Erau acolo, la capătâiul patului, zâmbindu-i, spunându-i că totul va fi bine, era o banală răceală, în câteva zile vecinii o vor vedea iar în curte, trebăluind ca de obicei. Era mulțumită că-i vede pe toți laolaltă, nici nu-și mai aducea aminte de când copiii ei nu se mai strânseseră toți în jurul mesei din camera cea bună și nu se mai sătura privindu-i. Ce mândră era de ei!

Viața ei, privită din acel pat de suferință, nu părea a fi excelat în evenimente. Nu ieșise niciodată din sat, mersese la biserică duminica și de sărbători, se măritase și născuse doi copii. Aceleași lucruri le făcuseră însă toate femeile din sat, de parcă viața lor ar fi fost trasă la indigo. O singură dată a ieșit din tiparele trasate de destin, când bărbatul ei, oier de meserie, a fost ucis în munți. L-au adus învelit într-o pătură și Floarea l-a jelit și l-a îngropat creștinește, făcându-i pomenile lăsate de Dumnezeu. Femeie simplă, i-a lăsat în plata acestuia pe criminali, fiind sigură că, până la urmă, își vor primi pedeapsa pe care oamenii legii nu se osteniseră s-o aplice. Nu avea vreme să umble pe la oraș, pentru așa ceva, și nici nu știa ce ar fi trebuit să facă. Oricum, avea multă treabă, avea de crescut doi băieți. A vândut oile și a cumpărat două vaci și trei purcele, restul banilor fiind puși la saltea, pentru zile negre. Iar celelalte zile, unele mai cenușii, alte mai însorite, începeau în zori și se sfârșeau în noapte. Fiindcă Floarea știa foarte bine cum e să ții o gospodărie, cu animale de prăsilă, pe care să le vândă muntenilor care treceau prin sat, de două ori pe an.
Într-una din toamne – trecuseră trei ani de când bărbatul ei se prăpădise – un muntean a cerut-o de nevastă. Simplu, țărănește. La oraș, ar fi trecut drept o afacere. Aici era un fel de târg: el avea trei copii, era văduv, ea avea doi, văduvă și ea. Două singurătăți sunt suportate mai ușor în doi, așa-i spusese munteanul. Îi ceruse timp de gândire până-n primăvară, dar bărbatul nu fusese de acord: până-n primăvară erau multe luni. Dacă o cerea altul până atunci? Râsese atunci, se suprinsese râzând și se mirase de sunetul aproape străin.
A fost de acord, dar cu o condiție: el să vină aici, să se mute în satul ei. Peste o săptămână, la poartă trăgea o căruță plină cu lucruri și cu trei copii. Al doilea bărbat n-a fost nici mai rău nici mai bun decât primul, doar că acesta era parcă mai aprig la mânie. Când îl dojenea blând, a doua zi după beție, căci învățase și ea că nu are rost să te pui cu omul beat, el recunoștea spășit că a greșit, dar că trebuie să fie mai aspru, că acum sunt cinci guri de hrănit, trebuie să-i țină în frâu. Doi ani a trăit alături de el, până când Dumnezeu i l-a luat și pe acesta, lăsând-o cu cinci copii, dintre care cel mai mare avea 14 ani.
N-a înțeles de ce era nevoie să treacă din nou prin asta, dar nu l-a judecat pe Dumnezeu, și-a pus broboada neagră pe cap din nou și a mers mai departe. Avea cinci guri de hrănit, nu avea vreme să se văicărească. Muncea de dimineața până noaptea cu o îndârjire mută, gândindu-se numai că trebuie să-i țină la școli pe copiii ei. Nu și-a permis să zacă nici măcar o zi, știind că dacă nu iese cu laptele în drum, dimineața, pentru lăptarul care trecea prin sat, nu avea ce să le pună pe masă celor cinci copii ai ei. Și gândul la copiii ei – căci îi socotea pe toți ai ei, nu făcea nici o diferență între ei – îi dădea putere. Așa i-a făcut pe toți mari, i-a ținut în școli, la oraș. A avut noroc că au fost copii deștepți, au învățat bine și au avut burse la facultate. Când unul dintre ei pleca la oraș, la școală, i se rupea inima de dor, dar știa că așa e cel mai bine pentru ei.
Când a plecat și mezina, casa i s-a părut dintr-o dată pustie, iar ea nu-și mai găsea rostul. Știa însă că trebuie să muncească pentru a le cumpăra haine, pantofi, dar le simțea atât de mult lipsa! Când veneau în vacanțe – din ce în ce mai rar, căci plecau în tabere, în excursii, cu prietenii - se rotea pe lângă ei, mângâindu-i cu palmele ei bătătorite de muncă, aspre, zgârâindu-le fața fină, nemaisăturându-se să-i privească. Au urmat apoi evenimentele normale într-o viață – căsătoria copiilor, venirea pe lume a nepoților. Viața copiilor ei a devenit mai plină, astfel, dar ea a început să-și găsească loc în noua lor viață din ce în ce mai puțin. Erau oameni ocupați, copiii ei, lucrau și sâmbetele, aveau familiile lor. Le era greu să vină în singura zi liberă a lor în satul situat departe de oraș. Benzina era scumpă, aveau și ei datorii, cheltuieli.
I-a înțeles și i-a ajutat cum a putut: cu un ou proaspăt, pentru nepoți, cu o bucată de brânză… Dar în ultima vreme ouăle se stricaseră în coș, brânza păstrată cu sfințenie pentru cei mici se înmuiase în saramura pe care nu mai reușea s-o pregătească așa, ca atunci când era în putere… Căci o cam lăsaseră puterile, la cei 74 de ani pe care-i avea. Și într-o zi, pe când dădea animalelor mâncare, își pierdu cunoștința. Când se trezi, lângă ea se afla vecina ei, care-i masa încheieturile mâinilor. Nu i se mai întâmplase până acum, era ceva trecător, cine știe, poate că alunecase. N-o lăsase să se ducă la poliție, să sune în oraș, la copii. N-avea rost să se îngrijoreze, aveau ei destule pe cap.
Zăcu toată ziua, vegheată de vecină, neștiind că aceasta telefonase totuși copiilor, chemându-i acasă. În delirul ei, Floarea vorbea cu copiii, îi alinta, îi mângâia. Erau la căpătâiul ei, răspunzându-i, interesându-se de soarta ei, și era foarte fericită, căci mult timp trecuse de când nu-i mai văzuse pe toți acasă. N-o zărea pe vecina care, cu colțul basmalei, își ștergea lacrimile, căci ar fi întrebat-o de ce nu se bucură o dată cu ea, de ce plânge. Și cu siguranță că ar fi certat-o dacă aceasta i-ar fi răspuns că a sunat la copii și aceștia nu pot veni s-o vadă, au treabă. Cum adică? Nu vedea că sunt alături de ea, că sunt împreună? Ce glumă mai era și asta?
Chipul copiilor ei fu ultimul lucru pe care-l văzu înainte de a închide ochii pentru totdeauna. În delirul ei însă, nu-și dădu seama că tot timpul privise fotografia înrămată de pe perete.