agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-06-06 | |
S-au obișnuit oamenii repede cu sărbătorile puse la date diferite. De fapt cădeau tot în același anotimp. Bucuriile și nenorocirile oamenilor nu țin nici ele seama de calendar. Vin când nici nu te gândești. Sunt bucurii mici și bucurii mari. Nenorocirile, de aceia le spune așa, sunt întotdeauna mari. Printre bucuriile mai mici, în familia lui Niculae, erau și scrisorile venite de departe, tocmai din Cleveland Ohio, din America, acolo unde a ajuns fata lui mai mare împreună cu copiii și bărbatul ei. Era bucurie, dar și neliniște până când Niculae, dacă nu era acasă Victoria, își punea ochelarii apoi cu grijă deschidea cu un briceag plicul. Deasupra primei file erau întotdeauna tipărite două steaguri, unul în stânga având cele trei culori ale României, iar celălalt, în dreapta, cu dungi albe și roșii și multe stele în colțul drept de sus, steagul Americii. Foile treceau din mână în mână când erau și copiii acasă.
- Ce scrie tiparul cu litere roșii, între cele două steaguri Niculae? întrebă la prima scrisoare Mărie. Niculae zicea rar și apăsat, cum citea el Apostolul în biserică: „În casă când va intra/ Această cărticică-a mea/ Dea Dumnezeu ca să intre/ Noroc și bine mult în ea” Aflau apoi despre preocupările de zi cu zi ale celei ce scria. Spală mereu, mai ales de când s-a născut Vian, face de mâncare, mai povestește „ cu o vecină de jidov ce de loc e tot de pe la noi”. Le spune, parcă râzând, că ea crede că va uita să toarcă până se va întoarce acasă că „aici torc doar copilele atunci când fac teatru”. Îi mulțumește Victoriei că i-a scris „ despre muma și tata, cum au fost ei în delniță de au tăiat varza. Așa de bine a scris de parcă i-am văzut pe amândoi cum s-au dus, cum au lucrat, cum au încărcat căruța și s-au întors. Bine-mi pare că ai zis și despre calul Cezar și despre cățelul Leu. Închideam ochii și parcă-i vedeam.” Le-a mai scris Mia, și ei s-au bucurat, cum s-au pregătit de iarnă, că au cumpărat șaizeci de verze pe care le-au pus în butoi, că Vasile, ginerele lor, „cu toate că vine ostenit de la lucru s-a dus și a cumpărat struguri dulci, de le zice de California, și a umplut două butoiașe de must dulce, iar eu încă am pus în borcane castraveți și părădăici iar acum numai porcul ne mai lipsește” - Neapărat, Niculae, să le scrie Victoria să-și cumpere porc. Sunt cinci inși acum la masă iar fata noastră, Mia, știe de la mine, și poate știe mai bine ca mine, să facă mâncare. Să-și cumpere și un sac, doi, de făină de cucuruz că știi ce mult îi place lui Vasile mămăliga. - Lasă tu femeie, nu le-om spune noi, de aici, ce să facă că știu ei mai bine acolo. - Nu-i nimic dacă le-om spune și noi că poate ei au uitat. Să le mai scrie, să știe și ei și să se bucure, că Ană, acolo în Craiova, a născut o fată pe care au botezat-o Cornelia. Că am fost și eu la botezul ei, că este o copilă zdravănă care seamănă parcă mai mult la neamul nostru Despre Ană și despre ceilalți din Craiova n-a trebuit să le mai scrie Victoria pentru că în următoare scrisoare Mia le spunea cât de mult s-a bucurat de vestea că Ană „s-a ușurat de povara ei” Vezi bine surorile își scriau și ele una alteia. Ba de la o vreme a început să le arate și Victoria scrisorile pe care le primea de la nepoata și prietena ei Sabina. Dar nu le citea chiar toate celea. Aveau și ele vorbe numai de ele știute . O altă bucurie pe care au trăit-o toți ai casei a fost atunci când Victoria a venit și le-a spus că de aici înainte ea nu mai este elevă ci învățătoare, că de la toamna va avea leafă bună. Le-a povestit Victoria despre profesorii pe care i-a avut. Despre domnul Valer Olariu, dirigintele clasei, care nu este mai bătrân decât ei, decât cu vreo opt ani. Dar câte n-a făcut în acești ani ? A fost pentru un timp învățător în Sângătini. A fost luat în armată și era cât pe aici să-i vină doar numele din Galiția, dar a avut noroc și a ajuns din nou acasă după terminarea războiului. N-a avut astâmpăr și s-a dus la Cluj când a auzit că acolo s-au deschis școli înalte în limba română. „Am schimbat pușca pe aritmetică. Pușca am folosit-o să mă lupt dar cu aritmetica m-am luptat și arme n-am avut decât capul meu ajutat, e drept, de un plaivas și de multe coli de hârtie albă.” Știa el matematică încă din școala normală din Sibiu unde era cel mai bun din clasă la această materie. „Dar ceea ce știam era floare la ureche față de ce am învățat acolo. Vă puteam fi profesor fără să fi învățat atâtea. Îmi era de ajuns cu ce știam de când eram ca voi. Dar cine m-ar fi lăsat să fiu profesorul vostru fără patalama la mână?" Toate acestea le povestea domnul profesor Valer Olariu, Valerică cum îi ziceau ei în taină, la ora de Dirigenție. Și ei erau puși de Valerică să povestească despre întâmplări mai importante ce le-u trăit ori despre satele lor - Despre ce vrei să povestești Victorie? - Despre numele satului meu Ruși. Le-a povestit despre moartea prietenului tatălui său, badea Rusu, ultimul reprezentant al familiei lui, cum ea crede că numele satului ei provine de la această familie stinsă definitiv nu de mult. - Dar tu Georgescule de unde ești cu adevărat, adică de unde-i familia ta și cum a ajuns ea în Poiana Sibiului? Virgil Georgescu s-a ridicat în picioare. Înalt, slăbuț, blond, cu un abur de mustață sub nas, dar cu o voce de copil acesta răspunse: - Familia mea n-a venit de nicăieri în Poiana. Este acolo dintotdeauna. - Se poate, se poate, dar un bărbat, de la care vi se trage numele, tot a venit din Regat că numai pe acolo sunt nume care se termină în escu. - Domnule diriginte povestea numelui meu este destul de interesantă și eu o știu cu precizie, pot să spun că pe bază de documente. - Te ascultăm Virgile. Aproape o jumătate de oră, până a sunat clopoțelul pentru recreație s-a auzit vocea lui Georgescu. Ba și câteva minute după a mai captat atenția clasei. Le-a spus cum ai lor, ca de altfel și cele mai multe familii, au oi prin Dobrogea și Balta Brăilei. Că acele oi nu numai că iernează acolo dar stau păzite, de unii bărbați din familie și vara. Cu zeci de ani înainte ciobanii mergeau pe jos după turme, sute de kilometrii dar că acum nu se mai poate pentru că s-au ivit necazuri cu stăpânii moșiilor pe unde treceau. Oile ori cât de bine erau păzite tot mai intrau prin câte un lan de grâu ori prin câte o fâneață. S-au iscat și bătăi din această pricină, s-a ajuns chiar a se face moarte de om. Așa că Poienarii s-au învățat minte. Își țin oile prin acele locuri îndepărtate și iarna, care pe acolo este mult mai blândă, dar și vara. Nu până demult acolo era țară străină, dar se vorbea tot românește. Acum vreo sută de ani s-a născut în familia strămoșilor un băiețel. Pe măsură ce creștea era tot mai deosebit de ceilalți feciorași. Nu-i plăcea nici de cum la oi. A pierdut, prin apropierea pădurii, cei câțiva mieluți pe care îi păzea. Vorba vine că-i păzea pentru că el avea alte preocupări. Tăia cu briceagul din lemn de paltin chipuri de oameni. Unele semănau foarte bine cu chipurile tatălui și a mumei sale altele cu a altor oameni din sat. Când n-avea briceag sau lemn, la îndemână, modela chipuri, la fel de reușite, din lut. Părinții lui au hotărât să-l trimită la oile pe care le aveau la Dunăre, pe lângă Călărași. Poate se va da pe brazdă și va prinde drag de animale. N-a fost să fie așa. Când a ajuns cu oamenii, lângă care călătorea, după aproape două săptămâni, cu căruța lângă București au dormit o noapte, pentru a se odihnii mai bine, la un han. A doua zi când să plece și-au dat seamă că băiatul, Constantin, nu-i. L-au căutat toată ziua. Au mai rămas câteva zile. Ape în care să se înece ori fântâni în care să cadă nu erau în apropiere. Nu-i și nu-i, parcă l-ar fi înghițit pământul. O fi fost răpit? Dar cine să aibă nevoie de un băietan cu capul în nori? Oamenii locului ziceau că de mult n-au mai dat pe la ei șatre de țigani. Să fi fugit el de bună voie? Dar unde în acele pustietăți? E drept că erau câteva sate prin apropiere. S-au dus și pe acolo și au întrebat dar nu a fost văzut de nimeni. Au intrat și în București, ocolind cale de vreo câteva poște. Dar în acel oraș mai ușor era de găsit acul din carul cu fân decât un copilandru. Ce să facă bieții oameni? Nu l-au mai căutat. Și-au văzut de drum. Au dus la Cioroiul, acolo unde se aflau oile stăpânului, cei doi berbeci de prăsilă, au luat de la ciobani banii pe brânza vândută pentru a-i preda stăpânilor și s-au întors cu inima îndoită în satul lor cu vestea cea neagră pentru părinții lui Constsantin. Aici Virgil a făcut o pauză destul de lungă. Măriuță Sbârcea din Sibiel, colega de bancă a Victoriei, a strigat destul de tare. - Dar spune odată omule, spune ce s-a întâmplat cu bietul copilaș nu ne mai ține cu sufletul la gură. Băieții și fetele din clasă s-au uitat speriați spre diriginte. Ce va spune Valerică? Acesta îi lăsa să vorbească în ora de dirigenție ori cât de mult, dar niciodată neîntrebați. De data aceasta a uitat că Măriuță a vorbit fără voie de la el. Ba mai mult a întărit spusele fetei: - Zâi odată Virgile, nu vezi că toți vrem să știm ce s-a întâmplat cu acel copil? A povestit apoi Virgil Georgescu că într-adevăr copilul a fugit pentru că se gândea cu groază că va trebui să păzească, vara – iarna, oile prin stuful de lângă Dunăre. Și tot mai bine-i printre oameni decât prin acele pustietăți |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate