Ies din cameră. Ies din casă. Ies de pe stradă. Ajung lângă ăla care știe că sunt singură pe lume. Știi despre ce vorbesc, nu? Cum nu, sigur știi… copacul ăla mare, poate prea mare. Aha, acum îți amintești, știi, l-a plantat bunicul tatălui surorii fetei ăleia care a murit acum nu știu câte zile. Săraca! Era așa tânără! Știu, știu, nu trebuia să moară; mai bine mor ăștia bătrâni. Dar poate și aia era bătrână, chiar dacă nu avea riduri sau încă avea menstruație. Poate murise pe dinăuntru demult. Așa cum mor eu acum. Stai, nu te speria, nu sunt sinucigașă, sau cum mai zici tu. Hai, nu pleca… Degeaba. A plecat și ăsta. Sunt singură aici, lângă copac. Nici nu știu ce copac e. știu doar că e mare, a trecut prin multe, știe el ce zic eu aici… Câte nebunii or fi făcut ăia de la trei aici…! Doi copii nebuni. Ãștia nu mor așa repede, dacă nu cumva se transformă. Copiii trăiesc mult. Poate ar trebui să fim copii după ce îmbătrânim. Am ști să prețuim și noi anotimpul ăsta, primăvara asta eternă. Dar noi ce facem? Irosim copilăria cu puțină minte. Și toată lumea se întreabă de ce există așa mulți oameni distruși, ăia care povestesc de copilăriile lor nefericite. Păi dacă ei nu știu să profite de ea… Asta trebuie exploatată, că altfel degeaba o să vrei mai încolo să mai fii copil. Poți să aștepți mult și bine a doua copilărie. Nu vine, nu știu de ce, nu mă întrebați pe mine, eu doar stau aici pe marginea străzii și mă uit la copacul ăsta dorindu-mi să se termine odată copilăria asta ca să poată să-mi fie dor de ea când mă duc la muncă, când primesc pensia aia minusculă, când mă întreb de ce nu pot să mă mișc din scaunul cu rotile și cu două secunde înainte de a muri. Mă bombardează gândurile astea. Întotdeauna am fost invidioasă pe soră-mea, că e mai mică și ai mei o tratau ca pe un copil și pe mine ca pe un adult. Și noaptea înainte să dormim ne puneau să ne facem rugăciunea. Eu mă rugam să fiu copil. Pun pariu că ea se ruga să fie om mare. Și acum vrea asta. Eu sunt copil acum. Și mereu am fost. Numai că influența unei anumite persoane ce părea a fi foarte importantă la un moment dat m-a făcut să mă simt adultă… foarte adultă. Eram atât de adultă încât în momentul în care am dat prima oară cu capul de zid, am picat de pe tocurile mamei și m-am lovit rău de tot. Și ghici unde m-au dus? La pediatru. Pe-di-a-tru. Știți ce înseamnă pediatru? Doctor pentru copii. Eram copil. În ziua aia am plâns mult de tot. Nu eram om mare. Deci mă mințiseră. Nici acum nu mi-a trecut vânătaia căzăturii. O văd azi când mă uit la copac. Așa că din ziua aceea m-am hotărât să fiu copil. Etern. Dar azi sunt lângă copac. Mă așez în genunchi. Și mă rog să fiu mare, ca să fie mai simplu, să uit mai repede, să fiu superficială și să nu mai cad de pe tocurile mamei.