Cândva am fost fericit. Atât de fericit încât nu mai observam (ne)fericirea altora. Dar într-o zi, deschizând ochii, am constatat că totul se ruinase. Un gol cenușiu se așternuse peste existenta mea iar timpul devenise atât de imobil și fiecare zi se suprapunea peste o alta cu o cumințenie statică, aproape malefică. Frica și durerea – prietenele mele cele mai apropiate mă vizitau clipă de clipă și-mi picurau pe suflet incertitudini. Atunci, am închis în mine toată iubirea, zăvorându-mi porțile inimii pentru totdeauna. Nu mai dăruiam nimic, nimănui – decât indiferență. Pentru prima dată eram singur... cu adevărat singur. Dacă ași fi știut să urăsc – ași fi urât până și liniștea de la Masa Tăcerii.
Apoi am întâlnit-o pe Ea. Era atât de... luminoasă. Întunericul meu s-a spart într-o clipă de argintul ochilor Ei și am înțeles că încă mai sunt viu...
Întâmplător sau nu, numele Ei era fix o jumătate din al meu. Știu sigur – coincidența este un cuvânt inventat de către oameni, iar întâmplarea este jucăria preferată a destinului.
M-am ridicat din genunchi, am deschis ochii... și am crezut din nou într-o minune...
Era iarnă... și totuși, cu o atingere, Ea a reușit să topească toată zăpada din inima mea atât de glaciară.
Și a venit primăvara... Simțeam că este prima primăvară din viața mea – unica – cea adevărată. Cenușiul meu se îmbrăcase în haine multicolore și de vină era doar sărutarea Ei. Ceva din interior îmi spunea că-mi cresc aripi. Speram că voi zbura în curând și atât de mult îmi doream să simt din nou mângâierea Soarelui pe creștet...
Când au înflorit rozele am spart tăcerea cu aripile noastre împreunate într-un zbor de vis. Era atât de mic cerul și atât de convingător DA-ul Ei încât am deschis porțile necuprinsului Univers pentru ca încleștarea aripilor noastre să nu fie stingherită de nori. Zile în șir, nopți în șir zburam dintr-un îndemn Dumnezeiesc, iar apoi cădeam pe Pământ într-o îmbrățișare epuizantă până la lacrimi.
Citisem în cărți că fluturii mor toamna. Știam că va veni în curând Doamna în Galben și va șterge de pe aripile noastre albastrul cerului iar ploaia le va colora într-un ruginiu inevitabil. Într-o toamnă târzie cineva a apăsat butonul Exit. Am fost alungați din paradis și rozul de pe haina Ei s-a acoperit de mărgăritare sărate.
Era frig... și NU-ul Ei nerostit părăsea obsedant buzele pe care înghețase ultima mea sărutare. Să nu uiți – i-am spus – că va veni din nou primăvara și iarăși ne vor crește aripi... apoi am pășit dincolo...
Neant...
Doar o dorință licărește în întuneric: Tată! Apasă Enter – pornește primăvara și scrie într-un fișier nou Povestea Noastră cu Happy End.