Când m-am trezit, coconul dispăruse și el. Am crezut că poate l-am aruncat pe geam odată cu apa dar în același timp, nu am exclus posibilitatea unui vis. M-am uitat în oglindă iar cicatricea era în regulă. Pentru ca nu era niciun milimetru desfăcută iar gâtul și tricoul nepătate de sânge, am lăsat totul să treacă și mi-am văzut în continuare de treabă. Ultimul loc pe care nu-l curățasem era biblioteca formată din mai multe camere cu uși interioare, ca un mic labirind.


Din tot ce curățasem până atunci, acolo era adunat cel mai mult praf. “Ce obiecte murdare sunt cărțile,” mă gândeam eu, “nu fac altceva decât să atragă și să păstreze praful.” “Ale cui or fi?” mă întrebam în timp ce dădeam jos cărțile de pe primul raft, scuturându-le filă cu filă și curățând raftul doar pentru a le așeza la loc. Cu siguranță nu puteau fi ale Mătușii care nu făcea altceva toată ziua decât să stea cu brațele băgate adânc în apa murdară de spălat vase sau să-și umple degetele de grăsimea și untura peștilor pe care urma să mi-i gătească mie în diferite feluri, ingenioase aș spune. Nici ea, fata cu părul negru, nu părea genul care să piardă ore ținând o carte prăfuită în poala rochiei imaculate. Nu mi-a rămas de presupus decât că această bibliotecă – pe care până și eu care nu citisem o carte în toată viața mea, o găseam impresionantă – era mai degrabă o moștenire de familie unde fiecare generație a adunat după propriul plac și gust, cărțile pe care le-au considerat mai interesante. Toată treaba asta mi-a luat mai mult decât m-aș fi așteptat, astfel că nu am petrecut mai puțin de șase sau șapte zile doar la prima cameră. În ultima seară am măturat bine covorul, am spălat de câteva ori pe jos și m-am băgat în pat epuizat, fără să apuc să mai mănânc din delicioasele bucate pe care Mătușica le făcea special pentru mine.


“Până să vii tu aici,” mi-a spus ea într-o zi, “casa nu era nici pe departe atât de animată. Acum am în sfârșit ocazia să dovedesc cuiva adevăratele mele talente de bucătăreasă.”
Îmi amintesc ca prin vis seara aceea, spre deosebire de multe altele complet uitate din cauza rutinei de zi cu zi care, încet dar sigur, mă obosea, țesând o peliculă impermeabilă la timp în jurul meu.


“Te simți bine?” m-a întrebat Mătușica.
“Da,” am mințit eu. “Sunt un pic obosit, mă duc să mă culc.”
Adevărul e că mă durea capul de parcă aveam crampe la creier și urma să-i suflu pe nas din clipă-n clipă. În mod miraculos, în momentul în care am închis ochii, totul a dispărut și eu am dormit ca un copil, trezindu-mă mai târziu decât o făceam de obicei. Perna era umedă, iar din colțul gurii îmi curgea încă salivă. M-am șters cu mâneca și m-am uitat în oglindă, dar în afară de o pată micuță mai închisă la culoare, pe gingie, nimic nu părea altfel decât ar fi trebuit să fie. În locul acela mă mânca atât de tare încât îmi venea să bag degetul și să mă scarpin. Am luat în schimb un ac cu gămălie și mi-am râcâit gingia cu el până m-am iritat de-a dreptul, însă nu mi-a curs sânge, nici măcar o picătură. Din punctul acela a ieșit un capăt de ață neagră ce stătea atârnat și mă obseda cu cât îl priveam mai mult. “Ață la mine în gură?” am gândit eu supărat și am tras de ea reușind într-un final s-o desprind, dar era atât de lungă încât m-am mirat cum ajunsese acolo. Odată cu ața mi-a zburat și măseaua sub care își făcuse cuib. Am ținut în palmă ața și măseaua cu rădăcina mâncată, încercând să înțeleg ce se întâmplase de fapt, cum a fost posibil să-mi cadă fără să simt vreo durere. Negăsind niciun răspuns mulțumitor, le-am așezat pe masă și am plecat să-mi fac treaba în bibliotecă.


La câteva zile de la incidentul acesta am mai scos trei fire de ață neagră odată cu alte două măsele și un dinte. De data asta mi s-au sfărâmat în palme și am rămas cu o pulbere gălbuie. Nu am mai putut să ascund ce se întâmpla cu mine iar Mătușica și-a dat seama imediat că nu mai mestec mâncarea ci o înghit. Apoi, după ce dinții din față mi-au căzut cu toții, pentru că nu mai aveau de ce să se sprijine, buzele mi-au intrat în interior făcându-mă să arăt ca un bătrân deși abia dacă împlinisem 20 de ani. Părul mi se albea pe zi ce trecea, dar pielea de pe față și pe mâini îmi rămânea fermă și netedă. Mătușica s-a apropiat curioasă de mine, și-a pus ochelarii pe nas și m-a privit îndelung.


“O să naști în curând” mi-a spus ea zâmbind. “Va trebui să pregătesc o masă ca să sărbătorim momentul.”
M-am uitat la ea consternat. “Eu sunt bărbat” i-am răspuns cât am putut de calm, dată fiind situația ciudată în care mă aflam, “Bărbații nu dau viață, ei doar o iau.”
Mătușica a început să râda ținându-se cu mâinile de burtă. “Ce amuzant ești băiatule. De când sunt eu aici, nu am mai avut pe cineva așa amuzant ca tine.”
“De unde știi că e un copil?” Am încercat eu să abordez un alt punct de vedere logic. “Mie mi se pare că sunt bolnav. Tot praful ăsta, aerul închis și frigul mi-au făcut rău.”
“Nu, nu” a spus ea, “uite… toate simptomele, dinții, părul, oboseala, durerile de cap… Te mănâncă pe dinăuntru - asta fac copii, te mănâncă de viu. Înțelegi?” a întrebat ea râzănd în continuare de fața mea pe care se citea foarte clar spaima și neîncrederea. “Îl hrănești. Nu așa facem cu cei pe care îi iubim? Îi lăsăm să ne mănânce de vii.”