Profesoarei mele, AMITA BHOSE
basm indian tradus din bengali

La curtea regelui erau mulți oameni bine răsplătiți. Însă dintre aceștia, doar doi trei munceau, iar ceilalți leneveau, luând bani degeaba. Printre cei din urmă se afla și un așa-zis savant, pe nume Asilakhan. Numele lui înseamnă „cunoscător de săbii”.
Într-o zi se prezentase la rege și-i spusese că știe să aprecieze valoarea săbiilor (adică poate cunoaște defectele și calitățile acestor arme). Iar regele, auzind acest lucru, îi spusese:
- O, foarte bine, vei rămâne la curtea mea și vei verifica însemnele de pe toate săbiile din regat.
Și din acea zi savantul rămase la curtea regală și fu foarte bine răsplătit. Munca lui era de a examina săbiile în fiecare zi. Făcea acest lucru și apoi dădea verdictul:
- Sabia asta e bună, sabia asta nu e bună!
Foarte dificilă treabă, nu-i așa? Cum lua sabia în mână, o mirosea și se pronunța pe loc. Dar, de regulă judecata lui era foarte simplă. Când i se aducea sabia și i se înmâna, atunci el, în timp ce o mirosea, vedea semnul de pe ea. Fiindcă aceia care făceau săbiile desenau un semn pe ele. De aceea, cum vedea semnul, așa-zisul savant știa imediat de cine este făcută. Și cum proceda? Când vedea săbiile celor care-i făceau pe plac, care-i făceau cadouri scumpe și-l invitau la masă, atunci le lua, le scutura, le pipăia și spunea:
- Excelentă sabie! Foarte bună sabie!
Iar săbiile celor care, dimpotrivă, nu-i ofereau nici daruri și nici nu-l respectau, oricât de bune ar fi fost erau socotite proaste. Cum îi cădeau în mână le mirosea puțin, strâmbând din nas, și spunea, ridicându-se de pe scaun:
- Nu-i bună deloc! Nu-i bună deloc! De parcă nu-i sabie, de parcă e seceră!
Astfel, oricât de bun ar fi fost meșterul, oricât de bine lucrată ar fi fost sabia, din cauza judecății nedrepte a savantului nu dădeai doi bani pe ea.
La curtea regelui se afla și un mare meșter. El, sărmanul, făcea săbii foarte bune dar mereu domnul judecător spunea:
- Fugi de-aici! Ce, asta e sabie?!
Toate săbiile îi erau respinse. După ce s-a întâmplat așa de mai multe ori, până la urmă meșterul s-a supărat foc. Într-o zi, ce credeți că făcu? Pregăti o sabie, o unse bine cu boia, apoi se duse la savantul Asilakhan și i-o prezentă zâmbind. Acesta, cu mult dispreț, îl întrebă:
- Ei, ce-ai mai făcut? Arată-mi!
Spunând aceste cuvinte, începu s-o miroasă, ducând-o la nas. Dar boiaua de pe sabie îi pătrunse în nări, făcându-l să strănute.
- Hapciu! făcu el, iar vârful sabiei – pac! îi tăie nasul în două.
Se stârni multă vâlvă.
- Aduceți apă! Chemați medicul! strigau curtenii, agitați.
Numai că ia-l pe savant de unde nu-i, căci, profitând de învălmășeală, se făcuse nevăzut repede, repede.
Savantul Asilakhan era acum în mare bucluc. Nasul îl durea și, cum ieșea din casă, oamenii îl necăjeau, strigând după el:
- Savantul cu nas tăiat! Savantul cu nas tăiat!
Săracul de el, la curtea regelui nu putea merge așa, nu-și putea face meseria. Cum îl vedea, lumea îl și întreba, vorbind pe nas:
- Ei, ia spune, sabia asta cum a fost?