A N D A N T E



Se trezi după un somn scurt și zbuciumat, cu acea insuportabilă stare de slăbiciune pe care o simte întotdeauna când este neodihnit. Tresărise având impresia unei căderi în gol și acuma căuta să-și tempereze bătăile inimii pe care le simțea în gât, înăbușindu-l, să-și alunge frica din oasele înțepenite și reci. Picioarele, mai cu seamă, i se încălzesc deosebit de greu, iar neostenita durere reumatică nu-l slăbește nici măcar o clipă, așa încât nu și-ar mai putea imagina cum ar fi viața fără ea. Printre frunzele mărului din fața ferestrei, lumina i se păru ușoară ca un abur străveziu, cu iz de răcoare și prospețime, de care odinioară se bucura tainic, dimineață de dimineață, desculț, în plimbări prelungite prin iarba înaltă și încărcată de rouă din pomărie. Tălpile picioarelor goale, înfiorate, adulmecau puterile ascunse ale pământului și trupul întreg i se umplea de voluptate. Când o fi fost asta?...Să fi fost o părere, sau un vis ca multe altele, cu care își amăgește singurătatea?...
Încă nu răsărise soarele. Privirea ochilor obosiți de nesomn se roti prin odaia austeră ca o chilie monahală, cu pereții de un cenușiu spălăcit, care cândva fusese alb, aproape goi, cu pământ pe jos, lipit cu lut galben amestecat cu balegă de cal, ca să nu crape. Găsi și de data asta că este mult prea spațioasă pentru patul de fier, masa și scaunul pe care le folosea doar el, conopeiul cu ladă de zestre, pe care ședeau rarii vizitatori și credențul de pe vremea austro-ungarilor, în care, în loc de vase, îndesase câteva cărți aproape ferfenițite. Cifra mare, neagră a calendarului de birou, așezat pe mijlocul mesei, cu fața spre el, îl dezgustă. Clipi de câteva ori ca să-și potolească usturimea ochilor înroșiți apoi zvâcni din cap întinzându-și gâtul lung și subțire, cu pielea cutată și vineție ca la curcani, pentru a-și alunga noianul de gânduri care îi năvăliseră în cap dintr-o dată. Calendarul îi amintise că împlinea șaizeci și cinci de ani, amănunt agasant, pentru că ura zilele care îi aminteau atât de brutal trecerea inexorabilă a timpului și mai ales festivismul aferent acestora. Avea impresia că în ultimii ani timpul ar fi luat-o la goană, că după-amiaza a ajuns îngrijorător de scurtă, perpetuă alunecare spre asfințit - paradox dureros la gândul că alteori ziua i se pare lungă și chinuitoare, ca un calvar, când cade pradă unei lâncezeli devorante, fără să se poată apropia de ceva care să-l salveze, fără să poată evada nici măcar în vis.
Imagini frânte, distorsionate ca într-o oglindă înșelătoare, momente de incertitudine, momente de deznădejde, momente de bucurie, momente de resemnare îi revin în memorie ca un șirag disproporționat de mărgele multicolore, nepriceput așezate. Rănile cauzate de "discuțiile" din seara precedentă nu se vindecaseră încă. Se ridică din pat cu o încetineală aproape neverosimilă și începu să se miște prin casă speriat de gândul că este duminică și nu va reuși să le isprăvească pe toate: dereticat, gătit, barbierit, spălat, îmbrăcat. Îl dureau mai ales cuvintele ei și la urma urmei nu atât cuvintele cât râsul, un râs fățiș și necruțător, plin de dispreț. " Sunteți un maniac incurabil, domnu Valeriu, Vally, un caz patologic, o eroare a naturii. Soția și fiica v-au părăsit din cauza zgârceniei dumneavoastră înspăimântătoare....Ați tras douăzeci de ierni fără o scânteie de foc în casă, cu grămezi imense de lemne care putrezeau în curte, cu toți banii depuși la CEC, în fiecare lună la aceeași oră, notați cu grijă în carnețelul cu coperți scorojite." "Și, mă rog, ce te privește pe dumneata, domnișoară, cum trăiesc eu? Poate că nu știi că există mulți oameni cu bani în lumea asta care își împun o viață deosebit de aspră din moteve care le scapă oamenilor de rând." " Nu, nu, dumneata ești un avar clasic, știi destul de bine ce vreau să spun." "Avar! Ce înseamnă avar? Nimic! Fbulații ale unor minți bolnave! Eu mi-am propus, dacă vrei să știi, să ating miliardul, așa cum un alpinist tenace își propunr să atingă Everestul, și, după calculele mele foarte exacte, îl voi atinge exact în trei ani." "Domnu Vally, trei ani nu sunt trei zile..." " Trei ani sunt trei ani și atât. Toți cei din familia mea au trăit cel puțin nouăzaci." "Dar ei erau oameni normali!" " Vai, vai, vai !" "Și pe urmă ce veți face cu miliardul? " "Îl voi cheltui, îl voi împărți săracilor, voi brava, voi avea accese de grandomanie prin locuri exotice." " Nu vă pot crede. Avarii, prin constituția lor nu pot face așa ceva."
Pe ceilalți nu-i luase în considerare, deși îi spuseseră lucruri grele pentru care i-ar fi putut da în judecată, numai cuvintele ei îl dureau ca niște răni deschise, pentru că ea îi trezea cu totul alte sentimente pe care le crezuse adormite definitiv. Dar cine nu-i cunoștea pe Puiu zis și Pescarul, pe Ghiță electricianul și pe Petrea Sacului, geambaș de cai? Indivizi inteligenți, dar nerealizați, care în schimb critică și bârfesc pe toată lumea ca și cum ei ar fi deținătorii adevărului absolut. Pentru aceștia studiile universitare, realizările remarcabile le locul de muncă, înseamnă cel mult toceală, hârțogărie sau lingușeală în fața șefilor. Cine l-ar putea lămuri pe Petrea Sacului, la cei douăzeci și cinci de a ni ai lui, că nu numai lupta surdă a țăranului cu pământul îndârjit este muncă? Nimeni.
Nu se simțea bine deloc. Zbuciumul și supărarea îl istoviseră. Ar fi vrut să se întindă puțin ca să-și revină, dar băgă de seamă că trecuse de amiază și nu voia să lipsească de la întâlnire, pentru că trebuia cu orice preț să-și ia revanșa. Mâncă fără poftă din supa de găină care umplea casa de aburi îmbietori, ciuguli apoi un pic de friptură și încheie cu un pahar de vin, deși inima slăbită îl supăra încă de dimineață și numai băutura nu-i lipsea. Dar psihicul nu-i dădea pace și gata, îl împingea să bea chiar dacă nu-i pica bine. De ziua lui își oferise o mâncare mai bună, dar nu se putu bucura de ea, din cauza indispoziției generale care îl afectase de cum se trezise, probabil de supărare. Pescarul îl sfătuise să nu închidă niciodată ușa când se culcă, pentru că într-un moment de criză s-ar putea să închidă ochii și cine știe după câtă vreme i-ar putea găsi hoitul în putrefacție așa cum se descompune cadavrul unui câine pe o margine de șanț. Se scutură de scârbă. Există o categorie de oameni vulgari care îți spun totul în față fără nici o rușine. Despre anumite lucruri care țin de intimitatea unui om, nu se vorbește deschis și cu atât mai mult în fața unei asistențe numeroase.
Își alese un costum negru impozant, deși puțin uzat, lavalieră, pălărie de catifea moale, cu boruri largi, toate bine conservati, deși cu siguranță aveau o vechime considerabilă, judecând după material și după croială. Se examină în oglinda mare din antreu și păru mulțumit. Tâmplele albe și fața trasă de suferință îi dădeau un aer distins. Zâmbi amar. " Băi, auzi vocea răutăcioasă a electricianului, om cu treizeci de ani mai tânăr decât el, să fiu în locul tău aș trăi ca un pașă între cadâne, servit la pat, barbierit, spălat pe picioare și pe...Dar tu ești prost... Și știi pe cine o să faci fericită? Pe fata aia a ta care nu vine măcar o dată pe an să-ți spună bună ziua." Oftă, își așeză pălăria în cui și trecu în cea de a treia încăpere unde erau îngrămădite în neorânduială diverse piese de mobilier, o mulțime de cărți, fie pe jos, fie înghesuite pe mese sau pe fotolii, vrafuri de îmbrăcăminte lepădată anapoda. Trase sertărașul unui birou învechit și, după ce scoase un teanc mare de bani, se așeză pe scaunul din față și începu să-i numere cu înfrugurare. Constată mulțumit că erau toți, nouăzeci de milioane și, după ce îi netezi cu pietate, îi așeză dinnou la loc și închise sertărașul cu cheia. Banii aceștia îi ținea în casă pentru evenimente neprevăzute și nu cheltuia din ei nici un sfanț, preferând să aștepte pensia oricât de nevoit ar fi fost.
Pe prispă avu un gest de apărare ca în fața unui dușman nevăzut, clipi de câteva ori iritat de lumina prea puternică a soarelui apoi închise ușa cu mișcări încete și, după ce puse cheia în buzunar, încercă precaut să vadă dacă s-a închis bine. Durerea din piciorul drept se înteți brusc ca și cum mușchiul i-ar fi fost străpuns de lama unui cuțit. Se sprijini în baston, așteptând să treacă accesul, după care o luă încet pe cărăruia spre grădină care șerpuia printre bălăriile înalte. Curtea întreagă era invadată de brusturi, ierburi înalte, flori sălbatice, buruieni de tot felul, cu mirosuri puternice amestecate. Satul întreg parcă dormita cufundat în tihneala senină a după-amiezii duminicale, dar el își simțea sufletul apăsat de o neliniște ciudată, de parcă ar fi intuit iminența unei nenorociri. Mergea încet cu piciorul beteag ușor târșâit, dar controlându-și atent ținuta, siluetă înaltă și dreaptă, cu orgoliul unui tânăr dr douăzeci de ani. Era neliniștit poate pentru faptul că, zbătându-se în mrejele acelui somn scurt și zbuciumat, visase urât și teama de urmările viselor rele e o slăbiciune a lui din copilărie, teamă de care nu putuse scăpa niciodată, în ciuda formației sale intelectuale.
Umbra livezii și prospețimea covorului de iarbă de sub pruni îi făcură bine, risipindu-i dintro dată anxietatea atât de supărătoare. Auzi apoi tropot de copite și, ridicându-și privirea, pe drumeagul de dincolo de râu zării vag umbra Petrii Sacului apărând și dispărând în spatele arboretului de pe mal., întorcându-se de undeva în goana calului. Mărunțel și negricios, puternic însă, cu privirea piezișă și rea, Petrea izbește cu parul fără să se gândească prea mult și fără să-i pese de urmări, așa că lumea se ferește să-i caute ceartă. Pe la mijlocul cărării se opri ca să-și liniștească bătăile inimii. Privirea i se aprinse intens și pomeții obrajilor i se înroșiră ca pișcați de vânt. Mariana era deja în fotoliul ei de pai pe care nu-l ducea niciodată de sub măr, adâncită în lectură. Frumusețea ei tonică îi făcea bine și de aceea îi căuta mereu tovărășia, chiar cu riscul de a deveni ridicol. Cum ea era studentă la litere, își găseau întotdeauna subiecte de discuție inepuizabile și, desigur, de pe poziții contradictorii, inerente din perspectiva diferenței de vârstă, fiecare privind lucrurile prin optica generației sale. Probabil că auzise zgomotul pașilor, pentru că își ridicase privirea din carte și-l aștepta zâmbind, cu acea simplitate familiară pe care i-o îngăduiau relațiile amicale dintre ei. Se cunoșteau abia de vreo trei ani, pentru că el revenise în sat după ce se pensionase, în schimb îi cunoștea bine părinții cu care copilărise împreună.
-Bună ziua, domnule Valeriu, îl întâmpină cu un zâmbet larg și sincer care îi punea în evidență trăsăturile atât de plăcute ale feței. Ați dormit bine astă noapte?
Când erau doar amândoi, îi vorbea politicos, chiar cu puțină tandreațe în glas, în schimb în public îl ironiza fără menajamente mai ales pentru stilul său de viață pe care-l considera cel puțin deplasat.
-Bătrânilor le este lungă noaptea, drăguță, tinerilor nu le ajunge. Nu-i așa că lucrurile stau exact pe dos? Ce înseamnă câinele negru în vis?
-Dușman.
-Un dulău negru ca smoala se repezea la mine și mă sfâșia, iar eu nu puteam să mă apăr. Parcă eram legat de mâini și de picioare și mă chinuiam ca în spasmele morții.
-Astăzi nu trebuie să vă avântați prea tare în "discuții".
-Ba dimpotrivă! Nu pot accepta o înfrângere...
Se opri brusc, ducându-și mâna la piept, cu capul plecat, încercând să-și ascundă grimasa cauzată de durere.
-Ce aveți, domnu Valeriu­?Ați îngălbenit de tot. Veniți și stați în locul meu.
-Prăpădita de inimă, drăguță, m-a supărat de dimineață, dar să sperăm că trece. Mă duc pe malul râului; susurul apei și umbra deasă calmează suferințele cardiacilor.
Avu impresia că nu-și va putea înfrânge slăbiciunea care i se lăsase în tot corpul, dar trebuia să încerce, nu avea voie să cedeze. Porni încet spre cărăruia ce ducea spre Unghiură, locul în care se adună lumea ca într-un parc și unde, de obicei, aveau loc faimoasele "discuții", la un pahar de vin de casă. Mariana veni să-l ajute și el se sprijini de umărul ei, fascinat de puterea care se putea ascunde în acel trup aparent fragil, moment care îl duse din nou cu gândul la timpul care se scurge fără încetare și fără întoarcere, ca râul care curge al lui Heraclit. O, dacă l-ar putea întâlni pe Mefisto !
-Sper că nu v-am supărat, zâmbi aproape timid Mariana. Erați atât de cufundat în gânduri...
-Tu nu mă poți supăra, minți fără să clipească din ochi.
-Nici aseară?
-Nici.
-Mai țineți minte ce v-am spus?
-Că sunt avar, surâse cu tristețe, strângând-o ușor de umăr. Caută în buzunarul meu din stânga și vezi ce găsești.
-Un cec.
-Cadoul sincer al avarului pentru frumoasa lui prietenă.
Suma era atât de mare încât fata se sperie.
-Dar este imposibil, domnule Valeriu, nu pot primi...
-Ba este foarte posibil. Ai acolo venitul acestei livezi pe doi ani, și, după cum știe toată lumea, livadea este a ta, donație de suflet din partea mea, nevrednic discipol al lui Hagi Tudose. Nu sub mărul acesta te simți cel mai bine?
În momentul în care se aplecă să o sărute apăsat pe obraz, pentru o fracțiune de secundă îi simți piciorul cambrat de la gambă până la coapsă, proaspăt și plin de vitaltate, care îl cutremură ca un șoc electric. Fata îi zâmbi blând. Dacă bolile și viața dizordonată nu l-ar fi distrus, cu toată vârsta lui ar fi fost încă un bărbat extrem de prezentebil. Îi puse cecul la loc în buzunar, întorcându-i sărutul cu o sclipire tainică a luminilor ochilor.
-Despre asta discutăm altă dată, bun?
În unghiură pajiștea dintre plopi era plină de lume. Unii jucau cărți, alții popice, alții stăteau pur și simplu la umbră, așteptând să vină "filosoful", dornici să asculte o nouă prelegere. Electricianul și Pescarul ajunseseră deja cu discuția la enigme și civilizații străvechi, trăgând concluzia că zeii antici și proorocii diferitelor relogii de pe Tera sunt de fapt niște extratereștri veniți din lumi îndepărtate pentru a ne ridica din condiția de animal la ce de om cu rațiune și discernământ, cu posibilitatea de a aspira spre divinitate. Se așezară la marginea râului unde umbra e ma deasă. Apa răspândea o răcoare plăcută care îmbia la odihnă. Slăbiciunea nu-l părăsise încă, ba mai mult, îl cuprinse un fel de sfârșeală purtată de un val de căldură, cu toate că la umbră era aproape frig. Junghiul de la inimă îl făcu să-și ducă din nou mâna la piept. Instantaneu își întoarse privirea spre casă și pe cărarea din livadă văzu alunecând silueta unui om. Îl recunoscu pe Petrea Sacului și simți cum teama care îi încolțește în suflet îi întețea junghiul din inimă. Minutele care îi trebuiau omului să ajungă aici i se părură nesfârșite.
-M-ai căutat? îl întrebă cu glas stins?
Petrea îl măsură cu privirea lui rea, în care licărea o undă de ironie, bănuind parcă ce gânduri îl frământă.
-Nu pe dumneata, că pe ăștia...
Scoase din sân două teancuri mari de bancnote și i le flutură pe dinaintea ochilor exact în momentul în care junghiul din piept îl fulgeră ca un pumnal, apoi nu mai știu nimic.
-Să mă bată Dumnezeu dacă ăsta nu moare din cauza blestemaților de bani. Ãștia sunt ai mei că am vândut șapte cai amu de un sfert de oră. L-am căutat să-i dau o scrisoare.
-Nu-l atinge, strigă Mariana, fugi după medic!


Când deschise ochii, privirea întâlni mai întâi alb-cenușiul peretelui pe care se află doar icoana Sfintei Fecioare, fereastra prin care văzu crengile mărului, mișcate de vânt, masa și calendarul, apoi îi recunoscu pe Mariana, Petrea, Pescarul, Electricianul și toți cei din Unghiură cu fețele inseninate. O clipă îi privi nedumerit după care închise ochii din nou cu fața luminată de un zâmbet liniștit.