agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3345 .



Crist Sideral
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Epigramist ]

2008-06-13  |     | 



Întuneric… Moarte… Întuneric…

Obosit de atâtea erori -Omul- victimă a evului atomic, sfârteca vidul, însingurat, ca o umbră alungată. Din când în când își mai întorcea privirea durută în urmă, apoi, cuprins parcă de o și mai mare tristețe se lăsa să plutească pradă întâmplării. Peste umerii săi, geometria ucisă a Universului se scurgea în râuri de cenușă iar haitele de umbre ale morții îl pândeau din locurile unde constelațiile nu mai erau decât o părere.
Atunci, în asemenea clipe, avea nevoie măcar de un licăr de lumină, de o fărâmă de viață, dar stelele și planetele nu mai erau decât nesfârșite mări și deșerturi de fum. Biciuită de atomii ucigași, Lumina încremenise pentru totdeauna în umbra adâncului iar Universul murise otrăvit de proprii săi copii, oamenii.
Iar el, Ultimul Fiu al Universului, se îndrepta acum, ca la o adâncă și tainică chemare, prăbușindu-se, către matcă. Când, deodată, se opri din zborul său trist și, îndepărtându-și praful, își plecă cu grijă urechea și ascultă, neștiind că nu e decât tăcerea.
„Ce-ați făcut cu timpul de mâine?” izbucni Însinguratul în inima întunericului. Și nu îl auzi nimeni. Iar Universul n-a fost niciodată mai trist decât atunci, împodobit cu cenușa stelelor.

***

Fiul Omului cade, dar călăii îl împing, îi pun pe cap coroana de spini, îl bat și-l batjocoresc necontenit pe calea crucii până la Golgota unde este despuiat de hainele Sale și adăpat cu fiere și oțet. Hainele i se rup și se împart iar astfel i se reînnoiesc toate rănile pricinuite de bici. Mâinile și picioarele Lui sunt pironite pe cruce iar Fiul lui Dumnezeu atârnă de rănile mâinilor și picioarelor și suferă dureri nespuse pentru toate faptele cele rele ale mâinilor noastre și pentru căile păcătoase pe care au umblat picioarele noastre.
Cụrând, Alesul își dă de bunăvoie sufletul în mâinile Tatălui Său Ceresc. Lumea se închide în sine ca într-o lacrimă: Doamne, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?


***

Înfiorat, lunecând fără scăpare înspre locul care îl chema pe nume, Îndureratul se apropia clipă cu clipă de acel punct neștiut și neatins încă de nimeni, niciodată, de acel punct zero care însemna centrul materiei și al energiei, inima de-abia pâlpăindă a Lumii. Îi apăru în fața privirii încremenite de atâta pustietate, târziu, ca o supremă mângâiere iar ochii săi porniră deodată să rostogolească peste moartea din jur izvoare de lumină în culorile anotimpului regăsit. Atunci își înțelese chemarea și, alegându-și mormânt viu Cerul, îl pătrunse.
Apoi se dezlănțui furtuna: strângându-și de peste tot materia și energia, într-un hohot înfiorător, Universul se contractă în câteva clipe într-un grăunte neînchipuit de mic și de luminos. Iar Omul, închis în el ca într-o lacrimă trăi pentru o clipă, în punctul zero al spațiului, momentul zero al unui alt Univers, apoi, iertat, se risipi în cioburile de lumină ale unei noi dimineți.
Și fulgera Lumina incendiind cu razele-i cristale noaptea deșertului cosmic și frângându-l fâșie cu fâșie până când din hăuri începură să înflorească niagare albastre pentru a lumina cu valurile lor, ca niște făclii, noua eră. Fotonii sfârtecau vidul revărsându-se și limpezind trecerea făpturii spulberată atunci, acolo, la marginea clipei și răspândită întru îmbrățișarea noii lumi.
Ca o ploaie de argint, lumina curgea peste clipele ațipite într-un ecou iar Omul, risipit celulă cu celulă, nu se mai prăbușea, ci plutea cu eternitatea în înainte-i, ca un sublim răsărit.
În Univers era din nou viață.

***

OMUL A FOST IERTAT! Mai reuși Crist să murmure, apoi pentru a spăla păcatele noastre trecute și viitoare se sfârși, răstignit, dincolo de hotarele Timpului și ale Spațiului, călcând în singurătatea nemărginirii.

Photobucket



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!