui Dumnezeu, de câte ori își amintește, că n-a fost ales de căpitan să facă parte din vreun pluton de execuție. I-a povestit și despre moartea, fără nici o vină a moșului său, care a ieșit în fața soldaților și i-a rugat, pe ei și pe locotenentul care-i comanda, să nu tragă așa la nimereală înspre oameni, să-i prindă pe cei care au dat foc conacului și au omorât pe Coana mare și pe fie-sa, că boierul cel bătrân și feciorul său nu erau acasă. N-a vrut acel tânăr locotenent să-l asculte pe bătrân. Și pentru că n-a dispărut imediat din fața trupei, așa cum i se ordonase, a murit de glonț. Dacă n-ar fi fost surd, bătrânul, poate ar fi ascultat porunca locotenentului. Dar nici acel tânăr ofițer, de atunci, n-o duce bine acum. Ai lui au trebuit să-l bage la spitalul de nebuni. Zic că a ajuns acolo din cauza unei muieri ce i-a tocat moștenirea. Dar familia lui Istrate și nu numai ea, ci toți oamenii din sat, știu de ce l-a pedepsit Dumnezeu așa de rău.
Niculae a ascultat cu groază povestirea lui Mărin. Apoi gândindu-se la cei cu pene de cocoș la pălărie care acum câțiva ani au dat buzna în curtea sa pentru a-l lua pe Zaharie a zis, parcă numai pentru el:
- Ați avut și voi ungurii voștri, parcă mai răi decât ai noștri.
Nu i-a mai povestit lui Marin despre ungurii lor. Au tăcut amândoi. Încet, încet, zarva celorlalți s-a stins, lăsând loc unor sforăituri. În curând au adormit și ei. Un vis groaznic a avut Niculae. Se făcea că soldații, în uniformele lor de gală, ce păzeau pe rege și regină s-au întors cu fața la oameni, au întins armele spre ei și au început să tragă. S-a trezit lac de sudoare. Au trebuit să treacă mai multe clipe până să-și dea seama unde este și că pușcăturile ce le-a auzit nu erau decât gâfâiturile locomotivei care pornea dintr-o gară. Și-a făcut cruce pentru a îndepărta acele vedenii ce nu puteau fi trimise decât de Cel Rău.
Au ajuns în gara Craiovei când se mija de ziuă. L-a purtat Mărin pe multe ulițe. Gura îi mergea repede. I-a arătat o casă mare, cu două rânduri de ferestre între care se vedeau cioplituri în piatră, cu niște trepte late ce urcau spre uși cu zăbrele. A zis că asta era primăria Craiovei. „Faină casă”, a apucat doar să zică Niculae potrivindu-și pasul după al mai tânărului și sprintenului său însoțitor. A mai văzut tot așa, din mers, o biserică falnică cu turnuri în fiecare colț, cu uși mari de lemn ghintuit în fier la care ai fi putut ajunge doar urcând cele zece-cincisprezece trepte, ca acele ale primăriei.
- Asta-i biserica Madona Dudu zise Mărin fără a încetini pasul. Nu l-a mai întrebat ce-i cu acest nume, cine-i sau cine a fost acea madonă, cu toate că era curios. Au trecut, tot așa de repede pe lângă case trainice, mari, cu multă verdeață în față, în dosul cărora se vedeau grădini, cu flori și pomi, frumos aranjate.
- Pe aici stau boieri din aceia mari. Uite, în casa cu stâlpi albi la intrare a crescut locotenentul Petrescu, cel care acum cincisprezece ani l-a împușcat pe tata mare. Fire-ar fi al dracului cu neamul lui cu tot!
Au intrat apoi într-o altă uliță în care casele erau mai mici, cele mai multe îngrijite dar printre ele și unele dărăpănate
- Asta-i Calea Severinului. Ai dumnitale au casa tocmai în partea cealaltă, la intrare. Mai avem ceva de mers până acolo.
Dacă au mers au ajuns.
- Uite aici, în casa aceastata de pe colț trebuie să intri. Eu am ocolit puțin ca să te aduc până aici. Mă duc acum la un frate al meu care stă pe Brestei, acolo peste câmpul acela. Voi pleca spre casă după prânz cu vreo căruță, dacă se va nimeri una, care a venit la piață, dacă nu oi pleca și pe jos că nu odată am străbătut așa acest drum.
Niculae ar fi vrut să-l rețină pe acest om, să intre împreună în casă la ai lui. S-a gândit însă că cine știe cum îi va găsi, că nu or fi bucuroși și de alți oaspeți acum în zi de lucru, că îi destul cu el. Mărin parcă i-a ghicit gândurile.
- Nene Nicolae eu nu mai pot sta. Să dea Dumnezeu să-ți găsești bine copiii. O să dau eu pe la conu Petrică atunci când o să am drum pe aici și o să întreb de matale dacă ai ajuns cu bine în Ardeal.
- Și ție să-ți ajute Dumnezeu și să-ți meargă toate după cum îți va fi voia, om bun.
Înainte de a bate în poartă a stat o vreme și a ascultat zgomotele ce se auzeau dincolo de scândurile gardului. Erau zgomote ce se auzeau dimineața în ori ce gospodărie, cârâituri de găini și măcăitul câtorva rațe și gâște, un nechezat de cal ce-și aștepta tainul de grăunțe ori de fân, mugetul slab al unei vaci. N-a trebuit să bată a doua oară pentru că de dincolo de gard se și auzi o voce bărbătească
- Cine-i?
N-a apucat să răspundă că portița se și deschise. Lui Petrică nu-i venea să-și creadă ochilor. Câteva clipe n-a putut zice nimic, apoi doar
- Chiar dumneata ești tată socrule?
- Chiar eu sunt.
Apoi l-a îmbrățișat și l-a pupat pe amândoi obrajii după care l-a tras de mână în curte.
A intrat apoi numai Petrică în casă și numai după o vreme a ieșit cu Ană. Cât a stat înăuntru a căutat să-și pregătească soția să nu pățească oare ce dacă-și va vedea tatăl dintr-o dată. N-a pățit nimic doar că la început a plâns apoi a râs în brațele lui.
Au vrut să-l țină mai mult la ei dar Niculae n-a vrut să stea. A sosit într-o zi de miercuri iar vineri a plecat. Joi s-a sculat mai devreme decât cei ai casei, a intrat în grajd, a ieșit și a adus de la cișmeaua din curte apă, a adăpat calul și vaca apoi a scos gunoiul. Erau lucruri pe care acasă le făcea zilnic înainte de a se apuca de altceva Și-a dat seama că Petrică s-a culcat foarte târziu. Zeci de pâini bătute de coajă, calde încă, erau așezate pe două mese lungi în odaia cu cele două cuptoare. Petrică a fost bucuros de ajutorul venit parcă din cer. A fost ajutat și la încărcatul pâinilor într-o ladă mare care, împreună cu jilțul pe care puteau ședea două persoane, ocupa toată căruța. L-a însoțit pe Petrică la câteva prăvălii din oraș unde au descărcat pâinea. Până s-au întors ei, Ană vânduse pâinile proaspete ce nu au fost duse la celelalte prăvălii. Mai vindea alături de pâine sare, chibrituri, ulei și ce mai aveau nevoie zilnic gospodinele de prin preajmă.
Când au rămas câteva clipe singuri Niculae a întrebat-o pe Ană cum pot ei face zilnic față la atâta muncă
- Da nu-i chiar așa de greu tată. Petrică și-a luat un ucenic. E drept că băiatul îi destul de mititel dar foarte isteț, harnic și de mare ajutor. În curând va veni de acasă și Gheorghe, fratele lui Petrică. Ne va ajuta o vreme, până se va pune și el pe picioare aici. De la anul vom mai lua doi ucenici. Pe măsură ce aceștia vor învăța meserie ne va fi mai ușor.
A plecat Niculae mulțumit de cum i-a găsit.
- Să ne scrieți dragii tatii când veți avea timp. Să ne scrieți negreșit despre nepotul ori nepoata ce va sosi.














.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!