Seară de decembrie

Orașul trăia prin luminile sale multicolore sosirea clipei magice pe care Crăciunul o strecoară în sufletele oamenilor an de an. Profesorul Matei Damian străbătea cu pas rar străzile, absent parcă la forfota însuflețită de ultimele pregătiri pentru sărbătoare. Voia să ajungă pe strada unde-și lăsase cea mai frumoasă parte a trecutului său, voia să mai vadă încă o dată acea casă, și, mai ales, bradul de lângă poarta înaltă, de fier, în spatele căreia se ascundeau sub lacăte de gând, ca niște căței de pripas, părăsiți și singuri, amintirile lui. Cu inima ticăind ca un adolescent, îndrăgostit pentru prima dată, ajunse la numărul 16 și pâlpâirea beculețelor cu care era împodobit bradul din curte îi fulgeră privirea, ca în fiecare an, când trecea prin fața lui. Ochiul său le sesiză fulgurant strălucirea, așa cum într-o gară mică și pustie luminile de la ferestrele unui tren gonind spre departe îți întretaie respirația la gândul că acolo, într-un vagon, ghemuit pe o banchetă mică, ți-ai fi putut alina și tu dorul de ducă. Se apropie și mai mult de gardul curții. Nu mai făcuse asta niciodată în cei aproape douăzeci de ani, când iarnă de iarnă trecuse, măcar o dată, să vadă cum tremură sub seara de decembrie sufletul încărcat de lumini al bradului. Zări lângă brad un puști, care se juca cu zăpada căzută în ajun. Acesta îl observă și se lipi cu năsucul de grilajul porții, întrebându-l:
- Îți place bradul meu?
- Da, e foarte frumos, și misterios, în același timp, parcă ar fi un cavaler în armură strălucitoare...îi răspunse profesorul, privindu-l cu blândețe. Cum te numești?
- Matei...răspunse puștiul.
- Matei...ce nume frumos ai!
- Da, și abia aștept să vină moș Crăciun cu darurile promise, fiindcă, să știți, am fost tare cuminte! Și puștiul îl privise cu ochii lui mari, plini de seriozitate, ca și cum ar fi vrut să-l convingă de spusele sale. Þie ce ai dori să-ți aducă moș Crăciun?
- Mie...ehe...cu mine este o poveste mai lungă, o poveste cu oameni mari...și nu știu dacă moșul îmi va putea aduce vreodată ceea ce îmi doresc...!
Copilul îl privi dintr-o dată cu mai mult interes, cu acea licărire în ochi, care îi face uneori pe copii să pară atât de maturi, în ciuda inocenței lor, întrebându-se ce ar putea să-și dorească acest domn, încât moș Crăciun să nu îi poată aduce.
În aceeași clipă, de undeva, din fundul curții, se auzi o voce care-l admonesta pe copil, cu și mai multă seriozitate cu cât se apropia de poartă: „Matei... Matei...de câte ori ți-am spus că nu ai voie să stai de vorbă cu oameni necunoscuți!”.
Copilul se trase doi pași înapoi de poartă, dar afișând o mină de regret că această conversație, care putea deveni atât de interesantă pentru el, fusese întreruptă de mama sa. O femeie cu trăsături frumoase, dar asprite parcă de vreme, îl privi iscoditor pe profesor, apoi îl luă autoritar de mână pe copil și se depărtă pe aleea străjuită de tufe pitice.
„Oare atât de mult m-a schimbat boala asta, încât nu m-a mai recunoscut?”, își spuse profesorul, trecându-și mâna peste obrajii descompuși. Se mulțumi ca răspuns cu un oftat adânc, dar tresări când auzi poarta scârțâind și o văzu pe femeia de mai înainte zâmbindu-i cu o tristețe în care se cufundaseră ochii ei, până acum câteva clipe tăioși și reci.
- Iartă-mă, Matei...te-am recunoscut... din prima clipă...dar, știi și tu cum sunt copiii din ziua de azi, atât de mici, și atât de precoci, înțeleg totul dintr-un singur cuvânt, simt totul dintr-un singur gest...Nu aș vrea să-i spună lui taică-său, când va veni acasă, că am stat de vorbă cu un străin...
- Ești singură...în ajun de Crăciun?...iartă-mi întrebarea, Marta, o întrebare prostească și nelalocul ei!, se grăbi Matei să repare greșeala de a gândi cu voce tare.
- Nu-i nimic! Am devenit imună la astfel de situații, în care mă simt fără răspuns și atât de penibil, uneori. Gelu al meu are de trei ori pe săptămână întâlnire cu băieții, la canastă și la un spriț, bineînțeles. Știi și tu cum sunt bărbații!
- Da, ai perfectă dreptate. Matei...fiul tău...de ce...numele meu?
- Nu cred că te-ar încălzi acum, după atâția ani, vreuna dintre explicațiile mele. Pur și simplu...Matei...în amintirea unor vremuri ce nu se vor mai întoarce niciodată! Dar, tu, după atâția ani...ce sperai să mai găsești aici?
- Marta sunt bolnav, am vrut doar să mai trec o dată pe strada asta, să mai privesc casa asta, și mai ales, brăduțul...brăduțul nostru...
- Da, brăduțul nostru...
- Þi-aduci amine, ce trist am fost când am realizat că nu am la mine nimic care să mă ajute să scot puiul de brad din pământul acela în care primăvara îl țintuise ca să reziste la vremea rea de peste iarnă...?
- Cu unghiile...ai săpat cu unghiile, ca o cârtiță, mi-amintesc...cât am mai râs de tine...! Dar tu erai atât de serios și nu te-ai lăsat până nu l-ai scos din cuibul lui și mi l-ai dat în dar... Și acum este atât de mare...așa, ca noi...!
- Iar Matei al tău, el este tot așa de mic cum era brăduțul nostru atunci. Cât are copilul?
- 5 ani...este atât de preocupat de brăduțul ăsta, încât odată cu prima ninsoare, fie ea și în noiembrie, începe să-l pregătească pentru sărbători.
- Seamănă cu tine, are aceiași lumină în priviri...
- Scuză-mă, nu cred că mai pot sta... încercă Marta să depășească acel moment de tandrețe, de care se temea să nu-i răscolească și mai mult inima, ciudat, atât de copleșită de această revedere, după atâția ani.
- Nu te formaliza, și așa am obținut atât de mult cu trecerea mea pe aici, te-am văzut și pe tine, pe Matei, despre care nici nu știam până azi că există...Știi ce, hai să stăm câteva clipe pe băncuța asta din fața porții, vrei?
Marta a încuviințat din cap și s-au așezat privind la luminile ce sfâșiau parcă cerul venind dinspre centrul orașului.
- Au trecut... câți ani, au trecut? a întrebat-o Matei.
- Cine mai știe câți, destui, ca să putem vorbi la un trecut absolut de ceea ce a fost cândva...
- De când cu boala mea, mi se pare totul că a fost atât de îndepărtat, încât uneori evit să mă mai privesc în oglindă!
- Dar ce ai?
- O tumoare...eh...un fleac...
Marta simțea din glasul lui că o minte. Între ei se consumase acum mai bine de douăzeci de ani o iubire care-i mistuise pe amândoi. Pe atunci el era tânăr asistent la Catedra de Teoria literaturii, iar ea una dintre cele mai bune studente ale sale. Dar totul se destrămase, așa cum trece vara prin cămașa cerului, lăsând în urmă-i nori albi și pufoși, pe care noi, oamenii, îi numim regrete. Și acum, iată-i, după atâția ani, unul lângă altul, tăcând, deși în suflet ar fi avut atâtea să-și spună. Marta îl privi un pic tristă și abia atunci observă că Matei nu mai avea părul bogat și ondulat de odinioară. Îi dădu pălăria jos din cap și observă că era chel, complet chel.
- Ce s-a întâmplat cu părul tău frumos?
- Ce să se întâmple...vârsta... doar nu o să mai am același păr ca acum douăzeci de ani...!
- Nu, nu mă minți, nu vârsta este cauza...ce s-a întâmplat cu tine?
- Niciodată n-am putut să te mint! Ai rămas aceeași fire iscoditoare și posesivă...! Am făcut cobaltoterapie...un rău necesar... la boala mea... dar, uneori, acest rău vine prea târziu...Cancerul a intrat în faza finală...m-a cotropit...ca un fluviu ce târăște cu el viața mea, amintirile, puținele speranțe, nălucirile de zi și de noapte...
Marta îi cuprinse obrajii în palme și îl privi duios, așa cum îl privise de atâtea ori în serile de vară, acolo, în valea Branului.
- S-a făcut frig, spuse ea, strângându-și pe lângă trupul slab scurta îmblănită, cu care ieșise precipitat din casă, pentru a-l mai putea prinde la poartă.
- Nu, nu e deloc frig! Uite, a început să ningă și este atât de cald! Imaginează-ți că ninge cu flori de cireș, ca atunci, în luna mai, când am scos brăduțul din patul lui de iarbă proaspătă de munte...
- Trebuie să intru! Matei nu adoarme fără mine...știi...povestea de culcare...
- Să-i spui povestea aceea, o mai ții minte, pe care ți-am spus-o atunci când ți-am dăruit brăduțul...
- Da, o mai țin minte! Sunt lucruri în viață pe care, orice ai face, nu le poți uita niciodată!
Marta își șterse pe furiș o lacrimă rebelă și se îndepărtă în grabă, pentru a scurta durerea despărțirii, în timp ce Matei rămase preț de câteva clipe singur pe băncuța pe care primii fulgi se așternuseră cu dărnicie și porni încet spre casă, ca un om în fața căruia se așternea veșnicia.

* * *

„Și Făt-Frumos i-a spus Ilenei Cosânzeana: „Vreau să-ți ofer în dar un brăduț, ca să-ți amintești mereu de mine!”. Dar, ca orice Făt-Frumos îndrăgostit și cu capul în nori, realiză că nu-și luase cu el cuțitul de vânătoare, care să-l ajute să scoată din pământ fragilul brăduț. Începu să sape cu mâinile goale, cu unghiile, până reuși să scoată brăduțul din căsuța sa. Apoi, Făt-Frumos i-a mai zis fetei de împărat: „ Să-l sădești în grădina palatului tău, și, dacă zmeul cel rău nu va vrea să fim împreună pentru toată viața, când vei avea un copil, să-ți amintești de mine, atunci când i-l vei împodobi pentru seara de Crăciun...!”
Matei adormise deja, ascultând basmul abia șoptit de Marta, adormise cu mânuțele strânse protector sub căpșorul bălai, cu gândul poate la seara de mâine și la cadourile atât de mult așteptate. Marta lăsă aprinsă veioza de la capul patului său, prin care pluteau pești multicolori într-o mare virtuală și se apropie de geam. Se gândea că în acea clipă, într-o altă parte a orașului, omul pe care-l iubise atât, dar de care se despărțise dintr-un capriciu de tinerețe, prostesc, acel om poate se gândea la ea și la singurătatea ei. Căci singurătatea îi înflorise Martei la tâmple, așa cum înfloresc uneori palidele flori ale tristeții. Urâse toată viața să fie singură și tocmai de așa ceva avusese parte. În viață ne legăm uneori de lucruri și de oameni, care ne pot înșela la prima vedere sentimentele și descoperim apoi, întotdeauna prea târziu, că nu mai există cale de întoarcere, așa cum era acum cu căsnicia sa.
Bradul lor se apleca sub vântul serii, ca un om gârbovit de ani sub povara unor amintiri dragi. Ningea din ce în ce mai tare, dar Marta nu știa dacă erau fulgii de nea sau florile de cireș din livada în care acolo, pe valea Branului, Matei o îmbrățișase pentru prima dată, dăruindu-i un buchet de nuferi. Nuferi...oferiți într-un peisaj de munte feeric... căci numai Matei putea fi în stare de astfel de gesturi, el, care fusese întotdeauna romanticul desăvârșit.
Decembrie se cobora din munți, alunecând odată cu sania, la care moș Crăciun își înhămase renii pentru copiii cuminți și ascultători din lume, așa cum era și fiul ei. Îl mângâie pe Matei, sărutându-l pe frunte, ca pentru a retrăi parfumul celuilalt bărbat, cu același nume, din viața ei, și adormi lângă el visând un brad mic, mic de tot, pe care-l ținea strâns la piept și pe Matei, cel de odinioară, care o privea peste timp cu bunătatea lui atât de liniștitoare și profundă, ca cerul acela de munte, înspăimântător de albastru.