Prefață
Mircea Eliade este cea mai puternică, mai tenace și mai captivantă energie uutoconstructivă din cultura română. Sigur, multe au fost personalitățile care au avut din copilărie conștiința propriei valori și viziunea împlinirii lor sociale, profesionale, politice etc. insă nimeni nu s-a mai forjat și cizelat cu atâta luciditate și insistență, cu atâta siguranță și sistemă. Iar asta iară - aparent - eforturi teribile, oricât ar părea de „inumane" tentativele de privare de somn, de claustrare și înfrângere a instinctelor și ispitelor.
La un capăt de biografie, elevul de 15 ani care umple sute de pagini cu întâmplări și cazuistică adolescentină, conștient că demi¬urgul din el este dator să însuflețească literar lumea și că, undeva, într-o „Academie din Apus", o „sală imensă, plină de lume, a venit să asiste la încoronarea mea"'. La celălalt capăt, savantul respectat
1. Mircea Eliade avea 23 de ani când C. Noica (mai tânăr cu doi ani) scria despre acest „caz sufletesc înzestrat cu o posibilitate de creație în afară de ordinea comună". Eliade, scria Noica în Vremea din 5 decembrie 1929 „e un om care a trăit, care trăiește, care lovește ideile, pentru a suferi de replica lor brutală, care se agasează spiritual, zdruncinându-și și menținându-și totuși un echilibru, prăbușindu-se și crescând. Niciodată un cuget de aici n-a simțit mai aproape minunea experienței plurale și indisciplinate. I-a plăcut să se joace ideal, să se distrugă prin chin, să încerce și să se aventureze. A înțeles cel mai bine dintre noi
de o întreagă comunitate științifică internațională', fermentul profesional dotat din plin cu acele calități coagulante, de focalizator al energiilor din jur. Liantul unei generații și nu doar simbolul ei. Stimul vital de împlinire și afirmare pentru tot ce va să zică imensa voință de creație a tineretului interbelic 2.
Tradiția exegetică îl situează pe Mircea Eliade - pe bună dreptate - în suita Cantemir-Hasdeu-Eminescu-Iorga-Blaga, fiecare dintre aceștia însemnând mereu altceva, potrivit perspectivei de valoare: istorică, estetică, politică, didactică, spirituală. Pentru unii, Eliade este marele istoric al religiilor, pentru care literatura a fost un capriciu, o nostalgie, un „gagne-pain" efemer. Pentru alții, dimpotrivă, opera savantului a fost doar masca oficială a literaturii, când nu chiar a „doctrinarului". Unii încearcă să vadă dincolo de sinteza științifică și universul epic o filozofie a culturii, o antropologie, în vreme ce pentru alții Eliade rămâne un diletant în toate, important ca instanță formativă pentru tânăra generație dintre răz¬boaie și atât! Mai sunt și cei pentru care eseistul și gazetarul din Oceanografie, Fragmentarium, Insula lui Euthanasius are, într-un fel, o bătaie mai lungă decât romancierul și istoricul religiilor!
acest resort spiritual: aventura." (în voi. Semnele Minervei, Publicistică, I, 1927, 1929, ediție de Marin Diaconu, editura Humanitas, 1994, p. 462)
1. Dintre multele exemple de verdicte superlative, prsfer să citez acum relația Eliade-C.G.Jung făcută de Gilbert Durând: „Comme Jung de-couvre la terra incognito des archetypes qui animent la psyche in-dividuelle, l'ouvre d'Eliade met au jour la terre si occultee par la de-myhologisation trop chere pozitivisme [...] Eliade comme Jung est â la tete de cette lente mais sure entreprise de remythologisation..." (Eliade ou l'anthropologie profonde, în voi. omagial Mircea Eliade, ed. de l'Herne, 1978, p. 39).
2. Pentru imensul, stufosul dosar al generației '27 și pentru ce a însemnat „activismul din disperare" al membrilor acesteia, v. grupajul respectiv din Mircea Vulcănescu, Către știința spiritualității românești, din Di¬mensiunea românească a existenței, ediție de Marin Diaconu și Zaharia Balica, voi. III, 1996, pp. 5-55.
în sfârșit, între omul absolut1 și omul „fără destin"2 există o în¬treagă ierarhie de polarități. Ei bine, pentru toate cheia o constituie Romanul adolescentului miop. Aici (vorba lui Eminescu: „Viitorul și trecutul/sunt a filei două fețe/vede-n capăt începutul/cine știe să le-nvețe"), aici se află în starea cea mai pură și mai limpede exprimată suma de contrarii-în-armonie care compun personali¬tatea lui Eliade, definind-o totodată ca însumare exponențială a generației '273.
Dacă pentru detaliile istorico-literare, strict editoriale, tânărul nostru cititor are a consulta obligatoriu capitolul Primul roman din monografia lui Mircea Handoca4, pentru circumstanțele elaborării
1. „Nu sunt două săptămâni de când a apărut cartea acelui tânăr prodigios de luciditate în care ne place, celor mai mulți dintre noi, să recunoaștem pe șeful spiritual al generației noastre. Vorbesc de întoarcerea din rai a lui Mircea Eliade. E un roman al ratării generației această carte! Al irosirii ei fără sens, rară finalitate, incapabilă până și să se sinucidă" (Mircea Vulcănescu, loc.cit, p. 35).
2. Formula „Eliade - omul fără destin" îi aparține lui Emil Cioran, într-un text acid și nedrept, apărut în Vremea, din 1 octombrie 1933 (v. voi. Singurătate și desîin, ed. Humanitas, 1991, p. 240 ș.u.): „Mobilitatea excesivă a omului fără destin nu se poate sesiza mai bine decât în maniera lui de a gândi prin alții, în raport cu gândurile altora...". Ar¬ticolul, avea să mărturisească peste ani Cioran, se datora tulburării pri¬cinuite de suferința erotică a Soranei Topa (v. cap. Eliade în Cioran, Exerciții de admirație, Eseuri și portret, trad. Emanoil Marcu, ed. Hu¬manitas, 1993, p. 115 ș.u., de unde se cuvin extrase, acum, rândurile despre dualitatea lui Eliade, „atras deopotrivă de esență și accident, de atemporal și cotidian, de mistică și de literatură. Această dualitate nu produce la el nici o sfâșiere: este natura și șansa lui să poată trăi si¬multan sau rând pe rând la niveluri spirituale diferite, să poată, fără dramă, să studieze extazul și să urmărească anecdoticul").
3. Ca să nu repet ceea ce am scris, nu o dată, în ultimii ani, despre acest subiect îmi îngădui să fac trimitere la capitolul II („La școala generației '27") din volumul subsemnatului, Scriitorincul, editura Dacia, 2001.
4. Mircea Handoca, Mircea Eliade.Câteva ipostaze ale unei personalități proteice, editura Minerva, 1992, pp. 230-248.
cărții esențiale rămân, bineînțeles, capitolele IV și V („Tentațiile unui tânăr miop" și „Navigare necesse est...") din Memoriile auto¬rului ': „în toamna acelui an, 1921, intram în clasa a V-a. Termi¬nasem gimnaziul și începeam cursul superior [...] Convins că voi studia la Universitate științele fizico-chimice, alesesem realul. Dar nu mi-a trebuit mult ca să-nțeleg că mă-nșelasem, că alesesem gre¬șit..."
Acolo sunt descrise mansarda bibliomanului, complexele puberului, experiențele fizice de autopenitență întru cunoaștere, rolul jurnalului ca oglindă a fantasmelor compensatorii, creuzet al rea¬lității și athanor de neliniști, „umilința și ura" generate de palmele primite de la profesorul de matematică Vanciu, ca și prieteniile cu „eroii" romanului: Dinu Sighireanu („băiat frumos, brun, cu ochii verzi, după care suspinau multe fete"), Radu Bossie („miop ca și mine, destul de urât, cu buze imense, cu un nas mare și borcănat, dar avea un umor și un farmec fără pereche"), Haig Acterian („de o frumusețe leneșă, orientală"), Petre Viforeanu („înalt, mândru, ironic, izbutind să fie premiant fără pedanterie"), J.V. Vojen („bălai, rivaliza în frumusețe, eleganță și succese feminine cu Dinu Sighireanu"), întâlnirile-cenaclu de la Mircea Moșuna-Sion, des¬coperirea (decisivă) a lui Giovanni Papini2, experiența bordelurilor din Dudești, în tovărășia lui Mircea Mărculescu („țăndărică") ală¬turi de care cunoaște „îndeaproape viața evreilor săraci" ș.a.m.d.
1. Mircea Eliade, Memorii (1907-l960) ediție de Mircea Handoca, Edi¬tura Humanitas, 1991, p. 66 ș.u.
2. „O asemenea întâlnire - decisivă și pentru mine și pentru soarta Romanului adolescentului miop - a fost Un om sfârșit al lui Giovanni Papini. Citisem, ca atâția din colegii mei, L 'Histoire du Christ, dar nu mă cucerise. Dimpotrivă, Un om sfârșit a căzut ca un trăznet. Nu-mi putusem închipui până atunci că pot semăna atât de mult cu altcineva. Mă regăseam aproape pe de-a-ntregul în copilăria și adolescența lui Papini. Ca și el, eram urât, foarte miop, devorat de o curiozitate precoce și fără margini, voiam să citesc tot, visând că pot scrie despre toate. Ca și el, iubeam singurătatea și mă înțelegeam numai cu prietenii inteligenți sau erudiți" (v. continuarea afinităților în Memorii, ed.cit., voi. I, p. 92).
„Romanul unui om sucit"
Mai este oare cazul să spun cât de etern valabile și de general răspândite în lume sunt mai toate simptomele adolescenței elia-dești și ce formă vitalizantă are acest roman pentru cititorul cople¬șit de sfintele furii, complexe și disperări... acneice de aici ?!?
în plus, tot în pomenitele capitole din Memorii, găsim câteva mărturisiri esențiale pentru ce ne interesează acum: „Mă simțeam superior tuturor colegilor mei, măcar pentru enormul efort pe care-l cheltuiam pentru a-mi lărgi și adânci cultura [...] Dar eram mai mult decât atât. Mă aflam în plină criză de pubertate, mă descope¬ream în fiecare dimineață mai urât, mai stângaci, descopeream, mai ales la întâlnirile cu fete de vârsta mea, cât sunt de timid și de neatrăgător, în comparație cu unii din prietenii mei. Criza aceasta a mers agravându-se până la sfârșitul liceului. Propabil că datorită ei n-am mai ajuns să termin romanul. La un moment dat, am simțit că nu mai pot scrie decât la persoana I, că orice fel de literatură, în afară de cea direct sau indirect autobiografică, n-avea nici un sens. Așa am început Romanul adolescentului miop [...] Pe timpul când luam parte asiduu și entuziast, la întrunirile societății noastre, începusem deja să-mi iau în serios urâțenia și - în bună parte, închipuita - solitudine. Eram singurul care veneam Ia «Muza» în uniforma de liceu, toți ceilalți purtau de mult costume «civile». Singurul care nu încercam să-mi camuflez părul tuns, ci, dimpotrivă, mă tun-deam cu mașina numărul zero [...] în plus, aveam o mare scădere: nu știam să dansez [...] Dar mă complăceam din ce în ce mai mult în această situație care mi se părea că face parte din destinul meu de adolescent excepțional. Mi se părea că toate eșecurile mondene, întocmai ca și umilințele pe care le înduram la liceu, aveau menirea să mă izoleze de lume, să mă păstreze exclusiv pentru «opera» pe care eram chemat s-o scriu, operă pe care trebuia să o inaugureze Romanul adolescentului miop". în fine, „am devenit cercetaș la timp. Aplecarea mea spre «aventură», satisfăcută atâția ani pe mai¬dane și în pivnițele Universității alături de haimanale și vagabonzi,
își găsise acum o ieșire care îi îngăduia să se disciplineze și să se adâncească..."'.
„Romanul unui om sucit" - așa se intitula inițial romanul de față. Topirea Jurnalului în roman este cea mai stimulativă și mai fermecătoare „lecție" de extras din aceste pagini. Chiar dacă astăzi tânărul de 15-l8 ani navighează pe Internet prin Cyber spații și realități virtuale, experiența edificării de sine prin alchimia realității în jurnalul personal rămâne una de disciplinare fundamentală.
„Durerea adolescentului miop" („sunt și eu ca toți ceilalți: adolescent sentimental și visător. Zadarnic încerc să mă ascund. Sunt ridicol. Sunt melancolic. Deci sunt stupid. Sunt lipsit de voință, de virilitate, de personalitate" etc), jurămintele pentru sine („trebuie să muncesc mult și să sufăr"; „mi-am făgăduit năprasnic că voi desface sălbatec pulpele celor mai frumoase femei"), „tristețea celui care înțelege", așteptarea „cu pumnii strânși, între cărți" a bătăliei cu viața, apoi puseul egofil, inevitabil („ei ,mă so¬cotesc creat pentru a asculta confesiuni. N-au înțeles niciodată cât de puțin mă interesează sufletele lor"; „cel care e ispitit de amintiri se dovedește sensibil. Cel care se înfrânge, 'senin, depășește sensi¬bilitatea de elită"), trânta cu credința/necredința („presimt că întreaga mea viață lăuntrică se va dărui. Cui? Nu pot să mă gândesc la biserică. Nu sunt un mistic și nici un ateu satanic, cinic, disperat. Cum aș putea ajunge atunci la Isus?"), tipicele viziuni răzbunător compensatoare („mă închipuiam mort"; „m-am gândit mult dacă trebuie să plec, să fug pentru totdeauna"; „m-am închipuit trist, disprețuit de prieteni, batjocorit de rude și dușmani și am înțeles că
1. Și tot de acolo: „începuseră crizele de melancolie [...] Mult timp, con¬diția singurătății mele mă apărase ca o platoșă lăuntrică împotriva tutu¬ror eșecurilor și umilințelor. Și, dintr-o dată, singurătatea care mi se pă¬rea predestinată mă apăra ca o lespede de mormânt. Aș fi încercat orice ca s-o sparg..." (loc.cit., p. 81 ș.u.) în sfârșit, pentru comparații și nuanțări, a se vedea, alături de destăinuirile din Memorii și cap. Mansarda din cartea de convorbiri cu Claude-Henri Roquet, Proba labirintului, trad. Doina Cornea, ed. Dacia, 1990, p. 19 ș.u.)
10
numai așa am să pot scrie titlul Romanul adolescentului miop care mă va face celebru într-o noapte, și bogat..."; „cândva voi păși pe străzi cu strălucirea biruinței oglindită în ochi..."), febrila, perma¬nenta oscilație eliadescă între supremația livrescului și triumful senzorialității („ascentismul meu fu în curând înfrânt. Mă resemnai să accept fiziologia [...] Niciodată nu voi izbuti să mă cunosc așa cum îmi cunosc biblioteca") - nimic nu lipsește din acest Manual de sinceritate. O panoplie a sincerității ce slujește perfect ca exercițiu de identificare pentru generația confruntată astăzi cu confesiunile lui Mircea Cărtărescu și H.R.Patapievici.
„înțelegeam că ursita sensibilității e suferința, că cea a creierului e neputința, că ursita cărnii e dorința întreruptă numai de dez¬gust și niciodată potolită. înțelegeam toate acestea și mă bucuram că nu le bănuiește nimeni. Primăveri înapoia mea, primăveri înainte. Și iată că acum nu mă mai tem de ele. Și scriu aici, nebănuit de nimeni, într-un caiet pe care îl ascund. Și nimeni nu poate să afle dacă sunt trist. Și nu sunt trist, nici de toamnă, nici de povestea cu amintiri".
Iar dacă nu vă recunoașteți în personaj, nu vă iluzionați: însăși de-limitarea, ne-recunoașterea, este o lecție perfectă de autocu-noaștere"
Dan C. Mihăilescu
TABEL CRONOLOGIC
1907,9 martie - Se naște, la București, Mircea, fiul Ioanei și al lui Gheor-ghe Ieremia (ofițer). Din admirație pentru Ion Heliade Rădulescu își va schimba numele în „Eliade".
1913-l917 - Școala primară o face la București.
1917-l925 - Urmează cursurile liceului „Spiru Haret" din București.
1921 - Debutează cu proza fantastică Cum am descoperit piatra fiilo-sofală la Ziarul științelor populare și al călătoriilor. Tot aici va pu¬blica și ciclul Convorbiri entomologice.
1924-l925 - Lucrează la proza autobiografică Romanul adolescentului miop, lucrare rămasă neterminată.
1925 - Se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București, pe care o va absolvi în 1928.
1926 - Fondează Revista universitară, dar, după o recenzie negativă la o lucrare a lui N. Iorga, revista va fi oprită.
1928-l932 - Primește o bursă de studii și pleacă la Calcutta (India).
1928 - Obține licența în filozofie cu lucrarea Contribuții la filosofia Renașterii.
1929 - Definitivează romanul Isabel și apele diavolului.
1932 - Publică lucrarea de eseuri Solilocvii.
1933 - întors în țară, va fi numit asistent la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București, unde va iniția un curs despre Problema răului în filozofia indiană.
I se tipărește romanul Maitreyi, inspirat din propria experiență din
India.
Obține doctoratul în filozofie, primind titlul magna cum laudae, cu
teza Istoria comparată a tehnicilor Yoga.
1934 - I se tipăresc romanele întoarcerea din rai și Lumina ce se stinge și eseurile India, Alchimia asiatică și Oceanografie.
13
1935 - Publică romanele Șantier și Huliganii (în două volume).
1936 - Apare romanul Domnișoara Christina. Primește premiul Societății Scriitorilor Români.
1937 - Tipărește romanul Șarpele.
Editura Fundațiilor Regale publică Scrieri literare, morale și politice de B.P.Hasdeu, lucrare îngrijită de Mircea Eliade.
1938 - I se publică romanul Nunta în cer.
1939 - Publică eseul Fragmentariurn^ Editează revista Zalmoxis.
1940 - Este numit atașat cultural la Londra.
Scrie nuvelele Secretul doctorului Honigberger și Nopți la Se-rampore. 194l-l943 - Este consilier cultural la Lisabona.
1942 - îi apare volumul Mitul reintegrării.
1943 - Publică eseul Insula lui Euthanasius. 1945 - Se stabilește la Paris.
1946-l948 - Susține, la L'ecole Pratique des Hautes Etudes, un curs liber cu tema istoria religiilor.
1948 - I se tipărește lucrarea Techniques du Yoga.
1949 - Publică Trăite d'histoire des religions și Le Mythe de l'eternel retour.
1950 - Apare, la Paris, traducerea romanului Maitreyi sub titlul La Nuit bengali.
1951 - I se publică Le Chamanisme et Ies Techniques archai ques de l'Extase.
1952 - Editează, la Paris, lucrarea Images et symboles. Scrie nuvela fantastică 12.000 capete de vite.
1954 - Publică volumul Le Yoga. Immortalite et liberte.
1956-l957 - Este invitat la Universitatea din Chicago, Illinois, ca visiting
professor de istoria religiilor; ulterior devine profesor titular și
coordonator al catedrei de istoria religiilor. 1959 - Scrie nuvela fantastică La țigănci.
1961 - împreună cu Ernst Jiinger înființează, la Stuttgart, revista Antaios. 1963 - Vede lumina tiparului volumul de proză Nuvele. 1966 - Publică volumul Amintiri, I (Mansarda) .
Devine Doctor Honoris Causa la Universitatea din Yale.
Membru al Academiei Americane de Arte și Științe.
1968 - Apare nuvela Pe strada Măntuleasa.
1969 - Este Doctor Honoris Causa la Universitatea din La Plata, Argen¬tina.
1970 - Publică Noaptea de Sânziene (lucrare în două volume).
Este membru corespondent al Academiei Britanice.
Este Doctor Honoris Causa a! Universității din Loyola, Chicago. Apare, la Paris, lucrarea De Zalmoxis ă Gengis-Khan. 1973 - Membru corespondent al Academiei Austriece de Știință.
1975 - Doctor Honoris Causa al Universității din Lancasterf Este membru al Academiei Belgiene.
1976 - Doctor Honoris Causa al Universității Sorbona din Paris. 1976-l978 - Lucrează la monumentala Histoire des croyances et des
idees religieuses.
1977 - Publică, la Paris, In curte la Dionis.
1978-l979 - Scrie și publică nuvela fantastică Tinerețe fără tinerețe. 1980 - Tipărește, la Paris, nuvela Nouăsprezece trandafiri.
1984 - Primește, la Sorbona, Cordonul Legiunii de Onoare.
1985 - Catedra de istoria religiilor de la Universitatea din Chicago, condusă de Mircea Eliade, îi va purta numele.
Primește titlul Doctor Honoris Causa al Universității din Wa¬shington. -
1986, 22 aprilie - Se stinge din viață Mircea Eliade, la Chicago.
R.M.
14
Volumul I 1924-l925
PARTEA I
/. TREBUIE SA SCRIU UN ROMAN
Pentru că am rămas singur, m-am hotărât să încep chiar azi Romanul adolescentului miop. Voi lucra în fiecare după-amiază. Nu am nevoie de inspirație; trebuie să scriu, doar, viața mea, iar viața mi-o cunosc, și la roman mă gândesc de mult. Dinu știe; păstrez caiete din clasa a IV-a, când aveam pistrui ca un ovrei și învățam chimie într-un laborator in¬stalat în firida sobei. De câte ori mi se părea că trebuie să fiu întristat, scriam în Jurnalul meu. Și acel Jurnal de acum doi ani avea un „subiect": trebuia să se vădească într-însul viața unui adolescent suferind de neînțelegerea celorlalți. Dar adevărul era altul: Jurnalul mă măgulea și îmi alina dorul meu de răzbunare; răzbunare dreaptă împotriva celor care nu mă înțelegeau, credeam eu.
Romanul îl voi scrie altfel. Eroul sunt eu, firește. Mă tem, însă, că viața mea - stinsă între copii și cărți - nu va interesa cititorii. Pentru mine, tot ceea ce nu am avut, tot ceea ce am dorit din mansardă, în înserări calde și tulburătoare, prețuiește mai mult decât anii tovarășilor mei risipiți în jocuri, în sărbători de familie și idile. Dar cititorii?... înțeleg și eu că toată durerea unui adolescent miop nu va mișca nici un suflet dacă acest adolescent nu se va îndrăgosti și nu va suferi. De aceea, m-am și gândit la un personaj pe care la început îl numisem Olga. I-am povestit lui Dinu tot ceea ce ar trebui să aibă loc prin prezența acestei fete. Dinu m-a întrerupt și m-a rugat: dacă într-adevăr îi sunt prieten, să schimb numele eroinei în Laura.
M-am tulburat mult la început, pentru că nu știam cum să fie fata care va străbate sufletul adolescentului miop. Eu n-am cunoscut decât pe fetele cizmarului vecin, care în nici un caz nu pot trece într-un ro¬man. Cea mai mare, Măria, era slabă și rea; își teroriza frații, fura caise verzi și țipa alergând după tramvaie. Cealaltă, Puica, era grasă și mur-
17
dară. Nici una, nici alta nu puteau seduce un adolescent. Aceasta, nimeni n-o putea înțelege mai bine ca mine.
Dinu mi-a mărturisit că mă poate ajuta. A cunoscut atâtea fete, îmi spune. Dar cum aș putea scrie eu un roman cu o eroină cunoscută de Dinu? M-am hotărât să mă gândesc, în timp ce voi scrie, la vară-mea. De câteva săptămâni, de câte ori o întâlnesc, îi pun întrebări. Am vestit și pe Dinu că vară-mea se află sub observație.
- Dacă vrei să scrii un roman, m-a sfătuit ea, să-l faci pe erou frumos și bun. Și să-l cheme Silviu.
Când i-am spus titlul și subiectul romanului, nu i-a plăcut. Să fie doi eroi, unul frumos și altul urât, vrea ea. Iar titlul: Dragoste de copil sau Flori de primăvară, sau La șaptesprezece ani. în zadar mi-au fost explicațiile: „Vally dragă, acesta e un roman cerebral, cu drame interioare" etc. în zadar. Și atunci i-am ascultat mărturisirile. Mi-au folosit, căci am învățat vocabularul fetelor. Și am cunoscut câte ceva din visurile, nos¬talgiile și tulburările ei. Parcă aș fi ascultat mărturisiri auzite de mult. îmi aminteam că vară-mea nu se deosebește mult de eroinele din romane sau de acele pe care un suflet puțin exaltat și le închipuie. Dar pot eu ști că aceasta e vară-mea, aceasta care mi se dezvăluie la răstimpuri, antrenată de confesiuni?
Știu despre ea că visează să cunoască o prietenă mică și bună, care să aibă moșie, iar la moșie un frate brun și curajos. El le-ar întovărăși prin pădure, le-ar învăța să vâneze și le-ar spune „tu". îmi mărturisește că i-ar plăcea să fie într-o noapte conacul călcat de hoți. Ea ar apuca revolverele și ar apărea în salon tocmai în clipa când fratele prietenei ar fi sugrumat de un țigan. Ar mântui viața fratelui și l-ar îngriji într-un dormitor alb, cu măsuța acoperită de sticluțe colorate. Părinții s-ar arăta recunoscători și i-ar lăsa singuri, zâmbind.
Vară-mea se oprește. Nu vrea să-mi spună dacă ea s-ar roși sau și-ar trage sfios mâna când fratele prietenei i-ar șopti, apropiindu-se: te iubesc!... Știu eu ce mai gândește vară-mea asupra băiatului brun și convalescent, vegheat de o soră mică și o prietenă frumoasă?...
Dar romanul trebuie scris. Mi-a spus și Dinu: „Cine va mai cuteza atunci să te lase corigent?" Se gândește, poate, cu bucurie la însemnătatea lui în roman. M-a rugat să se numească tot Dinu, și să-l fac melancolic, încolo, pot scrie orice despre el. Stăruie chiar să scriu tot ce cred eu despre el. „Dar pe cine ar putea interesa aceasta?" gândesc eu, ca un adevărat autor de romane.
îmi merge tot mai rău, de la o vreme, cu școala. Singura nădejde a rămas romanul care va apare în vitrine la toamnă. Corigent tot voi rămâne, dar pentru cea din urmă oară. Profesorii se vor teme de mine, mă
vor respecta și se vor împotrivi în cancelarie când Vanciu va hotărî să mă lase corigent la matematică, iar Faradopol la germană.
Nu am avut deloc noroc săptămâna aceasta; și se apropie sfârșitul ultimului trimestru. Luni am dat extemporal la franceză, din „gramatică". Trollo dă, de șase ani, extemporale numai din „gramatică". Și, firește, nu am învățat nimic de șase ani. Am să iau și de data aceasta „insuficient", cum am luat ieri la germană, când Faradopol mi-a cerut să-i povestesc pe nemțește primul act din Nathan der Weise. Din clasa a Ii-a ne cere să povestim pe nemțește. Dar dacă nu ne-a învățat niciodată nemțeasca?...
Azi-dimineață pornisem melancolic spre școală. înfrunziseră toți castanii și era senin, iar eu nu aveam nici o problemă scrisă. Mă gân¬deam: ar trebui să fug în Cișmigiu. Dar geanta m-ar fi umilit. Și apoi, mi-ar fi fost tot timpul teamă să nu fiu văzut de vreun profesor. Mă întristam aflând cât sunt, încă, de slab, de timid, de nehotărât. M-ar fi desfătat să am voința furtunoasă și să fug, să lucrez în porturi, să dorm în bărci, să cutreier țări. Dar eu mă mulțumeam să visez o izbândă târzie și să sfârșesc caietele Jurnalului. Pășeam îngândurat către școală. Dinu m-a ajuns din urmă și m-a strigat: doctore! Aceasta, pentru că sunt miop și citesc cărți cu coperte cenușii. El era fericit; îl ascultase Vanciu și rup¬sese un „suficient". Pe astăzi aveam patru probleme:
- ...Grele și încurcate.
Atunci am schimbat vorba. I-am spus că romanul meu va avea patru sute de pagini și că va fi primul dintr-o serie ce se va numi Dacia Felix. Eu știu că n-am să scriu niciodată această serie. Pentru că trebuia, totuși, să uit problemele grele, i-am mărturisit că cel de-al doilea volum se va petrece într-un salon de coiffeur. Dinu a râs.
- Are să-ți vină greu, pentru că tu n-ai fost niciodată bărbier. Mai bine situează volumul al doilea într-o școală de fete.
Aici am protestat eu. I-am amintit că nu cunosc nici o elevă, afară de cele câteva din societatea noastră „Muza". Vară-mea, unicul izvor de inspirație, a urmat câțiva ani la călugărițe, dar se arată plictisită de câte ori o întreb asupra vieții din pension.
Am acceptat, totuși, să public la sfârșitul Romanului adolescentului miop un apel către elevele din cursul superior, prin care aș putea obține „jurnale", confesiuni și amănunte. Cu acest material cules „sur le vif aș putea compune volumul al doilea.
Intrând în curtea liceului, a trebuit să uităm Romanul și să ne grăbim, ca să nu fim zăriți de pedagogul cel nou. Am alergat pe coridor, am sărit treptele patru câte patru. în clasă, mi-am luat locul din banca I, iar Dinu s-a strecurat, liniștit, în fund.
18
19
Eu nu am noroc. Alții au noroc și la fete, și la cărți, și la școală. Eu am renunțat bucuros la jocul cu fete și la jocul de cărți numai ca să am noroc la școală. Dar nu am.
Când sfârșisem de copiat de la un vecin cea dintâi și cea mai ușoară dintre cele patru probleme grele, intră Vanciu. Mie îmi piere tot curajul când îi zăresc catalogul cu scoarțe negre și en-tete alb. Vanciu saluta demn și îngăduitor, sigur de evidenta lui superioritate și de nenorocul nostru. De câte ori nu mi-am jurat eu, privindu-l cum intră, că voi studia pătimaș matematica numai ca să-i pot împotrivi aceeași privire senină și sigură... în gând - dacă sunt ascultat - îmi bat joc de pântecul pe care încearcă să și-l ascundă sub croiala vestei. Am aflat de mult că Vanciu e un Don Juan. Dacă aș fi femeie și l-aș avea tot profesor de matematică, sunt sigur că nu i-aș putea rezista. Mă stăpânește cu glasul, cu calmul, cu ochii și cu dezlegările problemelor. Mi-e ciudă că nu m-a pălmuit niciodată, ca să-l pot urî. îmi spune numai „cap de lemn" de câte ori gre¬șesc semnele algebrice; și „cap sec" de câte ori mă intimidez la tablă, fascinat de un desen geometric căruia trebuie să-i găsesc rost, valoare și dezlegare.
Am făcut rugăciunea, și eu mi-am dat seama că mă rugam, nu știu cui. Mă rugam ca Vanciu să întoarcă foaia catalogului și să asculte colegii de la sfârșitul alfabetului; sau să fie chemat la minister; sau să intre servitorul și să-i aducă o veste neașteptată, iar noi să avem întreaga oră liberă. Poate mă rugam și altceva.
Firește, m-a chemat cel dintâi la tablă, cu toate că nu eram singurul neascultat din clasă. Am pășit demn, cu caietul, cu creta și buretele. Nu voiam ca ceilalți să afle că mi-e teamă de Vanciu. De altfel, cum mă apropii de tablă, mă liniștesc. Panica piere din senin. Privesc calm ochii profesorului și, când și-i pleacă în caiet, zâmbesc îngăduitor celor din bănci.
- Câte probleme am avut?
- Patru.
- Unde sunt?
- N-am putut să le fac pe toate, răspund eu umilit și cântărind dis¬prețul privirilor lui Vanciu.
- Fă-o atunci pe prima. Știi enunțul?...
Nu-l știam. Dar am făcut semn că-l știu. Vanciu și-a întors scaunul către mine, și-a încrucișat brațele și aștepta. A înțeles, și a început să-mi dicteze:
- „într-un cerc de rază R, zona născută de un arc, când cercul se învârtește în jurul unui diametru care trece printr-o extremitate a arcu¬lui, are ca bază un cerc, a cărui suprafață este egală cu sfertul zonei. Să se calculeze înălțimea x a zonei."
20
Nu știam de unde să încep. Nu pricepeam nimic și nici nu mă pu¬team gândi la problemă. îmi fixasem privirea pe cele câteva cifre scrise la colțul tăbliei și începui a-mi frământa figura, ca să creadă Vanciu că-mi frământ mintea. în timpul acesta, eu gândeam: „Ei, al dracului!" și apoi pocneam din dinți. Era tot ce puteam face.
Vanciu mă socotise multă vreme imbecil și mă menajase. Poate a aflat, însă, că mă prefac, că nu învăț niciodată și, de atunci, nu se mai lăsa înduioșat de nătângia mea. Totuși, bâlbâielile, zăpăcelile și mimica simulată la tablă nu rămân fără efect; Vanciu îmi dă întotdeauna ajutor.
- Ei, nu merge?
- Avem un cerc...
îmi adusei aminte că și în caiet făcusem unul, plimbând creionul pe marginea unui capac de călimară. începui a construi cercul, și ștergeam mereu, ca să mai treacă din timp. Dar totul era zadarnic, pentru că nu știam problema.
-De ce nu îi'eți, mă?
- în acii desfrunziți...
Eu am vru* să am sufletul lui Brand. Suflet torturat, aspru și sumbru. Sub care să se ascundă, totuși, lava fierbinte a entuziasmului, a dragostei și a urii. Eu știam că nu va trece mult și glasul meu va fi glas temut în țară.
Voiam, însă, ca - până atunci - să nu trădez nimic din zbuciumul, din întunecimile și flăcările sufletului meu.
Nimeni să nu mă vadă ostenit de luptă și, iarăși, nimeni să nu cunoască Dumnezeul pentru care lupt.
Voiam să trec printre semeni neluat în seamă. Să fiu crezut un ado¬lescent urât și plicticos, și, cu toate acestea, să am cugetul și sufletul des¬prinse din stâncă. Să izbucnesc dintr-o dată, copleșind turma târâtorilor și uluind neputința celor care m-au cunoscut și m-au disprețuit. Să-i biciuiesc și să le necinstesc fețele și să mă desfăt simțindu-mi trupul gâlgâind de viață rodnică și creatoare.
Nu mi-a plăcut să am prieteni. N-am vrut să-mi descopăr sufletul adolescenților livizi și melancolici. Mândria că port în mine o taină pe care n-o ghicește nimeni mi-ajungea.
Și gândul că voi înfricoșa cândva cetele oamenilor de carne, mă îmbăta. Eu știam cine sunt. Și lucrul acesta îmi umplea sufletul cu o nemărginită încredere și mă silea să-mi încordez brațele ca pentru luptă. Cu atât mai mult, cu cât nimeni nu bănuia cine sunt și ce voi putea ajunge.
...Dar n-a fost așa. Mi-am căutat și eu, ca toți oamenii slabi, prieteni. Mi-am descoperit și eu sufletul cerșind mângâiere și sprijin. Am trădat
84
85
colțuri din taina mea și am lăsat să se vadă ceea ce nu trebuia să cunosc I decât eu. M-am vrut neîndurat. Și n-am izbutit. Am fost schimbăcios și j plin de compromisuri, ca orice adolescent. Am făcut și eu glume, am râs j și eu mai mult decât era nevoie, mi-am risipit și eu timpul în vorbă cu] colegi imbecili și prieteni plictisitori, am dormit și eu opt ceasuri ca toți ] ceilalți, am rătăcit și eu, seara, pe străzi, murmurând confesiuni; am 1 aruncat și eu priviri femeilor cu trupuri calde, mi-am pierdut și eu ne- ] vinovăția într-o noapte, pe ploaie, într-o odăiță umedă, pe un pat în care] se frământaseră zeci de trupuri, în râsetele celor care așteptau afară...
Și eu, ca și toți ceilalți. Și eu, ca și turma. Ca și oricare alt adolescent I slăbănog și vicios, care doarme cincisprezece ore duminica, râde spart, j flirtează cu dudui la ceaiuri, ciupește noaptea trecătoarele pe stradă,] dansează la cabareturi, joacă la curse, citește Rampa, adoră pe Mosjou-l kine și se silește să pară blazat. Ca și Robert, care admiră pe Musset... ]
Și nu numai atât. Am nesocotit cea mai frumoasă hotărâre a mea:| aceea de a păstra în mine, până la desăvârșire, tot ceea ce năzuiam să] împart mai târziu celorlalți. In loc de a păși sigur și mândru cu gândurile I mele întregi și cu cărțile sfârșite, m-am dat puțin câte puțin, cu articole publicate prin reviste populare, cu pagini în care nu se găsea nici su- j fletul, nici cugetul meu, cu rânduri scrise fără entuziasm și fără origina- ] litate.
Am cucerit și eu, cu greu, - ca toți ceilalți - un loc în coloanele j revistelor de a doua mână, care-mi tipăreau articolele cu greșeli de tipar j și cu semnătura necompletă.
Dospea și în sufletul meu atâta josnicie, încât să aștept cu nerăbdare publicarea unei traduceri și să mă supăr pentru amânarea ei. Am început] și eu ca toți cei care se numesc „scriitori". Care poartă părul retezat la ceafă și lavalieră neagră, și pălărie cu boruri largi. Care se împrietenesc] cu directorii de reviste ca să le tipărească o-nuvelă pe lună. Care publicai un volum de versuri la o tipografie din provincie, un volum de nuvelei cu coperta colorată, intră slujbași la minister, se însoară și îndură toatăj viața povara unei soții slabe și a unor copii rău-crescuți. Am avut și ein mica mea glorie. Am avut și eu mediocra mulțumire a unui articol tipă-J rit în fruntea revistei, fără greșeli de tipar și cu numele dedesubtul ti-j țiului...
Și am căzut tot mai jos. Croitorul mi-a făcut haine „moderne". Ani început a folosi ciorapi de mătase, am regretat că nu am plete, m-am pu-j drat și eu ca Dinu, am citit și eu ultimele romane franțuzești și revistele! literare, m-am dus și eu la cinematograf, și - după fiecare înfrângere -l prietenii mei, bunii mei prieteni, mă încredințau că mă civilizez și mâl apropii de „normal"...
86
Nu mă pot, deci, mustra că mi-am pierdut o după-amiază privind ce¬rul și amintindu-mi tristețile în acest colț. Faptul trebuia să se întâmple.
Acum, e seară. Melancolia a fost izgonită de amintiri. Am să pot citi fără teama de a întârzia un ceas la o pagină. Sunt liniștit și abătut. în sufletul meu e un gol pe care nici o voință omenească nu-l poate umple. Ar fi zadarnică și neputincioasă orice încercare.
VI. REPETIÞII
Au început repetițiile pentru Un liceu model. Ne adunam în fiecare seară în sala de muzică. Regizorul este d-l Filimon, de la Teatrul Na¬țional. D-l Filimon ne regizează toate piesele pe care le reprezentăm la serbări. Cunoaște băieții și îi simpatizează. Fumează mult, ne bate prie¬tenește pe umăr și ne povestește discret anecdote. Anecdote care nu tre¬buiesc repetate nici acasă, nici în clasă, adaugă d-l Filimon.
Profesorii au primit cu căldură să jucăm „revista" lui Fănică. Acum vreo zece zile, după ce s-au sfârșit cursurile, s-au adunat cu toții în sala de muzică. Era acolo și directorul, care zâmbea și se încrunta după îm¬prejurări. Profesorii s-au așezat zgomotoși în primele bănci și așteptau, fumând, lectura „revistei". Fănică - roșu din pricina gulerului și a emoției - stătea în picioare lângă pian. îl acompaniam eu. Pe o măsuță, alături, pusese maldărul de note pe care trebuia să le descifrez. Erau ro¬manțe, dansuri moderne, marșuri și cuplete.
Am început. Fănică fredona cu tresăriri în glas. Părțile de tenor le simplifica sau le cobora cu o octavă.
Profesorii ascultau, furați, și domnul director întorcea necontenit privirea către fiecare, ca să înțeleagă ce atitudine trebuie să ia față de „revista" elevului Bănățeanu Ștefan. Profesorii îl încurajau.
Fănică dădea explicații:
- Băieții mondeni cântă fiecare câte un cuplet în cancelarie. Directorul întreabă curios:
- Și eu le dau voie să cânte în fața mea?
- A, nu! Dumneavoastră nu sunteți atunci în cancelarie.
- Dar unde sunt?
- Sunteți la clasă.
Domnul director s-a lămurit. Zâmbește. Fănică - emoționat ca la ora de trigonometrie - continuă:
87
- ...Dar intrați deodată în cancelarie, îi găsiți dansând și cântând, supărați și strigați: „Ce-i cu voi aici? Ce sunt uniformele astea? Ce-i p rul ăsta? Unde vă sunt numerele?..."
Fănică reproduce, pe cât îi stă în putință, furia d-lui director. D-l di¬rector e măgulit. Râde și își saltă pântecul. Un gest moștenit de pe vn mea când îl stânjenea o rană din război.
Profesorii aprobă cuplet după cuplet, dialog după dialog.
- Acum vine cupletul elevului bolnav de gălbenare din pricina chimii Priviri semnificative între Fănică și Toivinovici. Profesorii râd zgi
motos și fumează cu desfătare. înainte de a începe, Fănică îmi tonul. Eu apăs pe rând trei clape albe. Apoi, șase măsuri de introduceri Aria e cunoscută. Se aude în fiecare vară la Teatrul „Cărăbuș". Ritmi săltăreț al cupletului a câștigat pe toți. Fănică se sufocă cu entuziasm, ajută, la măsură, și de picior. Se oprește după fiecare strofă și explică.
- Acum cântă d-l profesor...
Toivinovici se înroșește. Cine ar fi putut ști ce gândea atunci Toivi-j novici?
- Acum cântă elevul:
„ Noaptea zău că sar din pat
și-mi pare că-s întrebat:
ce-i alcoolul,
ce-i fenolul,
dar benzina,
glicerina,
stearina,
parafina,
fosforatul
și hidratul,
chiar și clorul,
vitriolul
și oxine,
și amine,
oxigen,
hidrogen
și sulfit,
și cuprit,
șifructoză,
și glucoza,
apatit,
galatit...
Și-n mormânt tot
ca și viu, tot pe rost am să le știu!"
Profesorii n-au găsit nici o obiecție actului I. Actul II, cu marșul eroic și protestul împotriva „Curbei Lalescu", i-a pus, întrucâtva, pe gânduri. Fănică a izbândit, însă, și aici. Fiecare profesor râdea cu poftă de cupletele în care se ironizau ceilalți. Așa că, la sfârșit, fiecare și-a avut mica lui parte de satisfacție și de ciudă.
Directorul a hotărât să se înceapă repetițiile. Profesorii au aprins ți¬gări și au ieșit din sala de muzică felicitând pe Fănică. Fănică se ștergea cu batista pe frunte, pentru că el nu era tenor.
Băieții, care așteptau în curte rezultatul, l-au primit cu entuziasm. S-au împărțit și cele din urmă roluri.
Ne adunăm în sala de muzică. în bănci, în afară de „actori", se mai găsesc câțiva băieți care ne dau ajutor. Minculescu, din clasa a VlII-a, vine printre cei dintâi. Are nasul mare, dar e foarte blând. Și e sufleurul cel mai de preț. Lângă el stă, de cele mai multe ori, Dinu, care ia parte cu căldură la repetiții. Mai vin Petrișor Furtuneanu, Perri și alți colegi. Stau în fund și comentează rolurile. Fac pronosticuri asupra succesului fiecăruia dintre noi. Mi se prevede izbândă sigură.
Când sunt prezenți toți cei care joacă în prima scenă, d-l Filimon bate din palme.
- Ei, domnilor!
La pian, plictisit, cântă Fosil. Ca să-l entuziasmeze, băieții îl ghion¬tesc de câte ori au prilejul și îi strigă:
- Mișcă, Fosil!
Pianistul, însă, se plânge regizorului și amenință că va reclama cazul domnului director.
Gianni se mișcă greu „în scenă". D-l Filimon oftează, își șterge ochelarii și se plesnește pe frunte, disperat.
- Nu așa, domnule Gianni. Nu așa semeț, frate.
Gianni se înroșește, pentru că spectatorii din bănci se desfată. Se îm¬bufnează. Și amenință că nu va mai juca „dacă se face gălăgie". Ame¬nințările îl zăpăcesc pe Fănică. Fănică tremură să nu i se dezorganizeze „trupa". împacă pe Gianni și îl asigură că glasul ajunge tot mai răsu¬nător și mai plin. Gianni cântă:
„în clasă-i plictisitor La oricare profesor, Totuși stau ca-ntr-un salon Și citesc pe La Garconne".
Când sfârșește, băieții din bănci aplaudă, d-l Filimon râde mulțumit și autorul își ciupește unghiile de teamă să nu se retragă Gianni. D-l Filimon bate iar din palme.
- Ei, domnilor! Mai multă seriozitate! Pianul...
Fosil oftează. Sufleurul își caută paginile. La fereastră s-au grămădit băiețași din cursul inferior, care sorb din ochi pe „actori". Fănică îi go¬nește cu demnitate.
în mijlocul clasei, cei patru elevi mondeni dansează cântând un re¬fren pe aria Machinalement. Filimon ține măsura cu amândouă brațele. Profesorul de gimnastică, d-l Daian, fumează și ascunde țigara la spate.
Regizorul întrerupe:
- Dar uite ce e. Mi-e teamă să nu vă călcați între dumneavoastră pe scenă. Da. înc-o dată! Toți:
„Ei nu înțeleg că după război Ne-am schimbat și noi. "
Unul:
- Stai, mă, că merge. Filimon întrerupe.
- Pardon. Lăsați reflecțiile pentru public. s Publicul râde măgulit.
Vine scena cu un „părinte exasperat". Exasperat din pricina orelor suplimentare de muzică și gimnastică, la care e silit să ia parte - aproape în fiecare după-amiază - fiul său. „Părintele" e Pake. L-au ales provizo¬riu. Pentru că Pake nu are o dicțiune prea corectă. Iar lipsa de dicțiune revoltă mult pe regizor.
- D-l Protopopescu! -N-amrol-lul...
D-l Filimon se plesnește pe frunte:
- De ce nu veniți, domnilor, cu rolele? De ce nu vii, domnule Proto¬popescu? De ce nu vii, nenișorule?
Fănică își ciupește unghiile.
- Parcă ți-am scos rolul.
- Dar de un-nde să știu eu c-că e repetiție astăzi?
- Ceilalți cum au știut? Filimon se resemnează:
- Haid' că-ncepem. Suflă d-l Minculescu. Minculescu primește, mulțumind cu capul. Regizorul face un semn:
- Intră.
Pake intră în mijlocul clasei, scena.
- „Bună zziua!"
- Nu așa: bună ziua! Tare, d-le Protopopescu! Tare, să se audă.
- „Uită-te ddom-nule..."
- Pardon! Nu se aude nimic, nenișorule. Nici până aici. Vorbiți răspicat, domnilor.
- „Dar bbine ddom'nule, toat-tă zziu-a? A-asta-i ddin c-c-cale af-fară. Fiul meu, c-care în-nvață nou-nouă ore pe zi, a-a-cum nu mai în¬vață de-decât cinci și și-a ajuns pre-miant al doi-lea, în loc s-ă-să iasă pre-miant întâiu. Vă-vă rog, scu-tiți-l!..."
- Nu, nu, nu, nu!... vorbește, frate, mai încet. încă o dată... intră!
- „Bu-nă zziua, domnule director..."
Spectatorii râd. Cineva făcuse o glumă, care se comunică din bancă în bancă. O auzise și Filimon. Și se supărase, pentru că era zgomot și nu izbutea să găsească o replică imediată.
- Gura largă, domnule Protopopescu. Dacă ai dicțiune, poți vorbi cât de repede ai vrea.
Tăcere. Pake repetă pentru a treia oară. Nu merge, și ceilalți sunt exasperați. Fănică se trudește sa găsească un înlocuitor al „părintelui exasperat". Pake, care învățase din primul ceas cupletul și melodia, în¬cearcă mântuirea:
- Să cânt cupletul.
- Lasă, domnule, cupletul. De cuplet ne arde nouă acum? Pake râde.
Lângă fereastră, în palton, a apărut d-l Boloveanu. Vine pentru fan¬fară. De când cu „repetițiile de teatru", nu mai are unde să-și organizeze adunările pentru fanfară. De fapt, adunările acestea sunt reduse. Băieții s-au plictisit de fanfară. Nu mai vin decât elevi din cursul inferior și câte un întârziat în disciplină, care crede încă în amenințările d-lui Bolo¬veanu.
„Repetiția" de teatru înveselește pe maestru. Râde cu poftă. își amintește, însă, pentru ce a venit și încearcă o învoială cu d-l Filimon. In același timp, scoate din buzunar o coală cu ștampila liceului și sem¬nătura prelungită a d-lui director. Coala trebuie semnată de toți membrii fanfarei. Prin aceasta se obligau să vină regulat la repetiții și să asculte de cuvântul d-lui Boloveanu.
Nu o iscălește aproape nimeni. Pretexte absurde sau inexistente. Câte unii, mai răutăcioși, fac observații cu glas tare, ca să-i audă și d-l Boloveanu.
D-l Filimon dă explicații generale.
90
91
- Domnilor, hei, nenișorule! Ascultați-mă. Să nu greșiți cumva ieșirile, să vă pripiți, să nu nimeriți ușa. Sau să vă împiedicați. Ați stri¬cat tot efectul cu o ieșire proastă. Credeți-mă pe mine. începe scena cu profesorii de muzică și de gimnastică.
Directorul - adică Bricterian - cheamă servitorul, zis Coteț. Pe servitor îl joacă Vintilescu. Pentru că amândoi sunt din județul Severin. Directorul sună. Intră servitorul:
- Ia cheamă, măi, pe domnii profesori de muzică și gimnastică. Profesorii sunt chemați ca să dea lămuriri părintelui exasperat de
orele suplimentare.
Băieții sunt obosiți. Stau rezemați de ziduri și privesc zbuciumul regizorului, al autorului și al celor doi profesori de muzică și gimnas¬tică. Totuși, unii lucrează. Gianni „repetă" rolul cu Morariu, dansând. Fănică se trudește să învețe pe cei cu cupletele grele. La răstimpuri îi ascultă și îi amenință încruntat când fac prea multe greșeli. Bricterian încearcă la orgă, cu un deget, Cavalcada Walkyriei.
Cel mai mulțumit e, însă, Robert. Se plimbă prin clasă cu picioarele încovoiate în ritmul unui dans improvizat pe muzica cupletului, cu capul lăsat într-o parte, cu mâinile depărtate de trup, ochii pe jumătate închiși. Sorbea deja gloria, voluptatea bisării în scenă deschisă, după cum ne-a mărturisit el.
Se oprește în fața mea. Mă bate pe umăr și apoi îmi încredințează ultima lui taină:
- Știi c-am învățat cupletul Bacalaureatului?
- Impecabil. Mi-am'aranjat și costumul. Și cum am să mă fardez. Ochii făcuți, buzele roșii, puțin roșu în obraz... îi tai pe toți... Or să se uite damele la mine.
Și nu numai atât. La repetiția generală, el se va învăța să privească -în timp ce cântă cupletul - prin loji.
- Așa fac toți artiștii mari. Iar după reprezentație, îți jur c-am să primesc scrisori de dragoste și declarații.
Tace. Mă privește în ochi și îmi zâmbește dulce. Mă mângâie pe obraz.
- Al dracului mai ești tu, doctore.
Plecăm în grupuri. Filimon povestește anecdote și băieții râd zgo¬motos, ca să-i facă plăcere. în fața porții ne despărțim în trei cete. Băieții mondeni se îndreaptă către Calea Victoriei.
Noi, actorii, nu ne îngrijim de lecții. Profesorii nu îndrăznesc să ne asculte. îi mințim că facem repetiții în fiecare zi, toată după-ami Profesorii ne cruță. Fiecare se gândește că își are un reprezentant pe nă. Așa sunt profesorii: oameni cumsecade.
VII. DRUMUL CÃTRE MNE ÎNSUMI
Trebuie să mă cunosc. Trebuie să știu odată sigur cine sunt și ce vreau. Am amânat mereu lucrul acesta, pentru că mi-era teamă. Mi-era teamă că nu voi izbuti să-mi luminez sufletul sau că lumina ce va aluneca asupra-i să nu mă îndurereze. Eu mi-am închipuit anumite lucruri despre mine însumi. Ce se va întâmpla dacă acestea nu există aievea? Dacă ele n-au fost decât o părere?
Ceva mai mult. Eu am căutat să mă supun acestor trăsături pe care le-am socotit părți din sufletul meu. Mi le-am impus și mi le-am însușit. Ce se va întâmpla cu ele, dacă voi ști că nu sunt decât niște vestminte îmbrăcate în silă? Voi putea, oare, să le părăsesc fără să mă copleșească golurile sufletului meu?
Am hotărât de multe ori să mă analizez până la capăt, să pătrund cât mai adânc și calm în suflet. Dar n-am izbutit. Niciodată nu m-am putut concentra. N-am putut gândi asupra mea însumi. De câte ori încercam să mă analizez, mă trezeam într-un întuneric desăvârșit. De unde să încep să mă caut? Unde aș putea fi eu însumi?
Ce căutam eu? Sufletul meu. Unde? Și cum se putea recunoaște adevăratul meu suflet între miile de suflete pe care le purtam în mine?
Gândurile se risipeau. Mă deșteptam cugetând la alte lucruri. înce¬peam din nou, încăpățânat, închizând ochii, astupându-mi urechile, apă¬sând tâmplele. Același întuneric. Și nu întâlneam, nicăieri, nici o lumi¬nă, nici un sprijin. Cum să ajung la mine însumi? Cum să-mi cunosc eu sufletul și să viețuiesc întocmai după nevoile lui?
Pentru că eu vreau să mă cunosc, pentru a înțelege calea pe care va trebui să pășesc.
Am pierdut, odată, o după-amiază întreagă. Am aflat un singur lu¬cru, pe care-l bănuiam, însă, de mult: că eul meu din ceasul acesta nu e asemenea celui din ceasul trecut și cu atât mai puțin celui din ziua trecută. Ceea ce m-a uluit. Nici nu mai înțelegeam acum rostul hotărârii mele de a-mi găsi sufletul. Dacă sufletul meu nu e unui, ci o infinitate, cum l-aș putea cunoaște pe cel adevărat? Eu am observat că, de-a lungul zecilor de conștiințe, există o linie de continuitate. Dar mă îndoiesc asupra realității acestei linii de continuitate, care ar alcătui personali¬tatea. Mi se pare că ea se datorește voinței mele sau sugestiilor celor din jurul meu. Am observat că un om se trudește să nu dezmintă ceea ce crede el sau alții despre sine. Personalitatea n-ar fi, atunci, decât ceva
92
93
impus de voință, iar nu izvorât întocmai dinlăuntrul sufletului. Ar fi numai o mască.
Dar tot ce am scris până acum știu că nu e adevărat. Știu că există un singur suflet, răsfrânt în mii de atitudini trecătoare. Că același suflet se află îndărătul tuturor stărilor de conștiință. Că, de multe ori, se stre¬coară într-însul stări de conștiință streine, dar acestea sunt trecătoare și pot fi îndepărtate la cea dintâi cercetare lăuntrică.
Eu simt, deci, că există un singur suflet în mine. Dar cum să ajung la el? Lucrul mi se pare atât de greu, încât mă înfioară. Dacă mi s-ar da o problemă de algebră sau de geometrie - cu toată slăbiciunea mea la matematică -, eu aș putea-o rezolva sau aș putea indica mijlocul prin care s-ar putea rezolva. Aș ști, în cel mai rău caz, de unde trebuie să încep.
Când încerc să mă găsesc pe mine însumi, însă, nu am nici o metodă, nici o indicație. Mie mi se pare o lume nouă. Am vrut să mă lămuresc citind cărți de psihologie, dar în cărțile de psihologie nu se găsește ceea ce caut eu. Acolo se cercetează alte lucruri, interesante, dar nu mijlocul de a mă cunoaște pe mine însumi și a intra în stăpânirea tuturor forțelor sufletului meu.
Și lucrul acesta e necesar. Altminteri, nu voi avea curajul să pătrund în viață. Eu știu că voi pieri dacă nu voi urma drumul sufletului meu.
Sufletul meu... Iată ceea ce mă tulbură. Nu-l pot aduce la lumină. Aș vrea să-mi găsesc sufletul cum găsesc pancreasul unui câine la ana¬tomie. Să-l măsor, să-l cântăresc și să-l prețuiesc în valori. Aș vrea să știu dacă sufletul meu e sufletul unui adolescent melancolic sau al unui mascul întărâtat. Dacă eu sunt un om de știință sau un sentimental. Dacă mă pot încrede în preocupările mele actuale sau trebuie să fiu bănuitor și să mă tem de timpurii schimbări.
Pentru că sunt zile când voința mi-e sigură și mintea limpede ca unui bărbat. Atunci lucrez cu sârg, plănuiesc lecturi și scriu indicei cărților.
Și iară sunt zile când mă deștept târziu și mă întorc abătut de 1 școală și toate din jurul meu mi se par veștede și inutile. Sunt zile care eu le urăsc.
Ochii îmi alunecă de pe pagină și îmi șterg mereu ochelarii, ca treacă timpul, și mă întreb: la ce bun? Iar dacă recitesc planurile luc rilor de mai târziu, mă întristez.
Sunt apoi ceasurile petrecute privind pe ferestruica mansardei me sau pășind pe străzi necunoscute, pe sub castani. Ceasuri care mă tulb ră, mă neliniștesc. Ceasuri în care nu mă recunosc. Atunci, un gând frământă și eu, din toată puterea voinței mele, îl izgonesc. Altminteri, pierde curajul. Eu mă întreb: dacă voi regreta mai târziu adolescența
care mi-am petrecut-o, absurd, în marginea vieții? Dacă voi plânge mai târziu cei șaptesprezece ani pe care îi am acum și pe care îi sfârșesc în niansardă, singur, privind la răstimpuri doi plopi?
Știu: nu sunt un băiat frumos, dar am șaptesprezece ani. Și în ceasu¬rile când ochii îmi alunecă de pe carte, iar voința îmi slăbește, mă gân¬desc mult la acești șaptesprezece ani.
De multe ori, izbândesc. Lucrez până noaptea și adorm fericit că m-am învins pe mine. Adorm surâzând.
Alteori, însă, nu izbutesc să mă apăr. Sunt copleșit și pornesc pe străzi.
Și toate acestea mă întristează. Trebuie să lupt mereu, trebuie să mă apăr împotriva sufletului meu, pe care nu-l cunosc și care mi se dezvă-luie la răstimpuri, contradictoriu. Niciodată nu mi-am găsit sufletul ace¬lași, în fiecare zi, altul. Iar eu trebuie să lupt ca să duc mai departe ceea ce începusem cu o lună, cu o săptămână, cu o zi mai înainte.
Dacă m-aș cunoaște... Atunci aș fi atât de sigur de mine însumi și de viață... Aș spune: așa mi-e sufletul, și așa vreau eu. Dar acum mi-e tea¬mă de viitorul acela întunecat și amenințător către care mă îndrept călăuzit de un suflet orb. Dacă mai târziu se va face lumină și voi înțelege că am apucat o cale greșită? Dacă mă voi simți strein în lumea pe care o socotesc acum prietenă? Voi mai avea curajul să mă întorc pe aceeași cale și să încep o altă viață, nouă? Și voi avea putere?...
De multe ori, încercând să aflu cine sunt, m-am înspăimântat. Nu mă recunoșteam în multe fapte împlinite și vorbe rostite. Mi se părea că a fost altcineva. înainte de a adormi, mă gândeam la ziua care se scursese, fără veste. Mă întrebam: care a fost sufletul meu? Și îmi apăreau suflete streine, și mă înfioram.
Am aflat că însuși sufletul, pe care-l simțeam în timp ce citeam îmi era strein. Atunci adormeam obosit și îndurerat.
în alte zile, mă grăbeam să ajung acasă și mă ațâțam la muncă și eram stăpân pe gândurile și pe sufletul meu.
Și pășind, astfel, auzeam revărsându-se pe vreo fereastră game la clavir sau sonate pe care le frământasem și eu, demult, lăcrămând de ciuda degetelor prea mici și a octavelor prea mari. Sau auzeam melodii care îmi deșteptau în suflet tristeți și păreri de rău. îndată încetineam pasul. Sufletul mi se schimbase. Eram abătut. Gândul odăiței cu cărți nu mă tulbura. Și pășeam tot mai încet, și ocoleam străzi multe până să ajung acasă, și nu mă gândeam la nimic. Nici la vremea prețioasă pe care o pierdeam pe sub castani. Și nici la cărțile pe care le voi scrie.
Altă dată, mă întristau simple și neînsemnate viniete risipite prin reviste. Undeva, o fată pe o bancă, sub un copac înfrunzit, iar în depăr¬tare, liniile dealurilor pe care le ghiceam însorite. Gravura aceasta mă
94
95
întristează întotdeauna când o privesc cu luare-aminte. Nici eu n-; putea spune pentru ce. Dar e atâta melancolie în privirea fetei, singură, sub copacul înfrunzit... Și atâtea păreri de rău în liniile dealurilor, care există undeva, aproape de tot, și pe care eu nu le privesc, ci trec alături, cu privirea ațintită către o lume moartă...
Și iarăși mă întristează o vinietă tot atât de simplă. Un drum de țară, mărginit cu plopi. în câmp se zăresc secerători. Iar pe drum, un drumeț pășește. Banal. Plictisitor. Dar eu rămân mult timp privind plopii și dru-' mețul. Poate mă gândesc la plopii din curtea cu grilaj de fier, pe care eu îi zăresc pe ferestruică. Mă gândesc la câmpurile pe care nu le văd decât vara sau în duminicile de primăvară, când umblu mult și ajung departe de oraș.
Ascund revistele și citesc înainte. Dar nu pot citi. Mă mustru. Pri¬vesc pe ferestruică plopii și acoperișurile plumburii și aud - stinse M zgomotele din stradă. Câteodată se înnoptează. Poate de multe ori am lăcrămat, dar n-am știut aceasta.
Apoi aprind obosit lampa.
Atunci, odăița reînviază și cărțile din rafturi îmi vorbesc, iar sufletul meu se întoarce. Și întotdeauna regret timpul pe care l-am pierdut pri¬vind pe fereastră sau întristându-mă pentru o melodie de clavir și o vi¬nietă cu un drum de țară, vara.
Aș vrea să știu cine sunt, și nu știu. Am scris caiete multe ca să des¬copăr. N-am izbutit. Romanul meu va fi un roman cu eroi ciudați. Su¬fletele lor nu vor fi liniare, dintr-o singură bucată. Eu n-am întâlnit până acum un asemenea suflet printre adolescenți. Dar nu-mi voi putea ana¬liza personajele, pentru că nu le cunosc. Nu le pot înțelege în adâncurile sufletelor.
Mă privesc. Privesc în mine. Atâtea trăsături streine, contradictorii...
Iată de ce nu voi putea scrie niciodată Romanul adolescentului miopi singura mea nădejde.
VIII. INCIPIT VITA NOVA
A nins toată ziua. Sufletul meu ar fi dorit, poate, să se simtă trist, dai nu i-am îngăduit eu. De aceea am fost astăzi fericit, pentru că așa am voit eu. Am citit până noaptea târziu. Apoi am obosit și m-am întrebat* asupra mea. A trecut toamna, și multe lucruri dintre cele care îmi făgă-J duisem să împlinesc nu le-am împlinit. în caietul acesta am scris tot mafl
96
rar și mai puțin serios. Nu m-am analizat. N-am învățat psihologie, ca sâ pot să mă cunosc.
Au început să mă străbată alte gânduri. Au început să-mi placă alte lucruri. De chimie, îmi amintesc prea rar. Aș vrea acum să știu ce e sufletul, dar cred că lucrul acesta e foarte greu de aflat. Am citit multe cărți, dar n-am câștigat nimic. Dimpotrivă. Vreau să citesc acum și pe Bergson.
Sunt fericit, cel puțin, că am scăpat de matematică. A trebuit să mă hotărăsc să trec la modern. Și am trecut. Mi s-a îngăduit să dau exame¬nul de diferență în mai. Să mă prezint cu texte latinești pentru clasa a V-a și a Vi-a.
La modern e altă atmosferă și altă viață. Profesorul e blând, erudit și ironic. Ne spune multe lucruri pe care noi le vorbim. Dar disprețuiește ignoranța noastră. „Maestrul" e un ocultist și filozof. De aceea se ocupă prea puțin de cunoștințele noastre la gramatică și ne cercetează mai cu plăcere logica și calitatea științei noastre. îi place să ne asculte discutând și se desfată, apoi, dovedindu-ne golul argumentelor noastre.
Până acum, am învățat prea puțin latinește. A trebuit s-o iau de la început, cu aquila, aquilae, și să ajung la Caesar. Totuși, acum traduc din Horatius. Mi-am cumpărat textele legate în pânză și cu coperte de carton. Și am citit toate introducerile. îmi place mult și limba latină, și profesorii, și autorii, și clasa noastră.
Pentru că „maestrul" nu ascultă decât la sfârșitul anului și pentru că nu ne silește nici la teme scrise, nici la extemporale, discutăm aproape tot timpul și comentăm câte un text de câteva rânduri. în felul acesta, toți îl ascultă. Pentru că nu ne mai temem de notă sau de extemporal. La discuții iau parte, de obicei, Leiber și Petrișor. Când traduce și comen¬tează Leiber, se ridică Petrișor și critică. După ce sfârșește Petrișor, se ridică Leiber și se apără. Și unul și altul risipesc ironii. Dar noi nu apre¬ciem decât ironiile lui Petrișor. „Maestrul", însă, se îndoiește de cali¬tatea amândurora.
Fănică stă în banca a doua. își are textele învelite în hârtie albastră și înseamnă cuvintele latinești într-un caiet special. Lângă el, Brătășanu. Brătășanu e formidabil în gramatică. însuși „maestrul" i-a spus într-o zi:
- Ai să te tâmpești, mă!...
Brătășanu cunoaște toate excepțiile și traduce orice text. Traduce chiar fără să se uite în carte, ci numai ascultând fraza. Dar nu pricepe de ce a ajuns August împărat, nici pentru ce a scris Horatius Carmen Sae-culare. De asemenea, pentru el, toți poeții sunt „frumoși". Când trebuie să comenteze: „ Vides ut alta stat nive candidum Soracte... ", el ne dă lămuriri asupra Soractelui și asupra climatologiei Romei. La Istoriile lui Tacit, Brătășanu cunoaște toți consulii, cu anii respectivi. Se informează
97
din dicționarul Varemberg și Saglio. Totuși, nu e un erudit. Uită aproape! tot ce înmagazinează. Numai gramatica latină și cuvintele germane nu 1 le uită. Brătășanu cunoaște un covârșitor număr de cuvinte nemțești și, j cu toate acestea, nu poate să citească fără dicționar o carte germană.
El știe și trigonometrie, și chimie, și fizică, și zoologie. Brătășanu știe ] tot ceea ce se cere unui premiant. De aceea e premiant cu cunună, de 1 când a venit în liceu. De fapt, cred eu, nu știe nimic. Nu știe decât lecția. ]
E simpatizat pentru că e „băiat bun" și primește să vină la domiciliu I și să predea gramatica latină, fără nici un onorariu. Apoi întârzie mult ] după miezul nopții, ca să-și facă „lecțiile". Și le face, într-adevăr. învață j tot ce i se dă să învețe, chiar când „lecția" e prea puțin interesantă și el știe că nu-l mai ascultă. E revoltător de conștiincios. Pentru „teze", repe¬tă toată materia. Pentru că teza - ne spune Brătășanu - se dă din toată materia trimestrului. Ceea ce e exact. Dar eu n-am citit niciodată o teză bună, semnată Brătășanu. Niciodată nu spune mai mult decât a citit sau a auzit de la profesor. Nu poate.
E „șeful" clasei. Și e cestor, la modern. Adică stă pe catedră și ame-J nință:
- Marcule, te scriu!
Marcu e cel mai leneș și cel mai neastâmpărat, când nu are nici un j roman cu el. Dar Marcu - deși disprețuiește civilizația latină, „tiranică" ! - e mult mai bine informat. Marcu a citit pe tot Tacit, ceea ce n-a făcut nici unul dintre premianți. Și a citit multe volume de Boissier, ceea ce iarăși n-a făcut aproape nimeni. Dar Marcu nu știe gramatică și traduce foarte prost. Când poate, copiază. Iar la examenul oral pregătește după juxtă câteva paragrafe la întâmplare. De aceea, Marcu are „insuficient" la latină. Dar nu rămâne corigent, pentru că „maestrul" nu lasă corigenți:
- Știu eu că tot nu învățați...
Robert stă lângă Bricterian, într-o bancă din mijlocul clasei. Robert | nu știe nici să traducă, nici n-a citit multe cărți asupra Romei. Dar Robert vorbește. El vorbește oricând și despre orice. Aceasta, nu pentru că are talent, ci pentru că i se pare că vorbește „bine". Așa i se pare lui j Robert. De aceea se ridică zâmbitor și tușește. Și vorbește. Rar, melo-dios - spune el -, căutând cuvintele și articulându-le victorios, când se! întâmplă să le găsească. Diluează întotdeauna, ca să poată vorbi mai mult. Totuși, spun băieții, anul trecut, în vară, a ținut o conferință asupra ] Jocurilor de circ la romani, care a avut succes. „Maestrul" l-a felicitat] și i-a prezis că va ajunge mare scriitor și mare orator. Robert se îmbujo-l rase și călca încrezut. De-abia ne mai vorbea. Conferința a fost însă oj întâmplare. Și o izbândă, pentru că a venit după cea a lui Brătășanu, carej vorbise despre Șosele și apeducte la romani, rezumând o sută de pagini]
98
in quarto din Varemberg și Saglio. Băieții jucau țintar sau table. „Maes¬trul" moțăia cu ochii închiși. în clasă nu se auzea decât conferențiarul și zborul muștelor. Când a sunat clopoțelul, toți au răsuflat. Erau mântuiți. Dar Brătășanu nu sfârșise Apeductele. Și nici nu le-a mai sfârșit, pentru câ s-au împotrivit băieții. Iar a doua zi a vorbit Robert.
înainte de a intra „maestrul", Brătășanu ține un curs de gramatică latină, însoțit de o traducere. în același timp, cu trei bănci în urmă, Leiber comentează. Comentariile lui Leiber sunt originale și instructive. Aceasta, pentru cei care n-au citit La cite antique. Pentru că, de fapt, erudiția lui Leiber în „antichități" - ca și a lui Brătășanu - e numai o legendă. Leiber se informează din Fustei de Coulanges cu o seară îna¬inte de lecție, iar a doua zi citează cu multă siguranță autori latini și cu¬legeri de izvoare pe care nu le-a văzut niciodată.
Leiber „vorbește" întotdeauna după ce a sfârșit Robert. Și îl critică, erudit. Cât timp se petrece aceasta, Petrișor zâmbește ironic. Firește, după ce obosește Leiber, se ridică Petrișor. Nici Petrișor nu cunoaște „antichități". Dar datoria lui e să critice pe Leiber. Orișice ar spune Leiber, noi suntem siguri că Petrișor nu-l aprobă. Dimpotrivă. Adevărul se află întotdeauna de partea lui Petrișor.
Clasa se desfată ori de câte ori discuțiile între „oratori" se încing cu aprindere. Tot „orator" e și Mișu Tolihroniade. El, însă, vorbește mai rar. Când se ridică se îmbujorează și articulează răspicat. De cele mai multe ori zâmbește ironic. Aceasta, ca să-și „deruteze" adversarul.
Colegii mei de la modern mă entuziasmează. Cu mulți sunt bun prieten. Modernul, de altfel, e incontestabil superior realului. La real era o atmosferă înghețată, din pricina lui Vanciu. Cei care știau la matema¬tici își îngăduiau să mănânce cornuri până la intrarea lui Vanciu. Cei¬lalți, însă...
De aceea sunt fericit. Și toată tristețea pe care mi-au dăruit-o zilele de ninsoare trebuie uitată. Am drept tovarăș pe Horatius.
IX. CUMOȘ-AJUNUL
Corul se adună la mine în mansardă, în fiecare seară. Ca să fie mai multă lumină, ridicăm globul de la lampă. Fumăm și suntem fericiți. Până ne adunăm cu toții, comentăm și bârfim. Comentăm repetițiile pentru Un liceu model și bârfim pe Robert. Toți simțim o deosebită bu¬curie să bârfim pe Robert. Pentru că Robert a ajuns nesuferit de când spune că va fi în curând iubit de o prințesă.
99
Suntem cu toții buni prieteni. Adică ne spunem pe nume, ne înjur' fără supărare, ne împrumutăm bani și ne povestim „cuceririle". Popri șan — care e bas și locuiește în mahalaua Floreasca - ne dă în fiec seară amănunte inedite asupra unei femei care-l iubește. Poprișan afi mă că e „isterică", și noi îl ascultăm, pentru că așa se obișnuiește între buni prieteni.
Fănică se interesează de anumite localuri. Fănică e un băiat seriosH După câte știu, n-a dorit niciodată aventuri cu femei „isterice". El pre-| feră să cheltuie săptămânal o anumită sumă și să fie liniștit. Fănică el preocupat de chimie și matematică, ceea ce revoltă pe Robert, care va fa în curând iubit de o prințesă.
Vin și alți buni prieteni - tenori, baritoni, bași -, care îmi admir« cărțile și răbdarea. Fiecare îmi face aceeași mărturisire: că el n-ar avea atâta „voință". Iar eu sunt măgulit și mă arăt modest și îi bat pe umăr. l
Câte unul din „elită" mă întreabă ce mai scriu și unde mai publicj Sunt sigur că nici unul n-a citit o pagină din tot ce am publicat eu. Pentru! că nu-i „interesează". îmi admiră, însă, cutiile de gândaci și se minu-| nează. Se minunează de numărul lor și de faptul că n-au picioarele rup-| te. Și eu le explic că îi conserv în soluție de sublimat și îi usuc pe o I bucată de plută, între ace. Toți mă întreabă cum se numesc gândacii] verzi-aurii, din colț. Și eu le spun calm: cetonia aurata. Ceea ce îi im-J presionează.
Fănică regretă că am prea puțini fluturi și prea multe „albine". D aceeași părere se arată a fi încă trei prieteni. Eu le spun că acelea nu s albine, ci himenoptere. Cum însă noi, la zoologie, n-am ajuns încă clasa insectelor, Fănică nu are de unde să știe lucrul acesta. El afirmă, totuși, că fluturii sunt mai „frumoși" și mai interesanți.
- Dau alt aspect.
Pentru că suntem prea mulți, nu se încing discuții literare și nici filo¬zofice. De obicei, când vin Bricterian, Petrișor și Dinu, întârziem până! seara discutând. Bricterian vorbește și se învârte prin odaie. Și cum: mansarda mea e prea mică, învârteala - în loc să-l liniștească - îl enervează.
Dinu discută fumând în fotoliu. Dacă se înfurie, ia o poziție mai ver-| ticală și vorbește mai tare.
Petrișor argumentează sofistic. Ceea ce izbutește să ne supere toți. Aceasta, pentru că nici unul dintre noi nu e în stare să-i nimiceas logic, sofismele.
începem repetițiile sub bagheta lui Fănică. Perri îi împrumută diapa zonul. Fănică îl lovește cu putere de marginea biroului, apoi închid
ochii și încearcă: laaaa... Diapazonul e indispensabil, după cum e și ba-. gheta de trestie. ^-**-
Cântăm întâi Bună dimineața la Moș-Ajun pe trei voci. Tenorii deschid gurile cât pot și-și lasă capejdte"pe spate. Bașii își strâng buzele și-și înfig bărbiile în piept. Ei spun că așa fac chiar cei de la Mitropolie.
Fănică e mulțumit de Bună dimineața. Noi suntem roșii și ne șter¬gem cu batistele, satisfăcuți. După aceasta, cântăm A ruginit frunza în vii, cântec ieșit din modă, dar trebuincios pentru casele bătrânești. A-ceasta ne explică Fănică. Apoi, O, vis al vieții studențești, care ne întris¬tează și pe care Bricterian îl cântă gândindu-se la Heidelbergul de altă¬dată. Mai repetămPe -al nostru steag e scris Unire, pentru casele patrio¬te. Și în toată Sevilla nu-i una ca tine, romanță din Don Juan. Acesta e cântecul favorit al lui Robert. Robert ne mărturisește că noi „nu înțele¬gem", închide pe jumătate ochii și zâmbește. Câțiva îl privesc cu admi¬rație. Robert își trece mâna prin părul mărunt și oftează:
- Iubesc o fr,neie...
Fănic? îi amintește că trebuie să repetăm și Gaudeamus igitur. Robert se resc rnează. Ceilalți sunt entuziasmați de imnul studențesc și-l cântă solemn, tara să cunoască cuvintele, și trăgând cu urechea la vecin:
- „...ita^nostra, ă, evis est".
- „evis... iii, ere tur.."
Fănică se trudește să pronunțe cât mai clar cuvintele,, ca să le audă toți tenorii. Dar tenorii sunt entuziasmați și nu-și mai ascultă dirijorul.
La sfârșit cântăm Mulți ani trăiască și Totdeauna, totdeauna, să bem vinul ca și-acuma. Aceasta, pentru că vom fi invitați în câteva case prie¬tene și trebuie să fim pregătiți. Acolo ne vom lăsa paltoanele în vestiar, vom zâmbi moderat și vom desface'mandarine. Acolo vor fi domni¬șoare care ne vor îndemna:
-Luați, yărog!...
Și doamne care ne vor admira:
- De cânii pregătiți corul?
Apoi, Bricterian va fi rugat să cânte prologul din Pagliaccio, și el va răspunde că e răgușiși va tuși semnificativ. La sfârșit, însă, va trebui să cedeze^și va începe:
„Sipuo, sipuo, Signore, Signori; Scusatemi. Se da sol mi presento: Io sono iiprologo... "
Domnișoarele se vor îndrăgosti de el, iar prietenii îi vor spune, lovindu-l pe umăr:
- Ai fost bine, armene.
100
101
Noaptea era senină și rece. Zăpada puțină înghețase și sticlea. Băieții soseau grupuri, grupuri și se întâmpinau - la ușa mansardei - cu entu^ ziasm:
- Salve, Babo!
- Ura, bă!
- Aăă...
Fănică îi iscodea dacă au mâncat nuci sau au băut vin negru. A fixat, apoi, și pedepsele celor nedisciplinați. Pentru o abatere mică, douăzeci de lei amendă, scăzută din suma ce o vom încasa fiecare, la sfârșit. Pen¬tru o abatere mare, excluderea de la masa finală sau excluderea defini¬tivă. Fănică e un mic tiran. Dar numai amenință. Și restricțiunile sale sunt pur formale.
La nouă și un sfert pornim. Suntem cincisprezece băieți. Unsprezece coriști, un dirijor, un casier și doi „chibiți". Cântăm, în curte, mamei. Mama ascultă la fereastră, zâmbind. Apoi ne dăruiește mandarine, smo¬chine, pesmeți dulci, mere, iar casierului îi strecoară o bancnotă. Toți spun „sărut-mâna" și se întreabă:
- Cât a dat?
începem apoi colinda. Pășim prin mijlocul străzii și ne uităm unii 1 alții, și ne admirăm, și strigăm:
- Mulți mai suntem, mă! Și râdem.
Am intrat într-o curte cu grilaj și castani. A urlat un câine și aj s-a stins, brusc, lumina. Fănică a șuierat printre dinți:
-Drace!...
Dar băieții au fost revoltați. Au înjurat pe proprietari și au ieș: trântind poarta.
Alături, ne-au primit. Am cântat, fals, Bună dimineața... Apoi, 7«ț toată Sevilla... Apoi, O, vis al vieții studențești. Am așteptat. Și am cântat iar: Mulți ani trăiască! A ieșit o doamnă cu fața luminată și ne-a! întrebat de traiste. Noi am înțeles că doamna glumește și am râs cu hohote, deși ne puteam mulțumi cu zâmbete..
Pe tavă erau adunate fructele tradiționale. Băieții s-au apropiat sfii-j cioși și au apucat cu mâinile ce au putut. Când am ajuns și eu, nu mai erau pe tavă decât vreo cinci nuci și o smochină. Le-am luat, mulțumind politicos doamnei.
Casierul ne-a vestit, lângă poartă:
- O sută de lei!
La o casă mare, de pe strada Batistei, am găsit lanțul pus la ușă. L| alta, s-a stins de asemenea lumina, cum am strigat noi, entuziaști:
- Bună dimineața la Moș-Ajun. t
102
Poprișan a luat atunci preșul de fier și l-a târât prin toată curtea, zvâr-lindu-l peste gard.
- ...mama lor de ciocoi. Stingeți lumina, ai? Apoi, către cei din casă, tare:
- Dar ce credeți voi, bă, boanghenilor!? Că murim de foame și am venit să cerșim, ai? Tradiția, bă... Pastele vostru...
Fănică ar fi intervenit, dar râdea în guler și nu putea să se stăpâneas¬că. Noi ne-am furișat repede în stradă, unde am prins curaj. Vocabularul lui Poprișan revoltase pe unii, entuziasmase pe alții.
Am umblat și pe alte străzi. Auzeam câteodată, pe la răscruci, glasuri bărbătești și ne opream să-i ascultăm. Toți eram de acord că nici un cor nu-i ca al nostru.
La Radu ne-am lăsat paltoanele în vestiar și ne-am îngrămădit în sufragerie, unde ni s-a servit ceaiul. Pe masă, în pomiere de cristal, ne pofteau mandarine și mere lucioase. Ceaiul ni s-a servit cu cozonac și câțiva dintre noi - care nu cinaserăm - am fost fericiți. în tot timpul am socotit că e de datoria noastră să facem spirite. Þinta tuturor era Robert, precum și alți câțiva. Radu, însă, a fost cruțat.
Am cântat.
- Totdeauna, totdeauna, să bem vinul ca și-acuma!
Unii spuneau:
„ Câte un pic!"
Iar alții răspundeau, scoborând glasul: - JPfc/ Pier
Ceea ce izbutea întotdeauna să ne entuziasmeze. Cântam zâmbind, cu fețele iluminate.
Am plecat de la Radu îndată ce mama lui ne-a dăruit o sută de lei, și am plecat culegând toate merele și portocalele ce mai rămăseseră pe masă. Cozonacul se sfârșise de mult.
Aproape de unsprezece am fost primiți într-o casă foarte luxoasă. Noi am cântat cât am putut mai frumos. Și am repurtat izbândă cu Lopă-tarii, noaptea vine. Cei care ne-au ascultat se arătau mulțumiți și ronță¬iau fursecuri în fața noastră. După aceea ne-au mai întrebat dacă nu mai știm nimic, și - convingându-se de aceasta - ne-au dat patruzeci de lei.
Drept care, noi am luat ghiulelele de oțel de la ușă și le-am purtat în brațe o stradă întreagă. Ceea ce ne-a spălat ocara și ne-a liniștit.
La douăsprezece, văzând că nu mai întâlnim decât prea puține case cu ferestrele luminate, ne-am hotărât s-o sfârșim. Am pornit, de aceea, către mine, unde ne aștepta masa întinsă și sticlele cu vin. Mai înainte, însă, trecuserăm pe la Fănică, de la care căpătarăm, pe lângă bani, și cinci sticle cu vin. Vin ne-a mai dat și Robert, dar l-am băut pe drum.
103
Au fost zadarnice toate amenințările lui Fănică. Nu se mai temea nim de amendă.
- Am înghețat, șefule!
- Ne-nfierbântăm și cântăm mai bine, Fănică.
- Răgușim altminteri...
- Și n-avem tenori.
In mansarda mea, mama așezase totul mai înainte.
Iar băieții au fost mulțumiți și de curcan, și de vin, și de atmosft Câțiva, mai obosiți, trecuseră în odaia.vecină și fumau. Baba și cu prișan desfundau sticlele și încercau să-l îmbete pe Brătășanu. Brăi șanu venise cu o sticluță de lichior fabricat de el și cu o pungă plină păhăruțe. Ne turna și ne mărturisea că lichiorul e excelent. Nici unul n putut goli, însă, până la fund păhăruțul, pentru că era prea dulce. Bră șanu vorbea atât de mult și schița atâtea gesturi, încât ajunsese ispitii și băieții nu s-au putut opri să nu-l îmbete. îi turnau pahar după pahar îi spuneau:
- Cu sănătate, șefule.
„Șeful" îl golea triumfător, apoi răsufla:
- Nu mai beau.
- Nu fi copil, șefule.
- Am băut destul.
- Aș! Trei pahare.
- Mi se pare că ți-e frică...
- Nu mi-e frică.
- Atunci bea-l și p-ăsta.
- Nu mai pot.
- Fii serios, șefule.
- Hai că se-ncălzește.
- Nu mai pot să beau.
- Ce-ești copil?
- Dacă mă iubești... -Þt!
- Lasă-l, mă, în pace, că îi e frică...
- Þi-e frică să nu te-mbeți?
- Dar cin' te vede, mă?
îi apropiau paharul de gură, șeful se hotăra. Apuca paharul și-| sorbea dintr-o înghițitură. Se făcea mai roșu. Apoi, articula:
- Nu mai beau.
Ceilalți din odaia vecină se interesau „cum merge".
Unii asigurau că într-un sfert de ceas va fi „turtă". Dădeau sfaturi.
- Ascultați-mă pe mine, schimbați vinul...
- Toarnă un pahar cu rom în sticlă.
104
Dar lucrurile s-au sfârșit altfel. Brătășanu s-a smuls din lanțul Poprișan-Baba și s-ajurat că nu mai își atinge toată noaptea nici buzele de vin. Apoi, deodată... a început să-și strângă păhăruțele, să întrebe dacă a plăcut lichiorul și, la sfârșit, a vestit:
- Eu plec.
Băieții l-au înconjurat:
- Unde pleci, bă?
- Stai, că mergem la Coana Roza...
- Fetițe, bă!
Dar Brătășanu și-a împachetat păhăruțele, a strâns câte mâini i-a fost cu putință și s-a îndreptat împleticindu-se către ușă. Atunci băieții i-au cântat:
Numai la beție
Uit de sărăcie,
Numai la pileală
Vindec orice boală!...
Brătășanu a mulțumit, dar a rămas nestrămutat în hotărârea lui de a se întoarce acasă.
- Și de ce vrei să pleci?
- Așa vreau.
- Dar de ce vrei?
- Am eu un secret.
- Lasă, bă, c-o întâlnești mâine.
- Azi e noapte sfântă.
- Mergem, mă, cu toții la Coana Roza. Unul interveni mustrând:
- Lăsați, mă, că se rușinează!... Brătășanu protestă:
- Nu mă rușinez, pentru că știu și eu.
- Dacă știi, de ce nu mergi?
- Pentru că așa vreau eu.
I-au dat drumul! Brătășanu a pornit singur prin zăpadă, căutând să pară netulburat.
Noi am mai rămas încă multă vreme. Am mâncat totul și am golit aproape toate sticlele cu vin. Curând, din pricina fumului, a trebuit să deschidem ferestruicile.
Când ne-am hotărât să plecăm, era patru și jumătate.
Am ieșit cu toții în stradă și am umblat o bucată de drum fără să ne despărțim, foarte veseli. Gândindu-ne și dezbătând mult, ne-am convins că nu mai putem trece și pe la coana Roza, pentru că era prea târziu.
105
Ne-am urat, însă, unul altuia, „Sărbători fericite" și ne-am făgăduit să ne întâlnim a treia zi de Crăciun la Fănică, pentru că era ziua lui. După aceea, despărțindu-ne definitiv, eu am mers până acasă cu Dinu și am fredonat amândoi:
Pe calul bălan, pe calul bălan,
Cu șaua verde (bis).
Păi, țini-mi-l, Doamne, țini-mi-l, Doamne, Nu mi-l pierde (bis).
SFÂRȘITUL PÃRÞII a Ii-a
PARTEA A III-A
/. SÂMBÃTA
Trebuie să scriu aceasta: așteptăm sâmbăta ca pe o zi rară. Nu pentru că e urmată de duminică, ci pentru că sâmbăta e ziua trupului. Robert ar spune a dragostei. Iar Poprișan, a femeilor isterice.
Adevărul este, însă, altul. Sâmbăta noaptea, noi ne îndreptăm către casele cu felinare roșii; unde nu găsim nici dragoste, nici femei isterice.
La vârsta noastră, aceasta se socotește un lucru obligatoriu. Și bănu¬ieli rușinoase copleșesc pe acela ce încearcă să se furișeze. Casele cu felinare roșii sunt gimnazii unde se descoperă și se educă forțele mas¬culine. Sunt și aici examene, întovărășite de aceleași emoții ce strâng sufletele și întunecă vederea. Și sunt tot atât de necesare.
Noi - lipsiți și de fascinație personală, și de timp, și de bani - nu ne încumetăm să „cucerim" femei. De altfel, lucrul acesta se petrece foarte rar. Noi ne cumpărăm cu bani puțini sfertul de ceas datorit dragostei. Ceea ce poate fi socotit un lucru trist.
Adolescența noastră își țesuse, poate, alte chipuri decât cele pe care le zărim după miezul nopții, rânjind. Poate și noi am fi dorit să strângem în brațe trupuri și să mușcăm buze. Poate am visat și noi - așa cum se găsește scris prin cărți - femei cu ochi negri și priviri de jăratec, care să ne robească sufletele și să se furișeze, noaptea, în iatac. Dar au trecut ani după ani, și femeile gândurilor noastre nu ni s-au coborât în cale. Nu ne-au privit în ochi, răscolindu-ne sângele. Nu ni s-au apropiat, fierbinți și răutăcioase. Nu ne-au șoptit cuvinte din cărți și din vise. Nu ne-au sărutat lung, cu buzele strivite de buzele noastre, cu răsuflarea su¬grumată, cu pleoapele apropiate. Au rămas năluciri tulburi, pe care noi toți le păstrăm ascunse în suflet și le chemăm atunci când suntem triști, când suntem singuri, ca să ne mângâie.
In locul lor, noi ne-am deprins să mângâiem prudenți trupuri istovite Și să sărutăm umeri cu miros de pudră ieftină și apă de colonie. Ne-am deprins cu greu. Am pășit la început cu teamă în curțile pietruite. Ne-am apropiat de ferestre, cercând să zâmbim, curajoși. Am întâlnit trupuri
107
veștede și obraji ofiliți, și ochi stinși, și guri înroșite murdar. Ne îmbiau cărnuri despicate obscen. Pentru noi, pulpele se dezgoleau, și cămăși străvezii vădeau forme moi, sleite. Nouă ne zâmbeau buze ce se cum- : parau în prețul trupului. Pentru noi se rosteau cuvinte afrodiziace, îne¬cate în râsul spart de fecioară beată...
Eu nu știu nimic de ceilalți. Și nici nu vreau să știu în caietul acesta, care trebuie să rămână numai al meu. Eu îmi amintesc de noaptea mea. De dragostea mea. De trupul care s-a dăruit mie, respectând tariful car¬tierului.
A trebuit să fac și eu acest pas. Și l-am făcut silindu-mă să par liniștit și demn. Am intrat în curte, o dată cu ceilalți trei, cunoscători ai casei și ai „fetelor". Am râs, deși tremuram. Tremuram nu de teama revelației trupului, ci de cea a femeii străine, căreia trebuia să-i vorbesc, și a banc¬notelor pe care trebuia să le las pe masă, „după".
în fața ferestrei se adunaseră bărbați ce priveau, iluminați sau crunți. Am privit și eu, cu ceilalți. Mi-am ales trupul. O rochie dureros de scur¬tă, fără mâneci. Obraji tineri. Glas șoptit. I-am făcut semn, bătând în geam și zâmbind. A zâmbit și ea. Ceilalți m-au felicitat de alegere. Mi s-au comunicat toate farmecele pe care „fata" le dăruiește în schimbul celor două bancnote. M-au însoțit până la ușă, zgomotoși, cu sfaturi și glume.
Odaie în care rămâi o clipă singur și privești cadre de prost gust și lampa învăluită în foiță roșie, și patul.
„Fata" s-a întors. A zâmbit tot timpul. A încuiat ușa și s-a apropiat de mine, afectând gesturi de felină. La rându-mi, eu m-am trudit să cred. Dar „fata" mi-a spus că sunt „drăguț". Ceea ce m-a descurajat. Eu mă cunosc: nu sunt „drăguț". Nu mi-e rușine de aceasta. Dar am înțeles că „fata" minte, fără să se obosească sâ mă cerceteze.
M-a întrebat cum mă cheamă. Mie nu-mi place să se intereseze ne¬cunoscuții de numele meu. Nu vreau să popularizez pe stradă, nici să-mi culeg gloria însoțită de o strângere de mână. De aceea, am rostit un nume străin, ciudat. „Fata" mi-a zâmbit.
Restul s-a petrecutfără emoții, nici dintr-o parte, nici dintr-alta. In-lăuntrul sufletului, eu eram, însă, tulburat și îngrijorat. Așteptam ne¬răbdător să-mi văd tovarășa descuind ușa și urându-mi „noapte bună". Am lăsat, cu teamă, banii pe masă. Apoi m-am grăbit să ajung în fața oglinzii. Nu voiam să-i întâlnesc ochii. De altfel, ea nu s-a arătat mișcată de delicatețea mea. I-a numărat, apoi și-a ridicat rochia și i-a înghesuit sub ciorap.
Afară, m-am deșteptat. Aceasta era dragostea? Trupul? Femeia?
Eram ispitit să scuip și să plâng, și să-mi sfarăm pumnii, lovind gardurile. Eram scârbit și umilit. Poate acela a fost singurul ceas când
108
nu m-am gândit cu dispreț la sinucidere. Voiam să alerg, să-mi rup vest¬mintele ce păstrau mireasmă de carne ieftină și să uit cuvintele pe care le-am rostit, și îmbrățișările din pat.
Ceilalți se arătau, însă, mulțumiți de curajul meu. M-au lăudat și mi-au prezis mari isprăvi în viață.. Apoi am intrat într-o berărie și am cerut de băut. Plăteam eu, sărbătoritul. Prietenii mei au glumit tot timpul asupra „fetii" și melancoliei mele. M-au îndemnat să fiu vesel. De acum nu mai eram copil. înțelesesem și eu aceasta.
M-am întors singur acasă, târziu, după miezul nopții. La un colț, m-am surprins pășind mândru. Am râs, fără glas. Aceasta însemna că încrederea îmi crescuse. Și m-am bucurat.
Dar în suflet purtam aceeași deznădejde ca în fața fetei cu bani as¬cunși sub ciorap.
*
Au trecut apoi luni după luni, și sâmbăta a ajuns tot mai puțin emo¬ționantă. Faptul se îndeplinește corect, ca o datorie căreia trebuie să i te supui. Noi toți, cei lipsiți de „cuceriri", ne supunem fără părere de rău. Și pășim, la anumite ceasuri din noapte, în curți tăinuite, alegând.
Nici sentimentalism, nici senzualitate. Acestea se petrec în cărți sau cu feciorii de boieri. Noi, săraci și cerebrali, frământăm trupul ales nu¬mai întrucât finalul ne odihnește nervii și ne limpezește creierul. De ce să ne ascundem? Dragostea noastră e sincer fiziologică. Nu ne îngăduim nici perversități senzuale. Nu căutăm nici voluptăți îngăduite de tarif. La ce bun? Ne-ar antrena într-o lume nouă, pe care nu o putem și nu vrem s-o cunoaștem.
Câțiva dintre colegii mei se îndrăgostesc în vacanțe. Iubesc și suferă. Dar aceasta nu durează mult timp. încep să calce alături de dragoste. Se socotesc nătângi dacă nu obțin sărutări și îmbrățișări prelungite. Ceea ce se reduce tot la fiziologie.
La petreceri se dansează. Dansurile nu sunt artistice. Și cu atât mai puțin sentimentale. Trupurile se apropie, își potrivesc simetric formele și se învârtesc, ritmic. Urmează încordări și dintr-o parte și din cealaltă. Adică, fiziologie.
Faptul poate supăra pe moraliști. Dar există. Din pricini felurite, noi nu ne putem satisface nici senzualitatea, nici impulsul sentimental. Acestea se aștern straturi, straturi în suflet și așteaptă. Sau deviază, în forme neașteptate, curioase. Sau se pervertesc, înfiorând.
Poate ar trebui să scriu lucrurile acestea cu mai multă căldură. Și poate ar trebui să le luminez dedesubturile. Dar mie mi se par firești, și aceasta mi-e de-ajuns.
109
Eu, care am cercetat amănunțit pe toți prietenii și colegii pentru „roman", știu sigur că nici unul nu a realizat vreo „cucerire". Nici Dinu, nici Robert. Toate câte se spun sunt minciuni necesare pe care le acceptă întreaga clasă și pe care nu le crede nimeni.
Deci, numai fiziologie comercializată. Cu atât mai bine. încă un pas către adevărata cunoaștere a realității. Frecventarea periodică a caselor cu felinare roșii ne dezvoltă însușirile noastre de viitori cetățeni conști¬enți și selecți. Ceea ce nu poate fi decât un lucru îmbucurător.
Noi, care stăpânim un trup în schimbul a două mici bancnote albas¬tre, ne închegăm, fără să știm, alte păreri asupra femeilor. Poate sunt de¬părtate de adevăr. Dar ele sunt ale noastre, iar nu împrumutate. Ne sunt impuse chiar de viață.
Noi cercetăm întotdeauna trupurile trecătoarelor dintr-un punct de vedere strict obscen și financiar. Cântărim din ochi fiecare mădular și îl prețuim în bancnote albastre. Ne încredințăm cât am fi hotărâți să plătim fiecare în schimbul posesiunii imediate. Discutăm îndelung, dacă avem timp.
Sâmbăta mă întâlnesc din vreme cu Marcu. Și ne alegem distracțiile după timpul liber și după banii pe care îi avem. Sau mergem la cinema¬tograf, sau ne cumpărăm caramele și rătăcim prin Cișmigiu, discutând.
Cu Marcu discut pătimaș și entuziasmat. Pentru că întotdeauna mă contrazice. Și aceasta îmi place, cel puțin la început. Discutăm ultima carte citită sau articolul lui Cocea din Facla, sau științele favorite. El îmi comentează texte anarhiste, iar eu îl inițiez în orientalism. Pentru că nu ne înțelegem, suntem nedespărțiți. El e sceptic, eu, dogmatic. El e mate¬rialist, eu, victima metafizicei. El calm și afectând o rece indiferență, eu, • torent nestăpânit.
Pășim alături, în noapte, frământându-ne creierele. Numai creierele. Câteodată, ne întrebăm despre femei, despre dragoste, despre trupuri. Dar pe toate le privim în lumina inteligenței, cu care ne mândrim amân¬doi. Amândoi, în adâncurile sufletelor noastre, suntem autentic senti¬mentali. Amândoi înțelegem aceasta. Și - cunoscând rana - ne străduim să o ascundem.
Ajungem târziu în fața caselor unde știm mai dinainte ce chipuri vom întâlni și ce cuvinte vom auzi. Intrăm. Comentăm faptele inedite. | Privim și cercetăm vizitatorii. Ne șoptim observații prețioase. Ne con¬trolăm impresiile. Continuăm discuția începută cu un ceas mai înainte și ruptă în zeci de fire sau ne trudim să găsim explicații și concluzii asu¬pra noilor cazuri. Tot ceea ce ne înconjoară nu e decât materialul infor pe care noi îl culegem, îl cernem și îl valorificăm. Nu suntem nici pe danți și nici nu afectăm un intelectualism exagerat. Dar locurile și o£
menii sunt prea ispititori. Creierul, obișnuit să se întrebe, ne dăruiește mecanic răspunsuri, care se cer justificate.
începe, în miez de noapte, ceasul menit preludiilor și realizărilor erotice. Așteptăm întotdeauna până ce ne hotărâm să ne alegem „fete¬le". Nu din dorința de a selecționa materialul. Ci din curiozitatea de a le privi cât mai mult.
în încăperea cu scaune multe și cu icoană, fetele așteaptă. Trupuri tinere sau veștede, zvelte sau trunchiate. Vestminte de iatac, aprinse, scurte, străvezii. Carnea frământată se odihnește. Brațele se împletesc, moi, pe spetezele scaunelor sau atârnă, îngreunate, alături de trup. Șol¬durile fără rod împietresc, neînsuflețite. Se ghicesc oase înfierbântate de muncă și mușchi sleiți, și sânge tulburat. Umerii poartă urmele mâinilor care i-au poftit. Sânii, rotunzi și mari, își coboară formele.
Dar așteptarea nu durează prea mult. Prin fereastră, ochi masculini au cântărit și au hotărât. Cu capetele în lumina apropiată a lămpii, fetele cercetează grupul, zâmbind. Pentru fiecare gest nădăjduiesc într-un nou client. Aceasta le însuflețește. își vădesc și cele din urmă farmece ră¬mase ascunse. Cinic, își întind picioarele, dezgolind pulpele până sus, la încheietura șoldurilor. Și țintesc cu ochii grupul, așteptând semnul celui indicat.
La răstimpuri, cele cu noroc se înapoiază, zâmbitoare. Femeia bătrâ¬nă din colț, care pregătește cafele, le mângâie cu priviri blânde. Celelal¬te își caută tovarăși în grupul de afară.
Când ne hotărâm, fetele se ridică repede și ne ajung, în curte. Ne îm¬bie, zâmbind, în odăi cu perdele groase. Iar de acolo ne înapoiem satis¬făcuți, cu mișcări potolite, cu umerii obrajilor dogorâți.
Și părăsim curțile cu felinare roșii, și ne îndreptăm pe aceleași străzi, discutând. Discutăm cu aceeași patimă. Și amintirea felinarelor roșii nu ne înfioară. Și nu tânguim soarta trupurilor în vestminte străvezii. Și nu lăcrămăm pentru nedreptatea lumii. Ci pășim în noapte, dârji, și simțim cum sânge proaspăt pulsează în vine.
*
Dar sunt zile când străzile se luminează cu soare mult și trupurile noastre poftesc alte trupuri.
De ce să ascund? Am privit adesea, lacom, șolduri și sâni tăinuiți. Am sorbit mireasma feminină cu ochi înghețați. Am mângâiat cu gân¬dul carnea tovarășei ispititoare, în tramvai sau la bibliotecă. Am cutre¬ierat prin locuri ascunse, tulburătoare. Am poftit crunt pulpe și umeri albi. Aș fi mușcat buze răsfrânte pervers și aș fi sorbit sângele prelins, ca pe o băutură scumpă și rară.
110
111
Sunt urât și întunecat. Trec pe stradă grăbit, încruntat, bănuitor. Mi-e | teamă să nu atrag atenția înainte de vreme. Cândva, voi păși pe străzi cu 1 strălucirea biruinței oglindită în ochi. Dar acum, mi-e teamă. Și încrun-l tarea mă urâțește și mai mult. Iar pleoapele se apropie și privirea se ] întunecă.
La colțuri, răsar trupuri cu farmece. Trupuri plăpânde sau provoca-l toare - mignone, sfioase, ipocrite - sau înalte, mândre, senine. Trupuri I în care se torturează simțurile, ce contorsionează șuvoaiele de sânge, palpită nerăbdarea, se înfierbântă dorința, se înfioară așteptarea, se înv ] potrivește groaza. Sau trupuri ce vădesc purificările nocturne, truda ] liniștitoare, mângâierile care au mulțumit și înseninat. Trupuri zvelte în ] vestminte ce nu disprețuiesc, încă, copilăria. Trupuri ce nu ascund 1 nimic, ci numai adumbresc. Trupuri ce tremură, în vânt, în mânie, în des¬fătare. Trupuri hrănite cu sevă fierbinte, înflorite în zâmbet și în păcat. ]
Cu ochii, le mângâi și le fur, pe fiecare. Micșorați în pleoape vește¬de, deasupra cearcănelor de nesomn, cu lacrimi ipocrite de miopie, furi- șați sub lentile ce deformează și dezgustă, ochii mei nu sunt luați în sea-mă. Nimeni nu bănuiește câtă poftă, câtă cruzime și câtă ură se ascund într-înșii. Nimeni nu mi-a întâlnit vreodată privirile ce tâlhăresc carnea și dezgolesc trupuri, și mușcă feciorii. Sunt urât, și buzele se strivesc livid, și oasele se sfarămă. Trupurile își întorc privirile de pe chipul meu j schilod. Trupurile caută obraji rozalbi și buze groase, roșii, fierbinți, și ochi mari, albaștri sau negri, și brațe care știu mângâia. Ce am eu din toate acestea, pentru trupurile de farmec ce-mi răsar la colțuri însorite de străzi?
Eu mă ascund și mai mult în vestminte cenușii și aș vrea să fiu un fir de praf, și nimeni să nu mă ia în seamă. Pentru că disprețul trupurilor îmi îndurerează sufletul.
Dar, în curând, nu va mai fi astfel. Voi vorbi. Și voi vorbi aproape de trupurile cu vestminte tulburătoare, și vor simți căldura cuvintelor mele,| și jar din făptura mea le va biciui carnea. Mă vor chema atunci și mă vor! iubi. Eu n-am nici ochi frumoși, nici buze roșii și nu le voi putea dărui, j Dar trupul meu va fi stâncă, și mădularele mele vor scrâșni, viril, și mușchii se vor încorda, și vor răsufla ca o împletitură de șerpi sugru-j mați. Voi răspândi în juru-mi efluvii ce topesc îndoielile. Gesturile melej vor trăda pofta necurmată, și mângâierile se vor îndeplini rafinat și bru-l tal, ca un sex ce se desfată și stăpânește.
Voi vorbi. Și ce trup mi se va împotrivi? Ce pumni vor păstra încă vestmintele pe sâni, când degetele mele se vor înfige, cucerind, în car4 ne? Ce pulpe se vor strânge? Ce ochi mă vor privi, curajoși? Buzele VCM mușca, brațele vor despica trupul în mișcări, piept oțelit va copleși sânii
112
albi. Trupu-mi va fi stropit de sânge. Și izbânda mea va părăsi alături, istovite, tovarășe cu uimire în ochi.
Desfătarea mea va fi desfătarea masculului întărâtat. Nu chip frumos și haine colorate. Ci sex pur, ritm vivace, privire dârză, spumoasă revăr¬sare de vreri. Virilitate dezrobită de povara lubrică. Virilitate strălucind cu străluciri stelare.
...Când mă furișez încruntat pe străzi, gândurile acestea mă mângâie. Furia se potolește. Vedenii mă ispitesc să zâmbesc. Vedenia biruinței mele asupra celorlalți...
îmi pregătesc răzbunarea împotriva trupurilor care acum mă dispre¬țuiesc, dezgustate, cu perverse și drăcești rafinamente. Peste mulți ani, mă vor căuta. Și le dezgolesc de pe acum, și le cântăresc farmecele, și le stăpânesc. Zâmbete în suflet.
Apoi, rămân iarăși singur pe stradă. Și pășesc tot mai hotărât, și îmi aplec tot mai mult ochii în caldarâm. Să nu mă vadă nimeni, să nu mă bănuiască nimeni. Pășesc în umbra castanilor. Vedeniile mă întovără¬șesc. Le păstrez în mine, ca să mă întărâte. La răstimpuri, mă închipui ajuns pe culmi și mă odihnesc, cu gândul. Binecuvântată moleșeală mi se strecoară, atunci, în carne.
Dar mă trezesc repede. N-am ajuns. Urc încă, prin desiș, tulburat de vedenii. Obrajii uscați se întunecă. Ochii sclipesc, la adăpost de lumini. Pumnii se strâng, nevăzuți. Sângele se umflă în grumaji.
Și atunci, nu mai aștept sâmbăta.
//. PAPINI, EU ȘI LUMEA
Am citit astăzi Omul sfârșit al lui Giovanni Papini. De-acum, sunt și eu sfârșit. Romanul meu nu se va mai închega niciodată în pagini și capitole. Iar eu trebuie să mă schimb. Trebuie, ca să nu mi se spună că am imitat pe Giovanni Papini.
L-am urât și l-am iubit o după-amiază întreagă. L-am urât, pentru că el cuvântase lumii ceea ce voiam să cuvânt eu. Și l-am iubit, pentru că mi-a scris viața. Copilărie înveninată de furie ascunsă, de invidie pe cei cu chip frumos, de ură pe cei bogați și puternici, și fericiți. Adolescență chinuită de miopie și de obsesii cerebrale, roasă de nebunești ambiții, biciuită de neputință, consumată în plâns, pe care nu l-a auzit nimeni și nu l-a bănuit nimeni, și nu l-a mângâiat nimeni.
Eu am viețuit viața lui Papini. Și am lăcrămat, și mi-am lovit trupul, Și am strigat în singurătate, și m-am bucurat de sălbatică bucurie citind
113
Omul sfârșit. Acela eram eu. Dar nu eram sfârșit. Nu puteam fi sfârșit. Dacă Papini și-a secătuit comorile ce-i licăreau ascunse în suflet -comori ce licăresc și în sufletul meu —, aceasta nu mă înspăimântă. Am să-mi făuresc un suflet nou și am să-mi poruncesc drumuri noi. Nu vreau să mai fiu eu însumi. Nu vreau să fiu Giovanni Papini. Astăzi, înainte de apusul soarelui, am murit. De acum, altă lumină îmi va lumi¬na chipul meu schilod. Alte priviri se vor scurge prin ochii mei tulburi și altă viață va izbucni în adâncurile sufletului meu.
Nu vreau să fiu Giovanni Papini. Nu vreau să fiu altul. Nu vreau să port pe umerii mei durerile altor umeri. Nu vreau să sufăr suferințe străine. Și nu vreau să-mi îndrept pașii pe drumuri bătute de altul.
Papini e urât, e spaimă, e miop. Eu voi fi frumos, voi vrăji femei, voi avea pătrunzători și limpezi ochi. Am să-mi pălmuiesc obrajii uscați până ce voi simți dureros sângele împungându-și pielea. Am să-mi sfarm lentilele și am să-mi lărgesc ochii mari, mari, mari. Ochi limpezi. Ochi negri, dacă ai lui Papini sunt verzi. Și ochi verzi, dacă ai lui sunt, negri.
Aceasta va fi ținta vieții mele: să mă deosebesc de Papini. Să nu semăn cu el; să nu fiu el.
Dușmanul meu de moarte e Papini. El mi-a furat comoara sufletului meu. El a veștejit, a consumat, a călcat în picioare, a siluit, a prostituat I valorile pe care eram menit să le risipesc în lume. El și-a sfârtecat și și-a vădit putreziciunile sufletului. Și prin aceasta s-a înălțat, a ajuns mare, j a ajuns sus, acolo unde Eu trebuia să ajung. Tot ce puteam face, tot ce puteant crea, a creat Papini. Dumnezeul meu a revărsat asupră-mi jăra¬tecul și gheața glumei perverse. Am fost, în pumnul Demiurgului, o j zdreanță. Am fost masca cu chip de lut, zvârlită în lume douăzeci de ani după original. Am fost creat ca să mă târăsc ca un vierme pe urmele stă¬pânului meu: Papini. Am fost creat ca să-mi plâng viața, sfărâmată, la ] picioarele stăpânului meu: Papini.
Cei mulți și cei proști, imbecilii și infirmii creierului, nătângii cu ] ochi frumoși și cu frunțile înguste, făpturile ce compromit sexul, toți ] acei tineri vrednici de a primi în față pumnul meu și al celor aleși, nu i vor înțelege niciodată durerea tragică a vieții mele. Și mă vor învinui că ara maimuțărit pe Papini. Că eu, cu voința mea, am săvârșit acele fapte care mă apropie de Papini. Că nu sunt decât un epigon, o umbră, o răs¬frângere balcanică și îndobitocită a florentinului.
Dar aceasta nu se va întâmpla. îmi bat joc de voința lașă a Creato-I rului. îmi bat joc de soarta mea. Și îmi bat joc de mine însumi.
în curând, voi fi altul. Voi arăta celorlalți că fluviul sufletului meu se poate revărsa și în altă matcă. Voi rodi pretutindeni roade noi. Voa lumina alte întunericuri și voi urca, sângerat, alte trepte. Ce-mi pasă de
114
ochii pe care i-am istovit citind cărți și înnegrind caietul, și alcătuind indici, care de-acum nu-mi vor folosi la nimic? Ce-mi pasă de anii pe care i-am pierdut ca să mă pregătesc pentru fapte pe care niciodată nu le voi îndeplini? Ce-mi pasă de năzuințele mele, de bucuriile mele, de durerile, de răzbunările mele? S-au coborât, acum, o dată cu soarele. S-au coborât, departe de sufletul meu. Au căzut în ape întunecate, și eu le privesc de sus, și zâmbesc.
De acum va începe adevărata viață. Și adevărata luptă. Luptă îm¬potriva lui Papini, a Lumii și a Demiurgului. Și luptă împotriva mea: cea mai crâncenă luptă...
Papini mi-a fost cel mai neîndurat dușman și cel mai darnic prieten. M-am chinuit și m-am desfătat citindu-l. M-am aflat pe mine însumi. Lumină neașteptată s-a coborât în adâncurile sufletului meu. Viața mi-a stors alte prețuri. Prețuri pe care eu le întrezăream, dar asupra cărora nu cutezam să-mi înalț brațul. Papini m-a ajutat să fiu eu însumi. Papini m-a învățat să pășesc cu pași grei în fața Lumii și să strig: iată, acesta sunt Eu. De acum nu mai îmi e teamă de ceilalți. Orice îndoială ce-mi mustea în suflet s-a risipit. Voi ține întotdeauna fruntea răsturnată și îmi voi scuipa râsul și veninul deasupra mulțimilor.
Ceea ce fremăta până acum sfios în mine se frământă uriaș și asurzitor. Puteri neașteptate mă covârșesc. Simt în mine pulsând atât de sălbatic viața, încât mă înspăimânt privindu-mi semenii. îmi par toți neputincioși, meschini, searbezi. în chipul fiecărui trecător nu întâlnesc oglindită decât o comică miniatură a făpturii mele.
EU! De-abia acum înțeleg toată prețuirea, tot aurul, toate darurile cerești care se ascund în trupul cuvântului de farmec și de groază.
EU! De-abia acum îmi înțeleg dorințele și strădania necurmată, și durerea mea. Papini mi-a arătat geana cu roșietice sticliri și m-a împins pe drumul cel mai nevoios. Dar nu mi-e teamă. Am mușchi grei și oase tari, și sânge mult, fierbinte, roșu, și în sufletul meu nu se mai pot strecura de acum lăturile adolescenței. Nu mai mă vor înspăimânta de acum asfințiturile de toamnă, nici năluciri stupide. Trapul meu va fi veșnic încordat, gata să se zvârle mai sus, tot mai sus. Și voi păstra în suflet necontenit aceeași turgescență masculină, și spenna gândurilor mele va rodi brazde nesfârșite. Căci am de unde risipi belșugul. Nu mi-e teamă că voi seca într-o dimineață și voi cerși de la alții. înlăuntrul sufletului meu, șuvoaie fără număr spumegă, așteptând poruncă să se reverse în lume. în curând va sosi ziua cu răsărit de sânge. Aș vrea să Știu arunci cine îndrăznește să mă înfrunte. Cine cutează să se apropie, netemător de jarul ochilor și gândurilor mele. Aș vrea atunci să știu ce melc din mulțime încearcă să-și târască făptura-i lipicioasă către șol¬durile mele. Aș vrea să-mi văd tovarășii și dușmanii, și să privesc în
115
ochi miile de zdrențe care aleargă acum pe străzi. Aș vrea să-i văd cum I mură și cum își coboară trupurile în țărână, copleșiți. Și cum se frământ cu măruntaiele arse de veninul invidiei și al neputinței ciunge...
Nu mi-e teamă de nimeni. Sunt gata să dovedesc oricui aurul și bijv teriile mele. Chiar lui Giovanni Papini. Și aș vrea să aud că mă învinu ieste cineva de plagiat. Și că romanul meu e copiat după Un om sfârșit. Aș vrea să cunosc pe acela care se va îndoi de carnea și de duhul meu Mă va afla, adolescent miop, sub teascul cărților mele din mansardă. Să vină, pizmaș și certăreț. îl voi întâmpina, îl voi lăsa să-mi pipăie înche ieturile gândurilor, să-mi răvășească sertarele, să stingă răni vechi. Poate, la urmă, pe înserat, cineva dintre noi doi va zâmbi...
///. UN AN
A trecut un an.
A trecut un an, și eu n-am scris nimic în caietul acesta. De ce să scriu? Romanul adolescentului miop mi se pare inutil. Am râs de multe ori cu Dinu amintindu-mi de el și de planurile mele. Gloria de roman¬cier precoce nu mai mă ispitește:
A trecut un an. Și n-a murit nici unul dintre noi, dar parcă am murit mulți. Am recitit tot ce am scris ;până aici. Ce departe mi se par unele lucruri și ce străine altele... Am trăit cu toții, aproape zi de zi, împreună. Iar recitind viața mea de acum doi ani și de anul trecut, înțeleg cât de mult ne-am schimbat noi și cât de mult sufletele noastre.
M-am răcit cu totul de Robert. încet, încet, aproape fără să iau seama. El mă crede pedant, eu îl cred naiv. El mă plictisește, eu îl ener¬vez. Mă vizitează tot mai rar. Și când vine la mine, nu avem ce să m spunem. Mă întreabă, așa, pentru că nu știe cum să înceapă:
- Ce mai citești?
Și eu îi arăt cartea pe care o am în față. Și amândoi ne privim ci neîncredere. El spune prietenilor că m-am îndobitocit cu erudiția. Și eu îl vorbesc de rău și îi ponegresc numele.
Nu mai suntem nici colegi. El a dat clasa a VUI-a în particular, Furtuneanu și Bricterian, și a căzut. Ceilalți au trecut și acum sunt facultate. Dar Robert n-a mai voit să se înscrie iarăși la liceu. S-a înscri la conservator, cu Bricterian, și poartă vestminte stranii, menite să ai gă atenția.
...Un an. Și mă simt atât de încurcat în fața caietului acesta. Ce scriu? Ce a fost esențial pentru mine în timp de un an? Au trecut
116
fapte după fapte, și m-au mișcat, și apoi le-am uitat. Am citit mereu și am scris. Și am rămas tot mai singur. Ceilalți s-au oprit în locuri pe care cUgetul meu nu are să le cerceteze. M-au lăsat să pășesc înainte, singur. Unii mă privesc cu neîncredere. Și eu m-am închis tot mai mult în mine. Și n-am găsit nici un suflet prieten, prieten cu adevărat.
Dar aceasta nu trebuie să mă îndurereze. Eu am să rămân mereu tot mai singur. Nu e bine așa? Și nu am vrut chiar eu aceasta?
Mă gândesc, însă, la primăvara care a trecut fără să mă rănească. Primăvara pe care am petrecut-o, toată, la bibliotecă. După-amiezi dulci și înserări liniștite, ou cerul însângerat, care se coborau în bibliotecă, întristând. Și eram acolo singur sau cu Marcu, și vedeam perechi, și vedeam studente, și eu mă gândeam la facultate, și mă gândeam la limba greacă pe care va trebui s-o învăț și care îmi va istovi ochii și anii cei mai frumoși...
Și erau atâtea gânduri, și simțeam atât în suflet, și nu aveam cui să le destăinuiesc. Atunci poate sufeream mult, dar eu îmi spuneam că nu sutar, ci că aceasia e fericirea: singurătatea.
Și așa s-a scurs primăvara, în fața aceluiași volum enorm, legat în piele verde și pu care nu-l mai cerea nimeni. Și a venit vara și după-amiezile erau tot mai calde și mai lungi, și studentele îmbrăcau rochii subțiri și albe, și ele erau drăgălașe și zâmbeau, iar eu eram urât și ci¬team aceeași carte fără să-mi ridic ochii. De ce să-i ridic? Iar lângă mine, Marcu. Și amândoi zâmbeam când trecea pe lângă noi vreo fată frumoasă și, pe drum, comentam.
Și iată acum că se sfârșește altă primăvară, și eu tot în bibliotecă aștept serile, și tot singur mă întorc spre casă. Și mereu îmi spun că sunt fericit. Dar parcă eu nu știu că aceasta nu e fericirea?...
M-am schimbat, acum, mult. Am înțeles că trebuie să duc o viață dublă. De aceea, altul sunt față de prieteni și altul față de mine însumi. Am încercat de multe ori să aflu cine sunt. Dar n-am izbutit, și în ziua aceea am fost cumplit de trist. Dimineața, însă, am avut perfecta conști¬ință de mine însumi. Ceea ce m-a mângâiat.
Dinu s-a făcut mai frumos.
Poate scriu acestea, numai pentru că trebuie să scriu în caiet cât mai mult, după un an. Dar cum aș putea ști eu ce s-a petrecut într-un an? Fiecare dimineață mi-o petreceam așteptând orele de bibliotecă. Iar în bibliotecă nu mai eram eu. Era cineva care citea. Citind, pierdeam con¬știința oricărui lucru împrejmuitor. De aceea, ceasurile de bibliotecă îmi sunt ceasuri străine, pe care nu le pot distinge în timp. E foarte greu să limpezesc aici nuanțele pe care le-am aflat cu privire la eul din biblio¬tecă și eul din restul zilei. Timpul nu poate fi perceput decât de acesta din urmă. Amintiri, deci, nu găsesc decât în el. Dar e atât de sărăcăcios...
117
Cea mai mare parte din timp petrecând-o citind, eu nu am astăzi aproape nici o amintire dintr-un an întreg. Nu știu cum a trecut iarna, nu știu cunj a venit primăvara. Păstrez vii câteva zile din vacanța Paștilor și câteva săptămâni din vacanța mare. încolo, nimic.
în fiecare noapte adormeam cu gândul la cartea pe care o lăsasem pe masă. în fiecare dimineață mă deșteptam necăjit că pierdusem atâta vreme și cartea rămăsese necitită. Și mereu mă gândeam la viitor, și mereu doream alte cărți, și tot ceea ce făceam, făceam pentru viitor. Iar zilele treceau una după alta, cenușii, monotone, iluminate de aceeași dorință.
Când am văzut eu cea dintâi floare? Și când am zâmbit eu, urmărind cu ochii un fluture alb? Când m-am întristat, copleșit de apusuri reci și roșietice, care se preling pe ziduri, însângerând bulevardele?...
Petrișor e acum la facultate și mă întâlnește câteodată, și îmi poves¬tește. Iar eu îl ascult cu bucurie și mă gândesc apoi că în curând voi fi și eu student și voi duce viață de student.
Dar știu că nu va fi așa.
După un an, aproape toți prietenii mei au iubit. N-a scăpat nimeni. Numai eu. Eu mă bucur de aceasta și îmi spun că e dovadă de virilitate. Dar parcă eu nu știu că atunci mă mint și că îmi mușc buzele ca să nu plâng? Și nu știu că zâmbesc întotdeauna silit și batjocoresc pe cei în¬drăgostiți, dar că și eu aș vrea să încerc iubirea, pentru că în inima mea clocotește iubirea și se revarsă?
Dar astăzi sunt trist. Aceasta e pricina pentru.care am scris atâtea pa¬gini inutile. Am închis cartea ca să-mi citesc „romanul" și acum îmi pierd timpul să-l continuu îndurerat ca un adolescent. Adevărul e că as¬tăzi sunt trist și, deci, imbecil. Iar mâine voi fi puternic, ca întotdeauna, și voi lupta. Și, după luptă, va veni izbânda. Și toate tânguirile acestea în urma unui an care a trecut, dar care mi-a dăruit două sute de cărți mai mult citite, sunt vrednice de eroii lui Ionel Teodoreanu.
E drept, sunt și eu câteodată obosit. Și atunci sunt slab și scriu aici pagini duioase, triste, dulci. Dar acestea sunt false. Dimineața, în zori, când mă deștept, dacă aș reciti, aș râde. Ceasurile triste sunt trecătoare. Le îndepărtez cu voință sau le îndepărtează viața din mine. Simt cloco* tind în vine, în piept, la tâmple, viața. O viață pe care nici unul dintre tovarășii mei nu o simte. O viață care crește și se tulbură, și spumegă, și se înfierbântă, și crește, și amenință, și zguduie temeliile făpturii mele.î O viață pe care cu greu o acopăr și o ascund. Dar pe care o simt când sunt singur și care mă înfioară cu fiorul luptei și izbândei. Cei care îmi' spun că voi ajunge om de știință se înșeală. Ei n-au văzut în erudiția meă
118
decât erudiția. Dar eu înțeleg. Eu știu că, dedesubt, se ascunde altceva: pofta- Și eu mă cutremur de pofta mea și mă cutremur la gândul revăr¬sării sale în lume.
De aceea, ceasurile mele triste sunt trecătoare. Sunt umbre în viața mea puternică și fierbinte, care năvălește din adâncuri. Nimeni nu-mi bănuiește viața. Dar eu nu o voi mai putea ascunde mult.
A trecut un an și mi-au rămas prea puține amintiri. Cu atât mai bine. Ce să fac cu amintirile? Amintirile sunt icoanele timpului pierdut. Eu nu mi-am pierdut timpul. Am muncit. Muncă continuă, statornică, răbdă¬toare, înflăcărată de sfântul entuziasm al cunoașterii, străbătută de fiorul vieții interioare. Muncă pe care o împlineam gemând, șuierând, strigân-du-mi izbânda sau durerea, sfărâmând dinții, strângându-i, cu fața încor¬dată sau împietrită, cu ochii încleștați de țintă. Noaptea adormeam re¬gretând ceasurile pe care trebuia să le petrec nemișcat, oftând în somn, răsuflând sforăitor. Sau adormeam frânt de oboseală, cu pleoapele veș¬tede și grele, cu fruntea înfierbântată. Și mă deșteptam în răcoarea zori¬lor, și mă frângeam în căldura patului, și trupul se împotrivea, și se ridi¬ca. Mă îmbrăcam tremurând și mă așezam la masă. Iar fața se usucă, și ochii se învinețesc înfundându-se, iar pe frunte se adâncesc dungi.
Toate acestea sunt izbânzi pe care eu le-am însemnat zi cu zi și care acum s-au pierdut din minte. Dar trebuie să le rechem. Pentru că, alt¬minteri, anul meu e gol și sterp. Și fiecare mă învinuiește de monotonie și îmi spune șoarec de bibliotecă. Dar ei nu cunosc patima mea, nici îndoielile, nici zbuciumul, nici lupta, nici biruința mea. Ori, acesta e anul meu. N-am cunoscut nici iubirea, nici prietenia, nici nostalgia cre¬pusculelor campestre, nici melancolia toamnei, nici durerea strigătului cocorilor, nici visurile ce izvorăsc din privirea mării, nici bucuriile tru¬pului. Sau - dacă le-am cunoscut - le-am uitat. Pentru că așa am vrut eu. Eu am vrut să le uit. Iar anul meu e sterp de inutile efervescențe sentimentale și e gol de plicticoase și neputincioase pierderi de timp. Dar e anul meu, e anul voinței mele, pe care eu l-am dospit cu sângele meu și l-am însuflețit cu viața mea, și l-am călit cu gândurile mele. Roadele sunt ale mele și numai ale mele. Iar în noaptea aceasta, luminându-mi-se minunea, eu sunt mândru de minunea mea. Și mă slăvesc pe mine, și îmi cânt lauda. Pentru că eu sunt singurul stăpân al trupului, și eu sunt Dumnezeul sufletului meu. Unicul și atotputernicul stăpân, Dumnezeu.
119
IV. PRIETENII
Am fost atât de singur în ultimele luni, încât mă socoteam aproape fără prieteni. înțelegeam cum rosturile noastre ne rup și ne leagă de alte vieți. Poate mă îndurera gândul acesta, dar voiam să rămân singur. Pașii 1 mei mă înstrăinau de piieteni, și pașii lor mă depărtau.
Și iată că astăzi ne-am întâlnit iarăși, în mansardă, toți cei din tim-.t purile bune ale adolescenței noastre. Am vorbit despre lucruri de-abia încheiate, și care acum ni se par atât de vechi, atât de îmbătrânite și de triste...
Nu ne-am lăsat compleșiți de amintiri; dar am simțit toți nevoia de a vorbi de ele, de a ne mărturisi legați prin aceeași melancolie.
Ne-am adunat, aici, ca să ne bucurăm de venirea lui Radu. A fugit din internatul liceului din Brașov, pentru că își știa sigură repetenția. E , al doilea an pe care îl pierde. îl întâlneam până acum în vacanțe, cu chipul lui de toboșar, miop, cu dinți lați și buze mari, crăpate. învățase expresii ungurești și glume germane. Noi râdeam ca să-i facem plăcere. Dar prietenul se dezrădăcinase. Bea țuică dimineața, fuma cincizeci de țigări pe zi, povestea anecdote stupide. Se îndobitocea din vacanță în va¬canță. Acolo, la Brașov, fugind din dormitor după miezul nopții, venind de la cârciumă la liceu, beat, murdar de sânge, își pierdea bunul-simț,; sclipirile, uita să observe și să remarce caustic. Se întovărășise cu un -fecior de moșier, prost și puternic, ce teroriza localurile de noapte și-și silea prietenii să golească sticle sub amenințări. Ajunsese cinic și vulgar. Nu putea adormi și nu putea mânca fără țuică.
Acum, fugise. Ne povestea senin cum l-a întâmpinat tatăl, cu scene, cu amenințări, cu rugăminți. Radu a rămas neclintit: nu mai voia să învețe la nici un liceu. A făgăduit că se va apuca de carte când îl va trage inima. Acum, nu poate să învețe.
- Pentru că mi-a murit mama...
în mansardă s-a făcut, dintr-o dată, tăcere; grea, grea.
Radu își fuma țigara, puțin stânjenit. I-am surprins atunci priviri amare și resemnate, mai dureroase decât o noapte de lacrimi. Nu se] aștepta nimeni la un asemenea răspuns. Ne-am văzut, doar, prietenul în; ziua înmormântării abia coborând din tren. Părea plictisit și obosit. N-î trădat o lacrimă, un suspin. Fuma.
- Eram sigur că moare... Noi ne arătam revoltați.
- E cinic.
120
Și, deodată, o față nouă cu un suflet nou, răsărit din murmurare. Aș fi vrut să plângă, să plâng cu el, să-l mângâi. Prietenii toți se trădau tul¬burați. Și, deodată, gluma lui a rupt tăcerea, stingheră și stranie. Am zâmbit, fora să-l privim. Eu mă gândeam cât de inutil e Jurnalul acesta, unde însemn tipurile surprinse fără continuitate, rău, fals, voit fals. Și mă întristam aflând cât de puțin ne cunoaștem, păstrând fiecare taine niciodată dezvăluite. Se întâmplă ca un amurg sau un drum în noapte, sau o bucurie mare, primăvara, să lumineze dintr-o dată ascunzișurile sufletului pentru cei care știu să vadă. Strâng atunci brațul prietenului și ascund taina în mine. Și zâmbesc de câte ori înțeleg cât de străin pare prietenul meu celorlalți și cât de nebun în fapta lui...
După glumele lui Radu, am început să ne ascultăm unul pe altul, plă-nuind. Mai aveam numai o lună până la examene. Ne-a înspăimântat mult noul bacalaureat: suntem cea dintâi serie. Cei care învățau înainte, acum, se surmenează. Nimeni nu știe ce se va petrece precis la baca¬laureat. Profesorii și-au pierdut calmul, băieții sunt înspăimântați. în loc de comisia amabilă, aleasă din profesorii liceului, cu care am copilărit și care ne cunosc, vom întâlni comisii severe, care ne vor cântări în trei minute, definindu-se suficienți sau insuficienți pentru Universitate.
Fănică e terorizat de marele examen. Nu-și îngăduie nici un plan pentru viitor.
- Să mă văd eu cu patalamaua la mână...
Noi păstrăm, încă, atât curaj ca să râdem. Invidiem pe Furtuneanu și Bricterian, care acum sunt studenți, unul la Drept, altul ia Filozofie.
- Eu fac cheful de bacalaureat, ș-apoi, la Drept, tăticule!... Vorbește Fănică. îi e teamă să se socotească fericit. Dacă se întâmplă
să cadă? Noi îl asigurăm că predispozițiile lui către emoții îi pot fi fatale. Fănică apucă un colț de masă și-l ciocănește, îngrozit.
- Nu mai cobiți, că-i semn rău!...
Robert vrea să ajungă actor pe scena Teatrului Național și profesor universitar de literatură franceză. Nu scăpăm prilejul de a-l copleși cu bârfeli.
- Numai să nu încurci rolurile: să reciți la Universitate ca un prim-amorez...
Robert zâmbește superior. Ne spune că profesorii de la Conservator i-au prezis carieră fericită.
în ceea ce privește Universitatea, voi știți cine sunt...
- Știm, știm! ne grăbirăm a mărturisi noi în cor.
- Nu-mi va fi greu să ocup o catedră de limba și literatura franceză...
Ne-am amintit atunci, toți, cum a început Robert să citească franțu¬zește, pe două cărți primite în dar de la Dinu; cum împrumuta de la mine Pe Balzac, cum s-a îndrăgostit de critica lui Faguet, cum memoriza din
121
Musset, cum l-a „înțeles" pe Corneille după ce a citit o monografie asu-pră-i. Fiecare împrospăta un amănunt șters. Apărea din nou acel Robert cu pantaloni scurți, din fotografia clasei a IV-a. Ne vedeam iar mici, descoperind cărți, împrumutându-le, scriind cele dintâi Jurnale, în¬cercând cele dintâi colaborări anonime la reviste. Prietenii și-au amintit de pasiunile mele științifice, acum consumate. Am țesut fiecare un mă¬nunchi de fire: copilăria și adolescența noastră sfârșite într-un liceu și o mansardă.
Eram atât de veseli vorbind. De ce mă simt acum deznădăjduit, copleșit de tristețe, de o disperată tristețe?...
M-au întrebat cât am scris din roman. I-am mințit, spunând că lucrez la partea a doua. Dar parcă eu nu știu că nu voi scrie niciodată Romanul adolescentului miop, pentru că amintirile și observațiile mele nu pot ajun¬ge niciodată un roman? Mi-au cerut să le povestesc capitole dintr-însul. Am povestit crâmpeie din ceea ce scrisesem în caiet. Le-am spus că însăși această adunare neașteptată și completă - poate ultima din cariera noastră de școlari - va fi reprodusă într-un capitol.
Atunci am vorbit, fără să mă întrerupă cu exclamații și comentarii. Eram mișcat, fără să înțeleg pricina. Le-am spus, încercând să zâmbesc, că de acum vom lua fiecare alt drum, și prietenia noastră - veche de opt ani - se va răci firesc. Vom întâlni fiecare prieteni noi și, poate, prietene. Cine știe dacă în această zi nu se încheie, pentru totdeauna, o etapă di viața noastră?
Chef de bacalaureat, așa cum proiectasem de atâția ani, nu vo: putea face. Nu vor promova decât prea puțini în sesiunea de vară. Mulți suntem siguri de corigentă. Vom da bacalaureatul în toamnă. Și atunci, cine știe câți vom trece? Dar ne vom aduna peste cinci ani.
- Eu cred că vom fi mult mai triști decât socotim acum...
Am încheiat, blând, și ochii priveau un raft cu cărți. De ce m-au stă¬pânit, atunci, păreri de moarte?
Nu găseam nici hotărârea de a mă mustra pentru melancolia exaltată în discurs. Bricterian, cu Radu, cu Furtuneanu au rămas triști, pe pat.
Mângâiau cu privirile odăița.
- De câți ani cunoaștem noi mansarda?
- Opt ani...
Radu și-a aprins o țigară, lăcrămând. Firește, se gândea la mama lui moartă. Ceilalți răsfoiau distrați un teanc de reviste. Marcu râdea, jig-nindu-ne tristețea. Dar eu îl înțelegeam și-i zâmbeam pe ascuns. Numai Fănică își păstra calmul.
- Uite-i că plâng, uite-i că plâng!...
122
Aceasta ne-a supărat și ne-a hotărât să schimbăm discuția. Se făcuse seară. Prin ferestruicile deschise pătrundea țipătul tramvaielor pe bule¬varde.
Nu avea nici unul curajul să se despartă. Ne tulbura senzația unei despărțiri definitive.
Miezul lui mai ne îmbia în stradă, pe sub castani, în răcoarea serii. Ș-apoi, mai departe, spre Cișmigiu, spre Șosea, cum făceam în celelalte veri, când prietenii nu mă părăsiseră și eu nu-i părăsisem.
Am stins lampa și am coborât, tăcuți, scara de lemn. Ne-am oprit în grădina cu flori. De când nu ne mai adunaserăm opt băieți în mansarda mea... Ne-am urat, unul altuia, noapte bună.
Acum stau aici, iarăși singur. Pentru cea dintâia oară mă înspăimântă gândul că odăița nu va rămânea întotdeauna a mea. O privesc, o caut, o măsor cu ochii, colț după colț.
...Cum știu că a venit vara... Mă simt atât de obosit și trist și de¬primat. Firește, e o simplă criză de melancolie. Voi fi fericit să închei pentru totdeauna viața de elev.
Dar toate acestea nu trebuie să mă intereseze acum. Trebuie să mă bucur că am descoperit în Radu un nou prieten. Poate el nu se va plictisi stând cu mine de vorbă, nopțile.
Și nici aceasta nu trebuie să mă intereseze. Ci examenul de bacala¬ureat. Vanciu, firește, mă va lăsa corigent...
Cine știe când voi mai scrie în caietul acesta?
V. TRISTEÞI, ÎN VARÃ
Iată, am rămas iarăși singur. Au plecat toți, fericiți, bacalaureați sau nădăjduind tomnateca promovare. Corigent - ca întotdeauna - aștept câțiva bani și curajul să plec. E cald și îmi petrec ceasurile prin odăi străine, care îmi aduc aminte de copilăria mea și de jocurile mele, și de frații care acum sunt departe.
De-abia mai pot citi. Nu sunt trist și nu reflectez cu amărăciune la acest sărman sfârșit de carieră școlară. Aș putea gândi cu luare-aminte la atâția ani irosiți și la chipul meu tot mai veșted, și la lentilele mele tot mai dureroase. Dar eu am străbătut de mult cele din urmă fruntarii ale adolescenței. Sunt inutile, înțeleg, tânguielile și gratuită melancolia.
123
Dar adevărul e altul, modest și netrucat de sentimentalism, sunt obosit. Mă plictisește și mă sugrumă finalul acesta ce-și prelungește'; pervers agonia. Aș vrea — cu orice risc - să știu precis, în ceasul acesta, care mi-e soarta. Voi păși la anul la Universitate sau voi pierde luni după J luni, dezamăgit, așteptând noi examene.
Ș-apoi, mă obosește lupta pe care o duc, tăinuită, fără nădejdea bi¬ruinței apropiate. Când se va sfârși? Ce oglindiri voi păstra eu în ochi, în ceasurile răfuielii? Și cu cine mă voi răfui?
Simt cum vara aceasta - înăbușită tragic în odăi cu acoperișuri deja- j ratec - va fi ultima vară. Iată, ce curios pare... Nu mă gândesc la moarte. Știu că trebuie să trăiesc mult, pentru că urăsc mult. Dar mă gândesc că j tulburările sufletului sunt pe sfârșite și că în curând voi căpăta alte pri- ' viri, și altfel voi privi lumea.
...De acum nu-mi voi mai scrie „memorii" false pentru uzul voinței mele. Nu voi mai purta tunică neagră și nu mă vor mai tulbura atâtea mărunte ispite. Mi-am părăsit prietenii și ei m-au părăsit. Când ne întâl¬nim, râdem, ne lăudăm și ne întrebăm de viitor, ca și mai înainte. Dar parcă eu nu știu că toate acestea le facem pentru că nu putem face altfel? Și că nimic din ceea ce trăia altădată comun în sufletele noastre nu mai trăiește acum?
O dată cu prietenii, se rup și fâșii din sufletul meu. Iar eu le simt cum se duc, una câte una, și sufletul mi-e tot mai pustiu, și mai stearpă iu¬birea către oameni...
Și atâtea chipuri pe care nu le voi mai vedea, atâtea obiceiuri pe care le voi uita, ca să-mi însușesc altele...
Și chiar adolescența aceasta în care am viețuit, m-am bălăcit și m-am revoltat acum o voi lăsa în urmă, ca să pătrund în grupuri de tineri păroși și îngâmfați. Sunt ispitit să mă întristez. Atâția ani și atâtea în¬durări, alături de atâtea nădejdi...
Nu știu ce va fi cu mine dincolo. Voi mai întâlni prieteni? Va trebui să mă schimb iarăși, din adâncuri, și să mă privesc în oglindă fără să mă recunosc?
Nu știu nimic, și inima mi se strânge de teamă. Mi-e teamă să nu renunț la mine. Mi-e teamă de mine, de viață. Și pătimesc, totuși, aștep¬tând s-o cunosc, să arunc zdrențele lumii acesteia de care eu de mult m-am despărțit și de care mă târau lanțuri meschine.
Și e tot mai cald, și eu rămân tot mai singur. Ies numai noaptea și mă feresc de trecători, și rătăcesc pe bulevarde, și colind Cișmigiul, zicându-mi: ■ ce frumoasă e viața! Și apoi mă întreb, trist, dacă eu știu pentru ce vie-j țuiesc. Nu știu.
...Ce-mi lipsește? Ce-mi lipsește?...
124
Recitesc caietele de amintiri. Cât de departe mi se par vremurile... Și prietenii mei, „personagiile", atât de schimbate. Și eu străin. Mă prefă¬ceam prea vesel și mă ascundeam chiar față de mine. Dar parcă știu eu de scriu acum adevărul?...
Vară... Am rămas să sfârșesc singur lupta, și dușmanii răsar din mine, mulțimi. Nu știu cu cine lupt, dar simt tortura luptei și jarul fierului ce mă despică. De ce am vrut să rămân singur? De ce nu e acum nimeni lângă mine? Nimeni, nimeni... Cuvinte ce amuțesc sufletul.
Și iarăși mă întreb asupra celor optsprezece ani pe care i-am risipit. Pașii mă duc orbi în seară și ochii nu lovesc decât vedenii. Și așa trec ceasuri, și eu nu știu dacă am răspuns celor ce sufletul meu mă întreabă. Și iarăși ajung acasă, și trec din încăpere în încăpere, și gândul se co¬boară tot mai adânc, și ani mulți să răsfiră, iar eu îi privesc.
Nu pot să învăț. Și mă întreb cum am să ajung la Universitate. Aș vrea să plouă, să plouă zile după zile. Cât de puțin vreau acum...
Cu adevărat, răfuiala va fi dureroasă. Va trebui să trec și starea aceasta. Disperarea mută, obosită, stăpână va pieri într-o dimineață; iar eu voi uita nopțile din vara cu arșiță și tristeți. Și mă voi surprinde schimbat, cu suflet proaspăt, și ochii îmi vor cuprinde soarele, și îl vor închide ca într-un ulcior. Dar socotelile cu adolescența mea le voi face. Și câtă amărăciune îmi va întuneca sufletul, și câte răni se vor des¬chide... îmi voi aminti nopțile pe care le încep în Cișmigiu, invidiind fe¬ricirile altora, privindu-mi pașii goi și triști pe alei. Și atâtea din dorin¬țele care mă înfrâng acum, aproape fără luptă. Și durerea pe care am încercat-o în amurgurile acestea, simțindu-mă singur. Și toate rândurile dintr-un caiet pe sfârșite... Știu eu cine va birui?
Se sfârșesc însemnările adolescenței. Când voi cuteza să-mi scriu ro¬manul? Se sfârșesc caiete după caiete, și fiecare poartă altă lună sau alt an. Unde sunt acum toate umbrele acestea? Unde sunt vrerile, și teme¬rile, și lacrimile mele?
Simt că tot ce am crezut până acum fumegă; că tot ce-am făcut se năruie; că tot ce-am viețuit a fost vis. Niciodată nu m-am simțit mai depărtat de mine însumi.
Sunt obosit și trist, și sunt singur în casa aceasta,'grea de amintiri. De ce mă năpădesc amintirile? Și de ce mă învăluie noaptea de vară cu tânguiri de greieri și asfințit de patimi? Și nu mai am deloc puteri în mine? Și sufletul meu e cu adevărat năruit? Trebuie să mi-l schimb? Trebuie să mă schimb? Trebuie să mă pogor în stradă și să întind bra¬țele, culegând ajutor și dragoste? Trebuie să-mi câștig prieteni?
125
Ceea ce înțeleg eu acum îmi îndurerează ființa până la măduva Oare am ajuns atât de neputincios, încât o noapte de vară să mă de trame într-atât?
Cât aș vrea să știu ce voi simți și voi gândi eu în vara viitoare... cât aș vrea să știu dacă atunci sufieru-mi va îngădui să plâng...
VI. MÃ CLATINÃ VÂNTURILE
Dar numai aceasta e lumea?
De câteva zile mă chinuiesc altfel de întrebări. Cum să lămuresc eu« Simt că îmi lipsește ceva adânc, masiv, sigur, intim - cu care să mă I contopesc - de ani. Acum, aș fi avut un tovarăș. Dar mă aflu singur, sub i arșița unor îndoieli ce-mi sfâșie sufletul și-mi împrăștie vrerile.
Au trecut de mult timpurile când chimia și insectele îmi odihneau creierul. Nu mai cred în ele, nu mai mă mulțumesc. Au trecut și tim-î purile lui Felix Le Dantec și Haeckel, zilele sfârșite inocent în fața Io- j calului cu tritoni, nopțile istovite lângă volumele cu scoarțe roșii dini „Bibliotheque de Philosophie scientifique". Schimbări de temelii s-au înfăptuit în suflet, aproape fără să iau în seamă. Ceea ce prețuiam mai înainte privesc acum cu nepăsare. Din toate acele săptămâni de toamnă, I de iarnă, pe care eu le socoteam inutile, cheltuite resemnat în lecturi'' inactuale, s-au depus înlăuntrul meu „fapte" noi. Cum să le spun altfel] decât „fapte"? M-am deșteptat îmbogățit, împlinit și, totuși, chinuit de j sentimentul absenței unor lucruri despre care nu știu nimic. Oh! cât mi-e 1 de greu să scriu ceea ce nu am învățat din cărți; nu aflu cuvinte, nu ghi-f cesc procedeele...
Dar rezultatele săptămânilor mele sunt evidente. Eu mă simt altuB hotărât altul. E dureros, însă, că împlinirile, înnoirile, depășirile mele] sunt întovărășite de acea conștiință a absenței, a golului. înțeleg atât de] puțin din toate aceste lumini și umbre ce-mi brăzdează sufletul... Știui numai că ele se precipită acum, în anii de criză. Știu că nu le îndură ado-l lescenții care au patinat dincolo fără nici un șoc, fără nici o disperare. Șîj bănuiesc că toată această nedumerire va pieri în curând și că negura! care-mi obosește sufletul se va risipi; atunci voi înțelege necesitate»; tuturor acestor schimbări.
De aceea, Romanul adolescentului miop nu va fi niciodată scrifl Cum aș putea nota mobilitatea ciudată a sufletului? Iar dacă aș izbuti,; oare caietele mele ar putea alcătui un „roman"? Tot ce am scris în cinci sute de pagini ar încăpea în câteva capitole? Am adunat mereu tot ma^
126
pUține date asupra celorlalți. încercam să mă pătrund și să mă înțeleg pe jfline, fără să izbutesc. Mă înspăimânt de câte ori frunzăresc Jurnalul. Cit de departe sunt încă de un roman...
Dar, scriind acestea, mă întreb: oare ar putea cineva construi un roman așa cum l-am înțeles eu, ca o răsfrângere completă și reală a ado¬lescenței mele, a adolescenței noastre? Eu am vrut să scriu o carte care să fie m primul rând o justificare a întregii vieți lăuntrice pe care am viețuit-o în marginea școlii, în adolescență, și crezând că ies din adoles¬cență. Nu voi izbuti.
Dar pentru cine mărturisirile acestea, de mult știute? M-am hotărât să nu mai scriu în Jurnal, pentru că - fără „roman" - el nu-și mai are nici un rost. La răstimpuri tot mai mari, în ceasuri de grele tristeți, de plină criză, îl deschid, citesc pagini, și, câteodată, adaug. Nu mai culeg material într-însul și nu fac exerciții de romancier precoce, ca acum un an. Dacă l-ar citi cineva, nu l-ar înțelege. Nu am urmărit - și nici nu se poate urmări decât cu închipuirea - formele pe care neîncetat le-a cu¬noscut sufletul meu. Eroul ar apărea veșnic contradictoriu.
Mă întreb cum am ajuns aici: la marea mea întrebare, a romanului adolescenței. Problemă pe care predarea totală o soluționează. Nerecu-noscându-mă în atâtea din paginile caietelor, ghicindu-mă pe alocuri ridicol, îngâmfat, m-am întrebat dacă aș putea construi pentru roman un personaj atât de stânjenitor, atât de contradictoriu. Și m-am întrebat dacă retușând personajul Jurnalului meu aș mai rămâne în realitate. Și iarăși, dacă hotărârea mea de a nu contraface realitatea e sau nu literară. Mi-am spus: adolescentul dintr-un roman trebuie să fie numaidecât cel din Liceul „Spiru Haret", anul 1924? Firește că nu. Și, totuși, eu voiam romanul meu o carte de viață efectivă, o confesiune personală, o răfuială.
N-aș putea răspunde pentru ce m-am hotărât să scriu eu numai o asemenea carte asupra adolescenței. înțeleg, însă, renunțarea mea de a mai scrie când m-am convins de ridicolul eroului. Mi-a fost teamă că cititorii nu vor accepta necesitatea ridicolului adolescenței, alături de necesitatea eroismului, a nostalgiei, a mediocrității.
*
Dar eu am început prin a însemna starea sufletească, atât de nouă și de intensă, a nemulțumirii totale. Nu e vorba de o nemulțumire trecătoa¬re, când cărțile își pierd savoarea, iar tristețea amenință să ajungă dispe¬rare. Nu-mi recunosc sufletul de acum în nici unul din „capitolele" triste ale Jurnalului. Sunt liniștit și odihnit. Simt numai insuficiența vieții Tiele lăuntrice, mă înăbușă marginile pe care eu le socoteam generoase, 'argi. Aceasta e tot; și e mult. Aș repeta de un nesfârșit număr de ori: numai atât, numai atât?...
127
Nu știu de ce am ciudă pe munca mea științifică. Sunt convins că &-M împlinit întotdeauna spontan și nedisciplinat; de aceea nu pot fi aspiy< față de puținătatea rezultatelor sale efective. Dar, oricum, știu acum atât de puține lucruri esențiale... De câte ori vreau să aflu cu adevărat. cauzele, mă simt atât de tulburat, de nesatisfacut, de naufragiat... Sunt convins că drumul pe care l-am luat se va opri în fața unui punct mort. Și mă cuprinde ciuda gândind aceasta, pentru că nu înțeleg cine îmi adu¬ce mie siguranța convingerii.
într-o seară, petrecută în riguros examen interior, m-am stăruit să amân problemele științifice pentru Universitate și să mă mulțumesc acum cu istoria. Dar istoria, ca orice lectură care nu te zdruncină, e un| simplu opium. Cărțile te silesc să-ți pierzi inteligent timpul. Și, totuși, această pierdere inteligentă nu e mai puțin absurdă, prin faptul că te con¬sumă și te înstreinează.
Acum simt că și știința, și istoria, și filozofia sunt inutile. Ard de dorul unui adevăr unic și pur, de siguranța unei dogme, a unui „ghid" infailibil. Nu știu de ce invidiez soarta adolescenților catolici.
Și, totuși, orice Biserică îmi repugnă. Orice dogmă, pe care nu o pot înțelege și explica, mă înfurie. Mi se pare ridicol să accept, după atâta trudă științifică, absurdități biblice și grozăvii catolice. Dar dacă toate acestea nu sunt Biserica, după cum m-am convins că nu sunt Religia?
M-am apropiat de mistică în diletant. Am citit mărturisirile sfinților cum citeam mărturisirile oamenilor: din curiozitate. Am rămas în¬totdeauna un curios neodihnit, iar dacă aș ajunge vreodată călugăr, aș păstra în bibliotecă rafturile naturaliștilor și colecțiile erotice. Dar nu înțeleg mistica, deși m-am convins demult că mistica nu trebuie înțeleasă. Nu mă pot apropia efectiv de duhul sfinților, pentru că mi-e teamă să nu mă conving din autosugestie, din dorința convingerii, iar nu din evidența adevărurilor.
Nici nu știu dacă ceea ce îmi lipsește e credința. De câte ori gândesc cuvântul acesta: credință, mă simt nemulțumit, insultat chiar. Nu pot accepta credința în Dumnezeu, în Mântuitor, în Sfinți, în Biserică. îna¬inte, această atitudine fățișă mă mulțumea. Acum, însă, sunt neliniștit}' dacă credința înseamnă altceva? Dacă eu nu am ajuns încă a dibui tâlcul credinței și iau superstiția înspăimântată în locul unui fapt sublim de care mă aflu, încă, prea departe?
Rătăcesc tot mai mult calea pe care voiam s-o păstrez în aceste pagini. Ceea ce am scris asupra credinței este atât de puțin limpede, atât de puțin lămuritor... Iar eu bănuiesc că m-aș putea explica mai bine daci mi-aș înfige pumnii în tâmple, aș închide ochii și mi-aș jura să nu m* ridic de la masă până ce nu găsesc cea dintâi soluție vrednică de a i ținută în seamă. Dar lucrul acesta, cel puțin acum, e perfect inutil. P*
128
mine mă neliniștește noua viziune pe care o capăt, nu știu de la cine, nu știu pentru cât timp și aproape nu știu datorită căror împrejurări.
Astăzi am simțit imediat și dureros nemulțumirea de mine și de munca mea. Când m-am întrebat: "Aceasta e viața? " - m-am întrebat: }Atât am văzut eu din viață?" Nu mă mai lega nimic de cărțile și de năzuințele care mă entuziasmau până atunci. Mi se părea că îmi lipsește conștiința rostului acestor cărți și acestor năzuințe. Dar de ce să le nu¬mesc ale mele? Sunt izvorâte din necesitățile organice sufletului meu? Sunt cu adevărat sufletul meu autentic, sufletul meu de totdeauna?
Poate sunt rupt din preocupările mele. Poate am îndurat prea multe experiențe direct personale, care m-au depărtat de cărțile cu știință. Dar, aceasta nu e o explicație. Eu gândesc și acum aceleași laude asupra căr¬ților cu știință. Adaug, însă, cum nu adăugam mai înainte: dar cărțile a-cestea îmi vor cuprinde, mulțumi și epuiza viața?...
M-am întrecut; aceasta e sigur. Am ieșit din mine ca să pășesc mai departe. Pașii aceștia îi împlineam cu fiecare carte citită, cu fiecare du¬rere refulată. De ce astăzi întrecerea e atât de evidentă și, în loc să mă mulțumească, mă întristează, mă copleșește cu acel sentiment al absen¬ței? Ce-mi lipsește? Viața mea lăuntrică de până acum, viziunile mele, rosturile mele, valorile mele. De ce s-au năruit toate acestea dintr-o dată, fără nici o cauză reală, fără nici o criză?
Poate eu lucrasem pe nisip, poate adunasem material inutil. Dar oare, știința, filozofia, istoria sunt inutile? Cât de depărtate mi s-ar părea acum, nu pot să le cred. Atunci de ce scufundarea bruscă petrecută zilele acestea, sfârșită în ceasul acesta?
Truda mea nu va lămuri nimic. Deasupra tuturor ipotezelor și expli¬cațiilor va rămâne faptul; pe mine mă clatină vânturile.
Presimt că se vor petrece altceva decât simple experiențe în margi¬nea unei cărți sau a unui om aflat din cărți. Presimt că întreaga mea viață lăuntrică se va dărui. Cui? Nu pot să mă gândesc la Biserică. Nu sunt un mistic și nici nu sunt un ateu satanic, cinic, disperat. Cum aș putea, atunci, ajunge la Iisus?
Iată ce simt: că sunt ridicat din mine și izbit de colțuri dureroase, și lăsat iar în suflet, și iarăși înălțat. Și nu știu nimic alt, și nimic nu înțeleg.
129

VII. BACALAUREATUL
Emoții mediocre la examenul de corigentă. Și eu, și Marcu răspuj dem prompt, exact. Vanciu biruise, după trei ani, învățaserăm matema¬tica. La teză am rezolvat toate problemele. Ne-am întors acasă fără bucurii mari, așteptând rezultatul.
Au început atunci zilele de neliniște pentru bacalaureat. în vară au căzut mulți, și din pricina unor întrebări stupide. Ceea ce nu m-a înspăi¬mântat destul ca să recitesc pe vacanță cărțile ultimilor patru ani de liceu.
Am încercat să precizez ceea ce trebuia să știu și ceea ce știam. Scriam subiectele pe o listă, iar lista era fără sfârșit, și timpul meu prea scurt, și voința mea îndoielnică. Mi-am spus că la bacalaureat se va cerceta cultura generală, iar nu amănuntele pe care oricine le poate memora din cărți. Uitam cu încăpățânare cele ce mi-au povestit colegii, de la primul examen din vară. Mă întâlneam cu Marcu, la mine în man¬sardă, ca să învățăm. Eu luam o fizică, el o geografie. Dar ne surprin-deam, peste un ceas, polemizând în biologie și literatură. Aceasta s-a petrecut întotdeauna. Eu am învățat fizica singur, și el singur geografia. Seara ne întâlneam din nou și rătăceam mult, pasionați și cinici, plănu; ind ani de muncă universitară, el la medicină, eu la greacă.
Rezultatul examenului de corigentă, înscrierea la bacalaureat cu taxă scumpă, frigurile așteptărilor înainte de teză au trecut, au trecut...
începuse toamna, și pe noi ne ispiteau nostalgii bucureștene, orașul torturat și trist sub frunze. Ne umileau diminețile prea senine și parcurile dezmorțindu-se proaspete din ploaie, și ulițele brune, cu pietre reci și case albe.
învățam dureros, ascultând prin ferestruici orașul revărsându-se către câmpurile toamnei. Și iarăși nu găseam puterea de a mă batjocori că sunt melancolic, acum, în fața marelui fapt. Aș fi vrut să alung tot undeva, în sufletul meu, în orașul meu, și să pășesc eroic. Mă descope¬ream erou, pentru că citeam cărți nesuferite în început blând de toamnă.
în sala prea mare și prea rece pentru sângele nostru înspăimântat: arn fost rânduiți fiecare în câte o bancă. Doi profesori necunoscuți și grăbiți ne-au dictat subiectul. M-am liniștit de cum am început să scriu. A doua zi, la același ceas de dimineață, am tradus un paragraf din Seneca filo¬zoful, iar după-amiază am pregătit versiunea franceză. Eram liberi trei zile. Ne-am întors acasă fericiți. Am râs pe străzi, socotindu-ne studenți.
130
pagăduiam toți lui Marcu glume antisemite. Și Marcu răspundea sen-tențiind:
- Ovreiul în veci nu piere!...
Eram toți admiși la oral.
Ni s-a fixat, pe liste albe și oficiale, ziua de examen a fiecărei serii. Am fost cuprinși, atunci, de febra nestăpânită a lecturilor pripite, a răs¬foirilor nervoase, a memorizărilor, a fișelor, a sublinierilor cu creion ro¬șu. Nu mai mă recunoșteam. Mă deșteptam în zori și cercetam manuale aspre și seci, pe care nu le deschisesem niciodată în liceu. Munceam cu un suflet și un creier străin, instinctiv îndârjit. Simțeam cum îmi scad puterile, cum mă voi prăvăli dacă nu uit totul până ce scap.
Și, deodată, m-am surprins calm, plictisit, dezgustat. Am așteptat să se apropie ziua oralului fără nici o emoție.
.„Acum e seară, e cald, se risipesc miresme de ploaie. Dar azi dimi¬neață era senin și rece. Cădeau frunzele și fructe de castan sălbatec că¬deau, și trotuarele erau curate, vinete. Am plecat fără șapcă și fără geantă. Am plecat după ce m-a sărutat mama și mi-a făcut cruce pe frunte și a aprins candela. N-am putut goli ceașca cu cafea neagră. N-am putut sfârși cornul. Nu eram emoționat. Pășeam alene, evitând bule¬vardele cu tramvaie și trecători grăbiți.
Am ajuns în curtea largă printre cei dintâi. Câțiva candidați, de la alte licee, răsfoiau cărți din ghiozdane pline. Nu cunoșteam pe nimeni din seria mea. Dar Marcu și ceilalți făgăduiseră că vor veni, ca să afle rezultatul. ■
Ocoleam curtea, fără să mă gândesc la nimic, fără să doresc nimic. La răstimpuri aș fi strigat: „Să treacă! Să treacă..." Dar mă linișteam și pășeam înainte, fără cărți și fără fișe.
Mi-am amintit și m-a tulburat, fără nici un rost, părerea de rău cu care o studentă în medicină, ce căuta pe fratele meu, mi-a spus:
- De ce nu mai sunt și eu în liceu...
Mi-am amintit și m-au tulburat alte scene și cuvinte aproape uitate. Pășeam în curtea largă, cu gândurile străine de examen și de comisia care întârzia să se adune.
După un ceas, am fost chemați în coridorul întunecat. îmi priveam tovarășii: tremurau, cu buzele albe, cu gâturile reci, cu tâmplele supte. Eu eram palid și îmi torturam ochelarii.
în clasă năvălise prea multă lumină. M-am surprins înciudat că lipsea catedra. Profesorii s-au așezat pe scaune. Noi, într-o bancă lungă, unul lângă altul. Eram calm, prea calm.
Am început cu limba și literatura română.
- Poți să-mi spui evoluția sufixelor?
131
Băiatul privea în gol. Vecinul lui tremura. îl vedeam că se oprește cfl greu să nu ridice degetul. întrebat, a răspuns; dar a confundat. Aceasta a bucurat pe al treilea vecin, pe care - din sadism - profesorul l-a sărit,! cercetându-mă pe mine. Am răspuns poate prea prompt și încruntat.
- Știi exemple din lexicul bizantin?
O întrebare stupidă, dar știam. Miop și supărat, zâmbind la răstim¬puri prezumțios, profesorul m-a socotit, firește, papagal premiant și mi-', a pus alte întrebări, ale căror răspunsuri nu se pot memora. Dar a căzut' singur în cursă, pentru că înțelegeam pe Eminescu și i-am interpretat mai bine decât se aștepta începutul Scrisorii I. M-a întrebat din istoricii ardeleni, fără să bănuiască acele nopți parfumate când citeam pe Șincai și fără să știe că descoperisem de curând la un anticar Istoria filologiei române a lui Șeineanu.
De ce îl persecută atât? ghiceam că se întreabă ceilalți. Poate e evreu.
- Știi ceva despre originile poeziei populare? I-am spus ce știam. M-a întrerupt.
- Mulțumesc. Cu dumneata am sfârșit.
Prima izbândă îmi dăduse curaj. Am răspuns la istorie ceea ce dorea curiozitatea bănuitoare a profesorului: relațiile lui Petru Mușat cu polonii.
Vecinul meu nu avu noroc.
- Pe unde intra Nicolae Mavrocordat în București când venea din
Moldova? _?
- Ce domn român s-a înecat în Dâmbovița? Aceasta o știa ultimul din serie.
- Vlad înecatul.
- Știi ceva despre el?
- A fost domn al Munteniei... -Bine.
La geografie n-am știut să spun flora versantului nord-estic al Mun¬ților Apuseni. N-am știut nici afluenții Crișului Alb. Am luatpatru. Ve¬cinii mei știau atâtea numiri de râuri și munți...
La fizică și chimie, la limba franceză, am răspuns tot ce m-au între¬bat. Mi-era ciudă că profesorul - incult - nu discuta decât despre sino¬nime și omonime sau ne punea să rezumăm Cidul.
- Spune-mi evoluția aparatului digestiv de la echinoderme până la om.
Mi-am amintit lecturile mele științifice, anii petrecuți în laboratorul de fiziologie al Casei Școalelor, colecțiile de insecte, volumele lui Brehm, Perrier și Fabre. încet, încet, răspundeam.
132
Mă pasiona întrebarea; făceam eforturi de memorie, de logică, de atenție. Dar profesorul nu era mulțumit. Mi-a socotit memoria proastă.
- Dacă te-ai apucat să le înveți, trebuia să le înveți până la capăt, ca un perfect papagal. Altminteri, nu-ți admir decât o mediocră încăpățâ¬nare, ca pentru nota cinci.
Am roșit. Eram umilit, furios, trist. Aș fi vrut să-i spun: „Ce?..." Aș fi vrut să-l provoc - pe el, incult și îngâmfat profesor al unei științe culese din manualele elementare - la o discuție de filozofie biologică. Dar n-am putut face nimic.
Mi-am înghițit amar umilința. Sfârșisem.
Am plecat fără nici o bucurie, tară să țip, fără să alerg pe străzi, așa cum îmi făgăduisem. Am povestit prietenilor furia mea cu profesorul de naturale. M-au socotit naiv. Și cinciul e bun.
Am făcut, pe un colț de zid, media. îmi da, în orice caz, șase. Sunt aproape sigur trecut. Și nu simt nici o bucurie, și asta mă doare; mult, mult. Și de aceea scriu în caiet: ca să nu uit durerea din ziua examenului meu.
în roman, dacă îl voi scrie vreodată, voi culege toate stupiditățile, toată absurditatea bacalaureatului. Voi dovedi cu atâtea pilde că trec cei norocoși, cei favorizați, cei tâmpi. Eu n-am văzut selecția despre care ni se vorbește. Dacă mă întreba la naturale insectele, la franceză romantis¬mul, iar la geografie originile geologice ale munților, luam cea mai mare notă.
Dacă mă întrebau altceva, poate luam la toate „insuficient". Am avut noroc, am avut și nenoroc. Dacă voi promova, voi promova mediocru, printr-o întâmplare. Păcatele mele n-au fost surprinse, însușirile mele n-au fost răsplătite. Penibil...
Dacă nu voi trece?...
A început să plouă: greu, rece, monoton.
E toamnă afară sau e toamnă în mansarda mea?...
VIII. FINAL
Am scăpat, am scăpat!...
Am trecut singurul din seria liceului nostru. Mă doare că n-a trecut Și Marcu. De acum, nu-mi va mai fi prieten. Pe noi ne legau creierele, nu sufletele. Despărțiți, cine știe dacă nu ne vom uita?...
133
Mi-am citit numele pe listă, cu ochi tulburi. M-am plimbat iarăși prin curtea largă, cu platani ca în zilele examenului. M-a cuprins deoda¬tă un dor puternic de a vedea liceul unde am petrecut opt ani. Mă între¬bau profesorii, mă întrebau elevii asupra bacalaureatului. Le răspun-deam pripit. Pe mine mă întristau clasele în care peste puțin timp nu voi i mai zări nici o față cunoscută. Și mă întrista portarul, și orga măruntă -"ascunsă sub scară, și dulapurile cu cărți din care atât am citit...
Prietenii m-au sărutat.
- Iată că încep răsplătirile...
Cine știe ce viață începe în zilele acestea de toamnă, când eu mă simt atât de schimbat, de străin, și mă simt ispitit să plâng, să alerg, să râd?... Nu vreau să mă gândesc la Universitate. Caietul acesta e încă un caiet de adolescent. Mai vreau să scriu numai câteva pagini, și apoi să-l sfâr¬șesc, pentru totdeauna.
Cine ar putea înțelege tristețea sălbatică a acestui sfârșit pentru totdeauna?... O viață se închide. Voi răsfoi mai târziu caietul și, poate, nu-l voi răsfoi - ca până acum - singur...
Scriu cu greu. Mă simt furat de noi desfătări, de gânduri noi: Uni¬versitatea... Și mă simt încă legat de adolescența mea, de acel roman pe care nu l-am scris.
Nu l-am scris, pentru că nu puteam descoperi în mine și în ceilalți un roman. Eram cu toții contururi, nostalgii, mediocritate. Câteodată ridi¬coli, câteodată eroici. Cum aș fi putut iscodi în lumea aceasta un conflict '■ care să ducă la un roman?...
Nu l-am scris și mă apasă viața mea și viața adolescentului pe care -l-aș oglindi în roman.
Nu înțeleg nimic din tot ce viețuiește acum în jurul meu. Mă obs&l dează romanul, mă chinuie atâtea fapte care trebuie spuse. Și nu știuj
cum să-l scriu și nu pot să-l scriu...
*
Soarele se ivește din nou.
Soarele se întunecă.
Astăzi am colindat câmpurile cu miros de toamnă, ca în după-ami« zile copilăriei. Am revăzut atâtea lucruri. Am plâns ca un adolescenta lângă un copac, descoperind un colț albastru de cer. N-am știut și nj m-am întrebat.
Am venit acasă.
De acum va trebui să muncesc mult, să muncesc fără odihnă, să-nj istovesc crunt anii tinereții. Și nu pot munci. Mă lovesc, îmi mușc bu zele, și nu pot munci...
134
Se sfârșește, însângerată, toamna.
Mansarda mea a rămas aceeași: blândă, singură, tristă. Eu am să scriu Romanul adolescentului miop. Dar am să-l scriu ca un Jurnal al autorului. Cartea mea nu va fi un roman, ci comentarii, note, schițe pen¬tru roman. E singurul mijloc de a surprinde realitatea, firesc și dramatic.
*
Plouă, plouă.
Dintr-o mansardă iubești întotdeauna ploaia. Vreau să închei Jur¬nalul în această zi de toamnă. îl închei, pentru că mă arde dorul de a începe chiar acum romanul. Am schițat cele dintâi capitole.
Voi scrie:
„Pentru că am rămas singur, m-am hotărât să încep chiar azi Roma¬nul adolescentului miop..."
Sunt fericit că în grădină plouă...
SFÂRȘIT
Volumul II [GAUDEAMUS] 1928
[PARTEA I]
/. DECOR
Castanii erau umezi după ploaie, bulevardele reci, și deasupra mea, toamna.
Pășeam sfielnic și stânjenit de privirile celorlalți. Mă încruntam ca să prind curaj. Rezemat de zid, pe coridorul ce ducea la secretariat, mă desfâtam. Aș fi vrut să nu mă descopere nimeni, ci eu să-i descopăr pe toți. Și mi-erau toți dragi, și gândeam de-acum, ei îmi sunt tovarăși... Zăream prea multe studente, și toate mi se păreau frumoase, și le soco¬team asemenea Hypothiei. Simțeam cum cresc în mine nădejdi și do¬ruri, și cum se iscodesc neliniști. îmi spuneam: nu e așa că aceștia sunt cei mai frumoși ani? Și nu știam dacă trebuie să-i stăpânesc sau să-i las să mă stăpânească.
Trecuseră acele nopți tulburate de gramatica greacă. într-o dimineață dureros de senină m-am coborât din mansardă. Flori de tufănică mă ispiteau. Cerul era înalt, înalt. Casa mi se părea atât de bună, de dragă. Curtea îmi era prietenă. Tufele mari de liliac se umileau în soare. Atunci am hotărât: greaca n-am s-o învăț acum. S-ar fi spus că așteptam un fapt de mult făgăduit. Și nu știam ce aștept.
Trebuia să-mi găsesc prieteni noi. Dar nu cutezam să vorbesc cole¬gilor care se așezau în băncile din fund și-mi priveau bănuitori lentilele și zâmbetul. Nu cutezam să vorbesc colegelor, care se așezau în băncile din față și nu mă priveau deloc. Așteptam.
...Ploua, ploua. Eu îmi cumpărasem cărți multe după bacalaureat. în mansardă, singur, citeam. „Cea dintâi toamnă" gândeam eu. Și zâm¬beam.
...Cel dintâi curs, în amfiteatrul „Maiorescu", ascultat lângă fereas¬tră, înciudat de amurgul prea sângeriu și de mâna vecinei mele, prea albă, prea caldă... Jos, pe bulevard, treceau oameni care nu ne cunoșteau
136
profesorii. Gândul acesta stupid mă împiedica să înțeleg elogiul filozo¬fiei ca supremă încoronare a activității pământenilor. Domnul vorbea rar, clar, obositor de clar și de rar. La sfârșitul orei, duduile își potoleau enervarea închizând și deschizând genți suspecte. Erau și dudui care luau note. Aveau urechile mari, părul adunat sălbatec deasupra cefei pa¬lide. Zăream tineri cu atitudini de gânditori la congres. Frunțile desco¬perite, sprâncenele încruntate, obrajii rezemați în pumn.
Coboram scările, și globurile galbene răsăreau în seară.
Pe coridoare, perechi și grupuri. Perechile, lângă ferestre, cu ochii în toamnă. Grupurile, lângă ziduri, disprețuiau studenții sfioși sau studen¬tele cu rochii prea lungi. Grupurile întotdeauna râd; perechile tac întot¬deauna.
Cea dintâi schimbare: mi-au fost simpatici sentimentalii. „Ei doar înțeleg că totul nu e decât o glumă", gândeam. De ce mă întristau hotărârile adolescenței, întărite în ceasuri tulburi?...
Mă stânjenea pălăria, prea mare și prea neagră. Fratele meu a în¬cercat să glumească: studenții sunt poeți și bohemi. Dar eu aveam man¬sardă, și nu scrisesem niciodată versuri. Sub pălăria mare, păream mai degrabă un zugrav german. O purtam numai în ploaie. Și toamna plouă, plouă...
Cea dintâi dovadă că adolescența mea era definitiv încheiată: nu mai scriam Jurnal. Totul se răfuia, de-acum, în suflet, tăinuit. O altă dovadă: ceream și căpătăm bani pe cele ce publicam. Aveam bani mulți și-mi cumpăram cărți scumpe.
...Străzile erau tot mai reci, zidurile tot mai mohorâte. Castanii îmbătrâneau cu o toamnă și iedera ruginea printre ferestre.
Dimineața, sufletul mi-era clar. Seara, sufletul se tulbura. De ce mi-am uitat visurile care înfloreau și se alungau în somn neliniștit?...
Pe coridor, în fața unei uși, seara, am lovit o duduie care m-a privit enervată. Am fost palid, apoi roșu, apoi palid. Am aflat mai târziu că pe duduie o cheamă Bibi. De arunci o salutam umilit. Bibi nu-mi răspun¬dea. Dar de ce îi spuneam eu Bibi?...
Nu aveam noroc. Nu-mi întâlneam colegii din liceu la nici un curs. Mă obișnuisem, însă, cu câteva chipuri. Un student basarabean, înalt, spătos, bălai, aproape chel. Era înscris la Teologie, Drept și Filozofie. Nu pierdea nici un curs și își transcria notele în caiete mari, liniate. A fost la Atena, la Sofia, la Paris. Nimeni nu știa mai mult. S-a împrietenit cu un evreu care iubea o evreică frumoasă. Era urât, dar o iubea. Am în¬țeles aceasta când mărturisea basarabeanului: „E așa de inteligentă!...", trist, trist.
Mă întâlneam și cu o studentă cârnă, care citea cărți de filozofie germană și se mândrea cu feminismul. Discuta cu oricine filozofia
137
germană și feminismul. Avea un început de frază foarte ciudat: „Mă rog, I mă accepți ori nu mă accepți?"
Feminista disprețuia studentele frumoase și studenții inculți. Am surprins un crâmpei de convorbire.
- Dacă n-au citit pe Hegel, nu-s buni de nimic! -Zău?...
Unul, indiscret.
- Dar mata de unde știi?
- Eu, domnule, sunt feministă. Altul, către vecin.
- Să fie sănătoasă...
Câteodată venea însoțită de un tânăr palid și firav. Cei care stau în băncile din fund șopteau că e un convertit.
Mai întâlneam o fată brună, cu părul retezat pe frunte, care vorbea blajin și învăța cuvinte latinești până ce începea cursul. Am surprins-o într-o zi citind un caiet cu versuri. A roșit. De atunci îmi zâmbea, iar eu o salutam.
...Dacă ploua seara, după sfârșitul seminarelor, așteptam pe cori¬dorul cu ferestre largi. încet, încet, mi-a pierit sfiiciunea. întâlneam stu¬denți de la Teologie, cu plete, cu bărbi tinere și aspre. Și studenți săr¬mani de la Litere, care blestemau ploaia, pentru că își pierdeau masa la cantină. Și studente din orașe depărtate, cu ochi bănuitori și ciorapi pă¬tați de noroi. Porneau grupuri, grupuri la cămin, cu servietele sub braț.
Când trecea ploaia, pe străzi spălate și reci, mă întorceam acasă. Priveam ferestre luminate și ghiceam odăi calde, intime, cu pași moi,
feminini, pe covoare blânde. Și nu-mi îngăduiam să fiu trist.
*
Toamna, cu tristeți și amurguri, a trecut. Acum, după doi ani, amin¬tirile sunt amare și grele. Iar eu scriu povestirea aceasta liniștit și înăsprit de pașii pe care i-am făcut. Și scriu o povestire care nu e, încă, încheiată. Viața se viețuiește înainte, iar eu scriu ceea ce a viețuit.
//. PREȘEDINTELE
Toamna am sfârșit-o singur. Și, deodată, la începutul lui decembrie, mansarda s-a luminat. Cădea seara, iar sus, la mine, se înstruneau coruri. Faptul s-a petrecut atât de repede... Am început să uit împreju¬rările în care am cunoscut pe doctorandul cu fruntea lată, cu zâmbet nervos în colțul buzelor subțiri. Mi-a vorbit, de-a lungul bulevardului,
138
cum orașul nu are încă un cerc studențesc, cum trec anii universității fără ca nimeni, încheindu-i, să-i cunoască. Un bătrân vrea să-și dăruias¬că averea pentru Cămin, dacă cercul ar exista... Și cercul nu există, pentru că fiecare se mulțumește să-și petreacă anii cu cei câțiva tovarăși vechi, de care îi leagă copilăria sau liceul. Dacă s-ar găsi, undeva, o cameră pentru început...
- Am eu o mansardă.
Doctorandul s-a împotrivit; studenții și studentele sunt zgomotoși, nedisciplinați. Vor stânjeni și obosi pe cei de acasă.
- Mansarda e a mea...
Am primit-o numai pentru coruri. Ne-am despărțit în noapte, fericiți. Dimineața, urcase treptele de lemn și ciocănea la ușă.
- Ce de cărți, ce de cărți...
Mi-a spus de tot ce făcuse după ce ne-am despărțit; adunase cinci colegi pentru comitet, scrisese apeluri pentru studenții orașului, obți¬nuse cei dintâi bani de la bătrân, comandase la tipografie buletine de în¬scriere, cumpărase dosare și hârtie. Aducea o geantă încărcată. Medi-' cinist, socoti volumul aerului din odaie.
- Mai mult de două ceasuri, pentru cincisprezece persoane, nu se poate... După două ceasuri deschidem ferestrele... Voia să vestească, prin ziare, o întrunire și nu găsea sală. M-am îmbrăcat, zorit, și am plecat amândoi la directorul liceului.
Bătrânul încerca să se înduioșeze: venisem acum nouă ani, mic și sfios; iată-mă acum student; am să-mi mai amintesc, oare, de directorul bătrân, un părinte al sufletului meu de adolescent?... Doctorandul își mușca buzele de nerăbdare. La ce sunt bune toate acestea, acum? începe o nouă viață, rodnică și avântată. Ne poate da și el o mână de ajutor? Primește să ne împrumute sala de muzică pentru cele dintâi întruniri?
- Firește, pentru studenți...
A mulțumit, cald și scurt, și a plecat; la Universitate, la ziare, la decanat, la cantine.
Pe drum, întorcându-mă singur, cu amărăciunea amintirilor directorului în suflet, am întâlnit cei dintâi fulgi.
- Decembrie...
A doua zi de dimineață, ferestruicile mele păreau albastre sub zăpa¬dă, în odăiță, frig și tristeți. Am adus jăratec mult și lemne multe, albe. Lângă sobă citeam înciudat informația la rubrica „Universitare": ,^is-tâzi, la ora 5, studentele și studenții care vor alcătui corul orașului sunt rugați să se înscrie la sediul provizoriu din mansarda...".
Am alergat jos.
- La cinci avem oaspeți.
- Câți?
139
- Nu știu; douăzeci, treizeci. Dar se face selecție... Unii vor pleca imediat...
Mama nu a crezut în „oaspeți" până ce nu a văzut pe duduia care întreba.
- Vă rog, aici e o mansardă, sediu provizoriu?...
Firește, era Bibi. Doctorandul nu venise. Eram nerăbdător și mă întrebam dacă e destul de cald, dacă jețurile sunt comode, dacă rafturile sunt curate. Bibi nu se aștepta să mă vadă și, mai ales, să mă găsească singur.
- Numai dumneata ai venit?
- Eu sunt... să vedeți...
- Așa e, mansarda e a dumitale...
- Tocmai. Tăceam, stânjenit.
- Dumneata lucrează înainte; eu am să citesc ceva de aici... Luase Corydon. Mă înroșii.
- E bine?
- E interesant.
- Roman?
;
- Adică cum?
■ - N-ați citit nimic de Gide?
- Ba da. Un manual de Economie politică. Dezarmat, precizai.
- Acela-i de Charles Gide.
- O! pardon! Și ăsta-i Andrei... Zâmbea, cu ochii în carte.
- Cunosc și eu un Andrei, foarte bine, student la Politehnică. Un schior...
Aprobam.
- Da, da...
O rugai să ia loc pe un jeț, între rafturi.
- Nu te plictisești d-ta singur aici? Minții, prezumțios.
- Nu sunt cu totul singur... Mă privi lung.
- Ciudat; nu pari îndrăgostit. Palid, palid.
M-a mântuit doctorandul; intrase fără să se vestească, cu geanta umedă de fulgii topiți, cu fruntea înăsprită de frig.
- Nu mă prezinți domnișoarei?...
140
Cum era să-i spun că o cheamă Bibi? S-a prezentat singură. I-am reținut numele.
într-o jumătate de ceas, mansarda era plină de studenți și studente. Se adunase, la o masă, comitetul provizoriu. Pe aceia îi cunoșteam: doi de la Politehnică, un sublocotenent în ultimul an de Medicină, un tânăr slab și gârbovit, care fuma mult și-și cântărea cuvintele. Ceilalți, străini. N-au avut loc decât prea puține dudui, pe scaune și pe pat. Ascultam cele ce le spunea președintele.
Nu era orator. își căuta cuvintele, dar le rostea definitiv. A amintit donația bătrânului. Dar cercul nu exista. Trebuie închegat, cât mai repede. Corul și festivalul ne vor aduce bani. Vom merge cu colindele la miniștri, la rector, la Palat. Cercul trebuie să ajungă persoană morală și, apoi, persoană juridică. Astfel, va putea primi donația. în același timp, trebuie să încercam o „viață studențească".
Oaspeții mei se înflăcăraseră. Făgăduiau ajutor, muncă, entuziasm.
- Și disciplină, condiționa președintele.
Un tânăr oacheș fu desemnat dirijor. Era măgulit și rugă pe fiecare să-și încerce glasul. Fetele protestară.
- Noi ne cunoaștem glasul din liceu... Băieții, obraznici.
- E mult de atunci...
O duduie albă și cuminte se supuse.
- Do, re, mi, fa, sol, la, si...
Studentul înalt și țigănos, cu buze mari, care stătea rezemat de ușă, își dădu părerea.
- Tenor...
Râsete. Duduia se făcu roșie, mică, umilă. Interveni președintele.
- Domnilor, mi-ați făgăduit...
O studentă, cu ochii negri în cearcăne, cu buzele umede și nările tremurând, se enervă. Avea bucle negre, retezate la ceafă și mâinile dez¬golite până la umeri.
- Domnule președinte, să înceapă ei întâi! Băieții protestară, înfricoșați.
- Primatul sexului frumos...
- Primatul curajului, replică o blondă.
în tumult, eu îmi căutam mansarda. Fum de țigară, miresme de vest¬minte feminine, umbre. Rafturile priveau, mute. Deasupra căpătâiului, la pat, iconița își scutura frunze din coroana uscată de salcie. Mă sim¬țeam atât de fericit și atât de stingher!...
Intervenția președintelui soluționa dilema.
- Duduile vor face game, iar domnii vor coborî pentru câteva minute în curte. Băgați de seamă să nu spargeți geamurile...
141
îi auzeam cum conspiră.
- Suntem răciți...
Fetele au acceptat atunci să înceapă, dacă ei făgăduiesc că vor fi liniștiți. Duduia cu cearcăne sfârși gama corect, provocator.
- Numele d-voastră și facultatea?
- Nonora... Drept și Conservator. Băieții.
- Aaa?!
A doua zi au început repetițiile. într-o după-amiază, fetele, în cealal¬tă, băieții. Aceasta a nemulțumit pe băieți. Veneau târziu, fumau și nu erau atenți la dirijor. A trebuit să se accepte repetiții comune. Băieții se adunau cu o jumătate de ceas mai devreme. Unii îmi cereau politicos iertare că mă întrerup. Și începeau să discute greva studențească. Erau câțiva îndârjiți, alții purtați de curent, alții împotrivă.
- Dumneata ce crezi?
Eu nu voiam să cred nimic. îi ascultam. De cum sosea cea dintâi fată, discuția se înflăcăra.
- Selecția prin sex, gândeam eu.
Fetele s-au plâns președintelui că „se face politică". Și președintele a interzis-o, ca prilej de dezordine. Dacă domnii colegi vor, să discute problema în altă parte, pe îndelete.
Repetam Gaudeamus igitur... Se pogora în mansardă, prin fum de țigară, printre cărți, păreri dintr-un Heidelberg ce înviază. Era cald îmre pereții albi, și ne bucuram că afară ninge, și ninge mult. Corurile stră¬băteau prin ferestruici și înviorau strada. Fetele ajunseseră prietene. Se adunau în jurul sobei de zid, răsfoiau intrigate cărți germane. Le ghi¬ceam cum, seară după seară, sunt tot mai ispitite de mansarda mea. La început, îmi mărturiseau neliniștea cu care pășiseră într-o odaie scundă, fără covoare, cu rafturi multe și țigări fumegând. Era atât de nou, de ne¬bănuit... Se surprindeau, apoi, dorind ceasul repetiției. Era „simpatic".' Poate visau, poate își aminteau romane sau poate nădăjduiau...
Nonora era tot mai provocatoare. Nu alegea. Zâmbea fiecăruia, accepta cât de mulți curtenitori, își lăsa admirați cu pleoape apropiate genunchii, sânii, umerii. Supăra fetele, pentru că cerea în fiecare seară tovarăș care s-o conducă acasă. Sedusese și pe președinte, care acum d întreba, în discuții:
- Domnișoara Nonora ce crede?...
într-o după amiază, am văzut cum se lăsa sărutată, la capătul se de un student frumos și prost.
- Ești obraznic... Mi-ai luat tot rouge-u de pe buze...
- Atât?
Se împrietenise cu Bibi. Veneau împreună la repetiții.
142
- Cine îmi scoate șoșonii?
Poate vorbise și pentru mine. Se aplecau cinci tenori.
- încet, încet!... N-am oferit decât șoșonii!...
Favoriza pe Radu. îl întâlnise într-o seară la mine, și poate i-a plăcut urâțenia lui de miop voinic și cinismul celui care se lasă stăpânit de soartă. Radu era singurul prieten de care nu mă despărțise toamna. Pe ceilalți îi vedeam rar și comentam lucruri neînsemnate. Erau furioși că îmi înstrăinasem mansarda unui cerc de necunoscuți.
- în curând ai să ajungi antisemit...
Păstram aceeași intimitate în vorbă. Dar eu îmi căutam prieteni noi. Radu îmi era aproape un prieten nou. Descopeream în el, după ce ne despărțeam, atâtea daruri pe care nopțile sfârșite în cârciumi nu le năruiseră...
Și Radu venea în fiecare seară la mine, de când aflase că vine Nonora. O întovărășea numai el acasă. Nonora îl prefera studenților, pentru că era inteligent, cinic și „spiritual". Ceilalți erau frumoși și vul¬gari. Continua, totuși, să se lase îmbrățișată de toți cei care îndrăzneau. Săruta cu buzele desfăcute, cu capul răsturnat. Se plângea apoi că „săl¬baticii îi luau tot rouge-ul".
Bibi mi-a prezentat pe Andrei: înalt, spătos, brun, cu priviri de mun¬citor ambițios. Voia să ajungă inginer șef. Inteligent și volubil, se prefă¬cea curios de știință, dar își ascundea cu greu ambiția. El voia să ajungă inginer șef. Mi s-a părut că Bibi îl iubește. M-a întrebat a doua zi cum îl găsesc? L-am lăudat, firește. Bibi s-a trădat.
- Ai văzut ce sprâncene are?...
La cea dintâi întrunire am mai cunoscut sumedenie de studenți. Nu credeau în făgăduielile președintelui: persoană morală, juridică, cămin, colonie. Se simțeau însă bine în acea sală de muzică, alături de atâtea fete frumoase și băieți deștepți. Președintele izbutise să capete semnă¬tura rectorului pentru un act însemnat, izbutise să smulgă o subvenție de la Prefectură și aprobarea pentru colinde, festival, tombolă. Avea întot¬deauna geanta plină și era întotdeauna grăbit. în mai puțin de douăzeci de zile alcătuise un cerc recunoscut, înscrisese membrii, găsise sediu provizoriu, împărțise sarcinile comitetului. își pregătea, în același timp, teza în laboratorul de balneologie, cu halat alb și fruntea încrețită.
Membrii îi erau recunoscători pentru un singur lucru: că le dădea prilej să se întâlnească și să se amuze. Studentul înalt, care stă totdeauna lângă ușă, a fost poreclit „GaidarofF'. E singurul care întrerupe lectura proceselor verbale ale ședințelor de comitet, fără să fie chemat la ordine. Colegii l-au îndrăgit și îl bat cu bulgări după fiecare repetiție.
143
La a doua întrunire s-au plătit cotizațiile. Un fapt care m-a uimit: n-a protestat nimeni. După ce s-a sfârșit adunarea, am trecut toți pe terenul de fotbal, vecin liceului, ca să ne batem cu zăpadă. Loveam îndârjit, cu deosebire în președinte, care interzisese mănușile și bulgării prea pie-troși. Taberele s-au despărțit în câteva clipe. La dreapta mea lupta No-nora, apărându-se cu servieta, chiuind, îndemnând, blestemând. Aple-cându-mă să strâng bulgări, simt zăpadă pe gât, pe păr. Nonora râdea provocator, cu capul răsturnat.
- Dumneata trădezi...
- Spune-mi, Nonora...
- Dacă mă răzbun și te îngrop în zăpadă?
- De vie?
- Uite, am glumit. M-ai iertat...
Tremuram. Se lăsase frig peste zăpadă. M-am întors acasă cu pași ușori. Aș fi alergat. în mansardă am privit oglinda mult, mult. M-am ho¬tărât să-mi las părul lung, să-mi îngrijesc fața și să-mi cumpăr gulere albe.
Citeam, dar sufletul meu nu mai era al cărților. Ceea ce înțelegeam și simțeam din cărți, însemnam pe hârtie, cu creierul. Munceam ca la împlinirea unei datorii sau a unui obicei. Mă gândeam tot mai rar la mine însumi. Evitam să mă adâncesc, să mă întreb, să răspund.
Pentru că părăsisem disciplina Jurnalului, îmi îngăduiam să mă contrazic față de mine, zi de zi. Nu urmăream nici o idee intimă. Lec¬turile nu mă mai nelinișteau. Le închideam în creier, în ceasul când în¬cepeau repetițiile. Viețuiam o viață nouă, ispititoare. Descopeream zi: după zi cum să ajut duduile la îmbrăcat, cum să răspund modest și po¬liticos laudelor aduse bibliotecii, cum să zâmbesc, cum să-mi îndulcesc asprimea privirilor.
Austeritatea adolescenței se risipise în toamnă. Uitam cu mulțumire tulburările care altădată îmi scurtau nopțile. Părăsisem ambițiile cu care învinsesem liceul. Mă simțeam atât de fericit în mansarda mea plină de tineri... Pierdeam tot mai multe nopți cu Radu. Vorbeam despre Nonora. El o sărutase; săruta pătimaș, mușcând buzele. Eu mă prefăceam nepă¬sător, păstrând masca sufletului vechi, care se năruia fără să-i înțeleg, împrejurările.
Mă deșteptam diminețile tot mai târziu. Mă așezam la masă ca un funcționar care așteaptă fluieratul fabricilor. Citeam, citeam. S-ar fi spus că cineva mă însărcinase să-i rezum anumite cărți. Rezumam corect, fără grabă. Adunam fișe în cartoane. Și mă surprindeam gândind gân¬duri obraznic de streine fișelor.
144
Noapte cu colinde la Patriarhie și Palat, îngrămădiți în mașini mari, fetele în costume muscelene, noi aprinși de vinul patriarhului și îmbătați de izbândă... Și regele care ne întrebă, pe fiecare:
- Dumneata?...
- Chimia industrială, Majestate...
Și masa cu belșug boieresc de la Patriarhie, și Gaidaroff care se întrebă câte țigări putem pune în buzunar, și Nonora care se înecase cu un cataif, și președintele care râdea fericit și sorbea pahare cu vin roșu, și dirijorul care ne felicita...
Am colindat, tot mai bine dispuși, la trei miniștri, un filantrop, un director de ziar și la decan. După miezul nopții, mașinile ne-au lăsat în fața unei curți ciudate. Era surpriza președintelui: o sală, la un prieten, cu pregătiri pentru petrecere până dimineața. Exclamații, uimire. Mă aflam între Bibi și Nonora. Bibi descoperise un plic de vizită și se distra scriind pe margini întrebări: „La ce te gândești?" Nonora răspunse: „La cel care trebuie să moară". Eu am adăugat: „Când?" Nonora scrise: „Acum". Bibi era înciudată: ... „De ce?" Eu citai din Coșbuc: „Nu cer¬ceta aceste legi...". Nonora: „Ești nostim". Bibi: „Numai atât?" Eu: „Su¬făr". Nonora: „Minți". Eu: „Ai ghicit". Bibi: „în prudență stă fericirea". Eu: „Zău?" Bibi: „Obraznicule!" Nonora: „împăcați-vă". Eu: „Nu mai avem loc pe plic"...
Spre dimineață, cu zăpada înghețată sub stele, am întovărășit dudui¬le acasă. Noaptea trecuse atât de repede... Se statorniciseră perechi, care își aruncau glume cu tâlc. Gaidaroff își fumase toate țigările lângă o studentă în Farmacie, mică, ochi drăcoși, sâni ispititori. Președintele, în capătul mesei, emoționat:
- Domnișoarelor și domnilor... Băieții, entuziasmați:
- Vivatprofesores... Bibi, zâmbind:
- Eu, aș... O blondă.
- Eu m-am întristat stupid... Haide acasă... Nonora.
- Mă plictisesc Radule, caută-mi șoșonii...
Radu suferise toată noaptea, între două studente care vorbeau cu vecinii. A fost fericit că l-a chemat Nonora. A condus-o acasă, braț sub braț. Eu am întovărășit pe Bibi și căutam fraze în care să-i pot spune: tu,
fără să roșesc. Izbuteam.
*
Zile stăpânite de viață, îndoieli și reculegeri nu ajungeau în suflet. Și eram fericit, în început de iarnă albă.
145
///. NONORA
Nu găseam prilej să-mi surprind tulburarea. Ceasurile erau tot mai I puțin ale mele. Le împărțisem: cărților și cercului. Cărți se adunau, multe. Cercul se însuflețise. Ne întâlneam, încă, în mansardă, pe înserat. Pregăteam balul și festivalul. Duduile își căutau tovarăși pentru tom- j bolă. Președintele semna tot atât de multe hârtii și compunea tot atâtea j proiecte. Vicepreședintele, cel de la Chimia Industrială, palid și calm, cerceta propunerile cu zâmbet și logică glacială. Nu se entuziasma, nu vorbea, nu se lăsa copleșit de efuziuni colective. Zâmbea după fiecare discurs.
- Acum, să examinăm și teza contrarie...
îl enervau retorica și cărțile lui Nicolae Iorga. Atât. Bibi se gândea tot mai mult la Andrei, și tot mai prietenoasă se arăta față de mine. A pritnit cea dintâi să petrecem noaptea Sfântului Vasile, împreună cu „elita", la mine, sus. Nonora, surorile bune de la sopran, poreclite „Flo¬rența", două mediciniste sentimentale, blonda Măriuca, Gaidaroff, co- j mitetul, câțiva de la Drept, Radu, Andrei erau invitații. Președintele a ' hotărât suma pe care trebuia s-o depună fiecare pentru sticlele de. șampanie.
In ajun m-a vizitat un student spătos de la Politehnică, cu zâmbet umed și cu ochi pistruiați. Mi-a spus că e membru în cercul nostru, că și-a plătit cotizațiile și vrea „să petreacă revelionul" cu noi. îmi vorbea intim, cu glas de bas cinic, și-mi spunea „șefule". Firește, am acceptat. La plecare, clipind din ochi:
- Jocuri au să fie?
- Nu știu; președintele...
- Ce președinte, șefule?! Jocuri de societate, pupăm ca leii!... Seara, „șeful" a venit cu un tânăr livid și serios, pe care ni l-a
prezentat: Gabriel.
- Noi îi zicem „Malec". E student și el, săracul, la Drept.
Râdea familiar. Apoi, către Gabriel care nu îndrăznea să treacă pragul:
- Mă „Malec", mă! Hai bă, studențește!...
în mansardă se făcu, dintr-o dată, tăcere stânjenitoare. Fetele se adunaseră lângă sobă și așteptau. Comitetul era încurcat. Eu zâmbeam și ofeream scaune noilor-veniți. Nonora îi privea provocator. „Șeful' uitase să-și scoată galoșii, cu ochii la ea.
- Domnișoara e studentă?
146
'-Nu.
- Păcat, am fi fost colegi. Fetele râseră. Gaidaroff interveni.
- Nu suporți vizitele fără galoși? „Șeful" hohoti, fericit.
- Ești bun! Ce zici, mă „Malec"?
„Malec", livid și serios, privea pe Nonora. Fu ajutat să-și desfacă paltonul. Se așeză pe scaun, fără să mulțumească. Iarăși tăcere.
- Pe mine mă cheamă Gabriel...
- Știm, ne-o spuse domnul...
- Elefterescu, Elefterescu... îți place, mă „Malec"? îmi uitară numele.
- Ca la Cluj, mă, cu ungurii. Mă iertați ... era să-i înjur... Așa-s eu, patriot. Tată-meu, spaima jidanilor... Sunteți antisemiți?...
Verva domnului Elefterescu ne stânjeni. La răstimpuri, eu riscam câte un: „Da, da..."
„Șeful" ne-a vorbit de bătăile lui, la Cluj, cu sublocotenenții.
- A fost lată rău. O dată ești student! Unuia i-am zis numai atât: „Mă?'... A fugit, săracul. Râdea măgulit.
- Eu nu-s omul să mă dau înapoi când e vorba de patriotism!... Noi aprobam. „Malec" privea pe Nonora, fix, resemnat, livid. O
enerva. întorcea ochii, schimba scaunul, se prefăcea plictisită. „Malec" o privea, calm.
- De ce te uiți, domnule, așa la mine?
întrebarea izbucni înfuriată. Domnul Gabriel tresări și întoarse capul ordonat, fără să răspundă. „Șeful" făcea haz.
- Așa-i că-i nostim?... Am spus eu c-o să petrecem bine... Studen¬țește!... Auzeam și de șampanie. Aia la miezul nopții. Nu vă dau voie mai înainte, nici mort! Eu beau două pahare, să știți! Nu mă cunoașteți... Ce zici, mă „Malec"?...
S-ar fi spus că, jvialec" se încorda să zâmbească. Nu izbuti decât să-șr frece pleoapele și să-și subțieze buzele.
- Așa-i firea lui, tăcut. Azi e mai vorbăreț, încă... să-l vedeți când îl ceartă nevastă-sa... Rumoare.
- E căsătorit?...
- Da, din liceu... Și are o nevastă frumoasă... Paria d'italiano con me e con altri...
Mansarda se însufleți într-o clipă. Fetele își ascundeau anevoie interesul cu care priveau pe domnul Gabriel. Președintele se lumină. Gaidaroff se apropie și îi oferi țigări. Domnul Gabriel se făcu palid, aProape cadaveric. Situația era ciudată, cu neliniști comice, grotești, Gagice. „Șeful" râdea.
147
- O nevastă... Și bine a făcut: are acum casă, masă, ce-i trebuie... El ? la slujbă, nevastă-sa la Universitate... fericiți...
Domnul Gabriel făcu iar eforturi să zâmbească. Nu izbuti. începu atunci să privească, înghețat, pe Nonora. Privire iritantă, care tulbură, i insinuează spaime de coșmar, deprimă, nimicește siguranța. Nonora se ridică de pe scaun.
- Eu plec.
Domnul Gabriel avu o zguduire pe care nu i-o bănuiam în seni¬nătatea lui glacială. Se scutură. Apucă paltonul, pălăria și fugi. N-am avut nici timpul să-i aprind lampa pe scara de lemn. îl auzeam, înspăi¬mântat, cum alunecă, trosnind treptele.
- Ce făcuși, mă „Malec", mă? Unde plecași? Stai, mă, să petrecem cu studenții... șampanie, jocuri, mă!...
„Șeful" se întoarse zâmbind.
- Așa face el... Dar îi băiat bun...
începu să vorbească. îl ascultau toți, înciudați. Radu fuma mult, Nonora era enervată. Șopti.
- Ãștia ne-au stricat petrecerea!...
Atunci se auziră bulgări moi în geam. Aplecându-mă, zării prin ferestruică pe „Malec". Domnul Elefterescu îi făcu senme. Ne priveam unii pe alții, fără să înțelegem.
- Plânge, săracul... Mă duc și eu.
Mi se păru atunci că în mansardă se făcuse frig. înfundai lemne în sobă. „Șeful" strânse câteva mâini, zâmbind trist.
- Păcat de șampanie...
După ce am auzit poarta închizându-se, jos, în curte, am răsuflat. Președintele era furios.
- Cine i-a adus, domnule?...
- Sălbatici...
- „Malec" suferă de un început de idioție... Vicepreședintele își rosti părerea domolit și clar.
- Asta i-a venit, cred, din însurătoare...
N-am izbutit să uităm aventura decât aproape de miezul nopții. S-a risipit din mansardă atmosfera de straniu grotesc, pe care o lăsase tonul și privirile lui „Malec", și verva suspectă a d-lui Elefterescu, student la Politehnică. Mâneam și umpleam pahare cu vin roșu. Gaidaroff se așezase lângă Măriuca, Radu lângă Nonora, medicinistele între membrii comitetului, „Florența" între cei de la Drept, Bibi între mine și Andrei. Bibi era cea mai tulburată de vizită și de concluzia acră a vicepreșe¬dintelui. Se întristase și privea pe Andrei, numai pe Andrei.
148
După șampanie se acceptară jocurile. Eram toți prea veseli. Eu ghi¬ceam urmările unei încercări ciudate, expansivitatea crizei depășite, un surplus de energie care trebuia cheltuit.
S-a întâmplat faptul de care mă temeam de la începutul jocului: să sărut pe Nonora... Și ceilalți care savurau spectacolul, socotindu-mă timid...
Nonora era calmă; îi luceau la răstimpuri ochii ca un tăciune, apoi se adumbreau triști.
- Haide, începe... nu mă plictisi...
- Pe frunte?
- Dacă ești pervers...
- De câte ori? încercam eu să prelungesc.
- Tu începe, îți spun eu când să te oprești.
...Și ceilalți care se desfătau... Cum era să le spun că eu nu pot săruta altfel pe Nonora?
- Una... două... trei... cinci... nouă... cinci... patru... Numărau băieții. Nonora mă opri obosită. Râdea.
-Nu știi...
Eram tulbuut, furios. Trebuia să mă apăr, și nu izbuteam să încep fraza.
- Cu public, firește că nu știu... -E inutil; te lauzi...
M-am deșteptat, dimineața, întristat. Aș fi vrut să însemn într-un caiet cele ce se petreceau în suflet. Pierdusem, însă, obiceiul Jurnalului. Ș-apoi, nici nu înțelegeam nimic. Lăsam să mă poarte viața, cercul, pre¬ședintele, Nonora, Bibi... Am adormit iar. Am visat vise stranii, cu băr¬bați care mă strigau: „Șefule, șefule, te cheamă «Malec»!"...
Ne vedeam aproape în fiecare zi. Nonora aducea cele mai multe obiecte pentru tombolă. O întovărășea Radu, încărcând pachetele în trăsură și aprinzându-și nemulțumit țigară de la țigară. Radu continua să adoarmă în zori, dar nu lipsea de la nici o întâlnire cu Nonora. Când rămâneam singuri, îmi lăuda ochii Nonorei, buzele, pulpele, șoldurile, pielița. îmi povestea mângâieri, reținute de pumnul ei, deasupra genun¬chilor, la cinematograf; sărutări prin ganguri, pe străzi dosnice. Toate acestea nu mă tulburau. Mă interesau ca un fapt nou și ciudat. Nonora, care bănuia indiscrețiile lui Radu, mă privea provocator în ochi. încerca să mă supere, oprindu-se în mijlocul vreunei anecdote:
-£7nu înțelege...
Știam că Nonora nu crede ceea ce spune. Dar mă umileau privirile blajine ale fetelor și superioritatea vulgară a băieților. Și, cu toate
149
acestea, suportam situația cu un amestec de plăcere și plictiseală, pe care nu-l înțelegeam. Aș fi putut rămâne într-o seară singur cu Nonora, să mă apropii, s-o îmbrățișez barbar și s-o sărut aspru, lung, înăbușitor pe gură. Știam că mai mult nu se poate. Ascultasem de atâtea ori tângu-ielile lui Radu; cum îl ațâță, cum îi râde fierbinte aproape de obraji, cum îl sărută, cum se lasă mângâiată, cu dinții strânși, dar cu pumnul pe mâna lui umedă, ș-apoi îl veștejește, zâmbind drăcesc: „Acum ajunge! Hai, marș!..."
Aș fi putut face și eu același lucru. De ce îl evitam, rezumându-mă să fiu socotit un exemplar ciudat de puritate, de nevinovăție, când suportam și eu aceeași mediocră viață sexuală ca toți ceilalți, purtat de întâmplări?...
Nu-mi înțelegeam pornirea către Nonora. Când mi-a spus cea dintâia oară pe nume, am fost fericit. N-am avut curaj să mă întreb dacă mi-e dragă. Dar simțeam că altceva mă ispitește și mă desfată în apropierea ei. Știam cât de anevoie izbuteam să citesc nemțește după ce pleca Nonora. Mi-aminteam atâtea pagini neînțelese, din pricină că păstram în nări încă prea proaspătă mireasma ei și în ochi se furișau scenele po¬vestite de Radu.
Mi-era teamă de ea, și o doream. Surprinzându-mă dorind-o, eram umilit, mă mustram, mă insultam. Treceau câteva ceasuri și iar mă descopeream așteptând-o.
. In dimineața festivalului a venit la gară, enervată de rolul pe care-l juca în piesă. Nu izbutise, încă, să și-l învețe. Cu Radu a băut patru co¬niacuri în restaurantul gării. Nu l-a lăsat să plătească.
- Tu ai să-mi plătești capriciile la bal. Poate vrei să mă scoți regină... Radu fuma enigmatic și-i șoptea la răstimpuri.
- Ești apetisantă...
- Ești un nesuferit!
- îți tremură nările...
- Vei fi crezând că din pricina ta? «
- Firește...
- Ești urât.
- Știu; dar mă placi... Nonora se prefăcea că râde.
- Semeni cu un ocnaș: și urât, și miop, și vulgar...
- Mă placi...
- Ești enervant și te repeți. Fugi de aici; nu mai ai nici un haz...
Bibi era indispusă că lipsea Andrei. GaidarofT purta trusa cu ma¬chiaje. Președintele, cu ochii vii sub fruntea obosită, alerga; lăzile cu obiecte pentru tombolă, lada cu costume, bilete pentru membri, servieta cu acte... Comitetul încercă, fără să izbutească, să organizeze convoiul-
150
pjn ocupat, zgomotoși, un vagon. Dirijorul insinua un cor; fu respins de insurgenți, care preferau să glumească în fața ferestrelor.
Am lucrat trei ceasuri ca să decorăm sala cu brad și panglici inelate de hârtie. Pianul era dezacordat, cu trei clape lipsă. Iar eu trebuia să cânt din Grieg...
Masa, în restaurantul pustiu, într-o sală caldă și înviorată de neas¬tâmpărul nostru. Nonora se așezase între mine și Radu.
- Puneți-mi vin! Puneți-mi vin!...
A jucat la festival mai bine decât am fi socotit noi. După lăsarea cor¬tinei înguste, s-a refugiat în odăița vecină și a cerut țigări. Aveam eu o cutie și mă pregăteam să i le dau, dar Radu i-a întins mai înainte cutia lui. L-a sărutat pătimaș, în fața noastră. Radu s-a îmbujorat, dar nu și-a pierdut calmul.
- Sărutam pe oricine îmi dădea țigări...
Președintele, încurcat, a trebuit să uite; jucase prea bine. Fetele se prefăceau supărate. Numai Bibi, tristă, o apăra.
- Așa răsplătește ea... Gaidaroff, în taină:
- Tata e de vină, că nu m-a lăsat să fumez...
Balul... Provinciale rău fardate și concurentele la premiul de frumu¬sețe, și familii care consumă multe sticle cu sifon, și logodnicii cu haine negre și pantofi prea strâmți, și sublocotenenți care spun, ironici: „Dom¬nișoara e pansivă"...
Președintele îmi încredințase supravegherea locului celui mai greu: garderoba. Trebuia să clasez patru sute de paltoane, mantouri, pălării și perechi de galoși, pe două mese. Răspunderea era mare. Gaidaroff îmi da ajutor și potolea, glumind, nerăbdarea celor care așteptau cu paltoa¬nele pe braț să le vină rândul. Aproape de ceasul zece, apare - protes¬tând că-e student și nu trebuie să plătească - domnul Elefterescu.
- Bine, șefule, nu mă anunțați și pe mine că avem bal! De-abia am prins ultimul tren. N-am avut nici timp să trec pe la „Malec". Săracul, ce râu o să-i pară...
Eu l-am trimis în odaia noastră, vecină sălii de dans și vecină gar¬derobei. Râdeam cu Gaidaroff de plăcerea cu care va fi întâmpinat „Leul". Atunci apăru Nonora.
- închipuiți-vă, îmi spune tu... E revoltător, îl întrece pe „Malec"!... Eu îl bat!...
- Exagerezi...
- îl bat, vă spun că îl bat... Pe el și pe „Malec"... Cine le-a spus, domnule, că avem bal? De unde i-ați mai scos, frate?...
151
în timp ce noi ne desfătam de mânia Nonorei, apărură din sală Radu vicepreședintele și Măriuca. Erau tulburați.
- Știți că a venit prietenul lui „Malec"... Numai de el vorbește... Ne-a exasperat...
- Spune că „ce rău o să-i pară"...
- Și la toată lumea spune tu...
- Și e obraznic, adăugă timid Măriuca. Pe mine m-a făcut „găinușă" Semăn eu cu o „găinușă"?
Gaidaroff, curtenitor:
- Vai de mine...
Vicepreședintele căuta o soluție practică și discretă să-l elimine. Nonora prinsese curaj.
- Eu îl bat!
- Fii prudentă, ne-am grăbit s-o sfătuim noi. în clipa aceea intră și președintele, nervos.
- Știți că a venit... ăla... prietenul lui „Malec"...
- „Leul", știm...
- De ce l-ați lăsat, frate, să intre? Se duce la fiecare și-i povestește cum a cunoscut el pe „Malec". Și râde singur, și bate din palme... Ne-a compromis cercul...
Eram toți furioși, dar nu ne puteam stăpâni să nu admirăm situația de vodevil, comică și ciudată, pe care ne silise s-o acceptăm, pentru a doua oară, domnul Elefterescu. Eu râdeam fără nici o părere de rău și făgăduiam președintelui să scriu o comedie cu acești doi prieteni stranii.
O duduie din localitate mă întrebă blând și jenat.
- Vă rog... e adevărat că studentul care stă la masa primarului a cunoscut pe „Malec" sau e o farsă?
Nonora i-a explicat înfierbântată legăturile dintre artistul de cinema¬tograf și prietenul d-lui Elefterescu. Nu trecu mult, și intră chiar „Leul", îmbujorat de vin.
- E prea cald aici, fraților... Deschideți geamurile... O să răciți... Așa a răcit sora lui „Malec"...
Nu avu nimeni curajul să înceapă. Naturalețea „șefului" dezarma. Se apropie de Nonora și clipi ștrengărește din ochi.
- Te-ai dat cu jidanii, hai? Interveni președintele.
- Fără politică, te rog, și fără obrăznicii. Domnișoara e indispusă...!
- Þi-o dispun eu, șefule... Că doar n-o fi amorezată... Vicepreședintele începu o frază în care punea două premise, poli¬ticos și reținut.
- Așadar, concluzia...
- Ia lasă gluma, șefule! O dată suntem studenți...
152
Nonora se îmbrăcă mâniată, spuse „noapte bună" și plecă. Radu și cu mine alergarăm în stradă. N-a voit cu nici un chip să se întoarcă.
- Mă torturează... e obsedant cu „Malec" al lui... II văd... e aici... Sunt nebuni amândoi, ascultați-mă pe mine... Sau e beat...
Radu a voit s-o întovărășească acasă. Nonora m-a acceptat pe mine. Am așteptat în gară trenul de unsprezece și un sfert. Nonora a cerut lichior și cafea. I-am oferit cutia cu țigări. Părea că nu-și aduce aminte.
- Iar sunt plictisită... De altfel, țigările sunt proaste, și tu degeaba aștepți să te sărut, mai ales fără public și fără adversari.
Atunci i-am apucat mâna și am mușcat-o sălbatic. Ochii i-au sticlit în cearcăne; tremura. Și-a ascuns mușcătura sub batistă. Tăcere. Mă ză¬riseră câțiva călători, care nu-și mai luau ochii deasupra noastră. Nonora nu părea stânjenită; fuma și umplea păhăruțul cu lichior. O admiram cât e de rezistentă.
- Poate știi să și săruți...
întrebarea fu șuierată cu buzele și cu ochii. -Da.
- Păcat. Nu mai ești interesant...
Știam că se preface. Mă apropiai mult de ea, mai mult ca niciodată. Nu știam ce să-i spun. Nu știam nimic; nici cum s-o privesc, nici cum să-mi păstrez mâinile, nici dacă trebuie s-o mai mușc.
-Nonora!...
- Te afectezi...
Cele două ceasuri, în tren, le-am petrecut neliniștit, stăpânindu-mă să n-o sărut, să n-o îmbrățișez. Mă întrebam la răstimpuri, fără să știu dacă eu voiam să mă întreb sau dacă întrebarea mă stăpânește: o iubesc? Nu puteam răspunde. Dar mă simțeam trist, trist când răspundeam: o iubesc... Mi se părea că alături de răspuns încolțește o nouă întrebare: aceasta e dragostea?... Și iarăși mă gândeam: nu! nu!...
Nonora era plictisită și fluiera. îmi spuneam cât de mult va trebui să mă schimb ca să-i plac: să știu glume, s-o conduc la spectacole, să știu să-i apuc brațul, fără să-mi încurc pașii, să-i vorbesc curtenitor în public, fără să mă stânjenesc, să fiu îndrăzneț, să învăț dansurile, să-mi croiesc hainele la magazine de pe Calea Victoriei, să-mi părăsesc cărțile, să Pierd prietenia lui Radu...
In gară abia am mai găsit trăsuri. Nonora era gânditoare. îmi vorbea mult mai blajin. în sufletul meu izvorâră atunci chemări uitate, din ado-jescență, din anii când scriam Jurnal. Cineva strigă, înlăuntru-mi: vo-ln|â, voință, voință!... Sufletul mi se lumină ca după o regăsire. Dar lu-"^a era palidă și tremurătoare. Nonora îmi vorbea blând și cald. Ș-a-i, iar p tzr;**
Poj
1£>r a tăcut.
153
în mine, chemările creșteau, creșteau. îmi vedeam anul fărâmițat din pricina Nonorei. Și cel puțin dacă mi-ar fi dragă. Dar nu mi-e dragă. Mâ
tulbură, numai.
Aproape de casă, Nonora îmi șopti, cu gura aproape.
- Mâine vin iar la tine...
- Poate să nu fiu acasă.
Zâmbeam. Nonora mă privi, fără să se supere, farâ să se încrunte.
- Devii interesant...
Am plătit birjarului, care s-a depărtat cu urechea la pândă. Simțeam nevoia să spun: „Nonora, mă plictisesc eu acum. Am nervi și am sânge. Tu mă enervezi fără a fi cel puțin o femeie fatală. Și nu e nici cazul La femme et le pantin. Rămânem prieteni. Dar la cinematograf cu tine nu merg și nici n-am să te văd prea des. Mă consumi inutil. De altfel, am
de lucru..."
Nonora pășea lângă mine, O bănuiam neliniștită.
- Vorbești niște absurdități... Și tu, și Radu sunteți bolnavi: vă soco¬tiți irezistibili. Poate crezi că voiam să te seduc, nu? Veneam la tine să te văd în treacăt, atât. Nu poza în victimă. Puteai fi mai politicos, dacă
aveai de lucru...
Nu știam ce să răspund. Ne-am urat „bună seara" reci și rezervați. Pe străzi, întorcându-mă acasă, îmi era ciudă și mă simțeam totuși feri¬cit. „Am voință, am voință!..." mă mințeam eu.
De arunci, Nonora n-a mai bătut la ușa mansardei.
Pe d-l Elefterescu l-au eliminat cu un mijloc riscant: i-au dat să bea rom și vin alb. A cântat singur Gaudeamus în restaurant, a început să plângă, a jurat că iubește pe Nonora și a făgăduit să înscrie în cerc pe soția și sora lui „Malec".
Stăteau lângă el Gaidaroff și Radu, ca să nu spargă paharele. Preșe¬dintele a cerut personal scuze familiilor la care se așezase „Leul", între¬bând:
- S-teți antisemiți?
După miezul nopții a început să vorbească italienește cu Gaidaroff.
Sfârșea toate frazele tânguindu-se:
-Ilpovero, „Malec"...
A învinuit Cercul că nu știe să petreacă „studențește": trebuiau sa rețină pe Nonora și s-o pedepsească silind-o să-l sărute. Apoi, trebuiau să interzică dansurile, iar publicul să joace hora. Se oferea să cânte el dacă l-ar fi acompaniat Nonora. A povestit numeroase anecdote cu tatăl lui „Malec", care știe să cânte din flaut. Râdea atât de puternic de ce'e ce povestea, încât a trebuit să-și scoată gulerul. A voit să intre în sala 51 să vorbească publicului. Ca să-l rețină, Radu l-a călcat pe picior. "■
154
glefterescu a început să plângă și apoi a insultat pe președinte, în lipsă, oumindu-l,jidan".
După două sticle, a adormit.
IV. INTERMEZZO
A fost o iarnă întunecată și neliniștită pentru mine. Vreme de două luni, din ceasul când întâlnisem pe președinte până în noaptea despăr¬țirii de Nonora, mă călăuzise un strein. Simțeam aproape organic cum mă modific sub înrâurirea oaspeților mansardei mele.
Ajunsesem incoherent, dezorientat și stăpânit de slăbiciuni, ca toți to¬varășii de cor. Mă gândeam prea mult la Nonora, și gândul acesta nu-mi îmbogățea sufletul, ci numai îl tulbura, îl usca, îl înăsprea.
Reîntoarcerea a fost chinuitoare. Mă simțeam atât de bine, în fiecare seară, în mansarda plină... Cald, fum de țigară, glasuri tinere, apropierea Nonorii, prietenia lui Radu, glumele lui Gaidaroff... De acum, tăcerea. Uitasem ispitele ce cuprind sufletul în înserări singuratice. Am regăsit voluptatea amară a zilei încheiate tăcut, la masa de lemn, neștiut și nedorit de nimeni. Seninătatea nostalgică așternută pe frunte de ispitele înfrânte, de mondenitatea definitiv depășită, de bucuriile pe care sufletul le-a cunoscut, le-a sorbit și nu le-a destăinuit altui suflet.
Zi după zi mă încordam să-mi găsesc vechea cale. Alunecam în în¬trebări chinuite, mă nelinișteau hotărâri pe care trebuia să le iau și nu aveam curaj. Nopțile erau iarăși întrerupte de tresăriri, obosite de insomnii. Im făgăduisem să nu evit scrutarea până în adâncuri.
Cea dintâi hotărâre: acoperirea lipsurilor surprinse în toamnă. Regă¬sii disciplina lecturilor de dimineață, în mansardă, cu note și extrase. Dar munca nu mă istovea și nu mă liniștea. Tortura era Nonora și ex¬periențele pe care le bănuiam în prelungirea tovărășiei noastre. îmi spu¬neam: acolo era viață, aici sunt cărți; acolo era curaj, prospețime, nou¬tate; aici e lașitate comodă și surogat. Și nu știam dacă trebuie să mă felicit pentru pasul meu, care îmi dăruise rostul și unitatea, dar care mă depărta, poate, de viață.
încercai reîntoarcerea la asceză. Nesincer, și cu ispitele lui Radu, ascetismul meu fu curând înfrânt. Mă resemnai să accept fiziologia fără Sentimentalism și farâ pierdere de vreme. Nu voiam să mă risipesc în acuplări inutile. Ce-mi putea dărui Nonora în schimbul renunțărilor î^le? Câteva luni de tovărășie sexuală, și încă făgăduielile erau îndo-lelnice. Le-aș fi primit cu brațe largi, sincer, deschis, pur sexual, așa
155
cum se cuvine între două făpturi cu suflete și creiere străine. Primejdia 1 era alta: derivatele actului firesc, sentimentalismul sau poza. Mi-erjJ teamă că ne vom minți și că ne vom pierde timpul în vorbărie zadarnică și ieftină. Timpul întâiei mele tinereți, închinat îndurărilor sau desfată-> rilor. Timpul, pe care îl pofteam bărbătește și îl fecundam cu sângele și creierul meu, trebuia să-l scurg nătâng alături de Nonora, ca oricare alt tânăr inconștient și mediocru.
Sinceritatea pe care mă încăpățânasem s-o păstrez ar fi fost năruită. Toate experiențele adolescenței, anulate. Aș fi devenit un cifru, o pă¬pușă comună, trup purtat de viața celorlalte trupuri.
Dacă mi-ar fi fost dragă...
Ceasurile erau tot mai mult ale mele, și liniștea nu mă dăruia. 0 așteptam senină și rece, ca limpezimea mării după furtună. Sufletul îmi era tulbure, tulbure...
Zile dure, într-o mansardă înzăpezită. Hotărârea mea de a rămâne singur a impresionat pe noii prieteni. Președintele a găsit un alt sediu, în sala unei societăți. Am fost atât de trist în ziua când a coborât dosarele, resturile de la tombolă, biblioteca... Nu-mi mai rămâneau decât umbre în odăița albă și amintiri în suflet. începea să se desprindă o toamnă, un trecut. Nonora, Nonora... Dacă nu m-ar fi ispitit gura și șoldurile ei, aș fi rămas alături de toți ceilalți. Aș fi cunoscut fericirea mediocră și sură a vieții viețuite, tară pași mari înainte. Aș fi căpătat amărăciunea cinic sentimentală a celor care spun: mi-am trăit tinerețea! De ce se confundă risipirea tinereții cu viețuirea ei?... De ce nu înțelegeau tovarășii mei că o anumită sensibilitate, înstrunită de un anumit creier, poate experimen¬ta în câteva săptămâni intens și vivace visul sau virtuțile lor de ani?... Și de ce nu înțelegeau ei că porunca tinereții e de a trece înainte?...
Așteptam, așteptam liniștea în dezghețul iernii. Și când tulburarea Nonorii se risipi, alte tulburări mă stăpâniră. Nu căutam să știu cine sunt. Nimeni nu se înțelege, dintre toți câți îndură alături de mine carnea și duhul, îmi spuneam. Niciodată nu voi izbuti să mă cunosc așa cum îmi cunosc biblioteca. La răstimpuri, mă surprind. Mă luminez; mă în-fioară simțământul că acesta sunt eu, și tot ce spun sau fac altfel nu le fac din porunca mea, ci din porunca străinilor din mine. încerc să rân¬duiesc cele câteva rezultate. Nu izbutesc; se exclud, se dușmănesc, se anulează unul pe altul.
Am hotărât să aleg din mine anumite caracteristici și să-mi spu1l-acesta sunt eu! Am coordonat caracterele și mi-am poruncit să nu vie¬țuiesc lăuntric decât pentru a le încălzi și a le face să rodească. Voia" să-mi creez o unitate cu riscul a oricâte renunțări și mutilări. Altminte111
•
156
nu aș fi putut împlini nimic din cele ce amânasem pentru maturitate. Maturitate înseamnă unul, palpitând sub rezerve, socoteam eu.
Trebuia ca tinerețea mea să-și aibă înțeles în afară de cărți. Trebuia să încep maturizarea, să-mi pregătesc sufletul pentru revelațiile ce în curând mi le va dărui viața. Și noua viață se va petrece numai în mine, fără ca ceilalți să o bănuiască. în curând, supravegherea și ațâțarea mea lăuntrică îmi vor revărsa în creier și în suflet un prea plin al cărui izvor ceilalți nu vor izbuti să-l înțeleagă.
După o iarnă începută violent și sfârșită în întuneric, știam și sim¬țeam un singur adevăr: că voi viețui două vieți, una ascunsă, alta în plină iumină.
Cea subterană mă va stăpâni și, pus la încercare, în timp de criză, voi ști să aleg.
V. PROFESORUL
După vacanțe, cursurile de la Filozofie erau mai puțin populate, întâlneam studenți care nu înțelegeau nimic din cele ce rostea, distant sau intim, profesorul. Socotiseră filozofia o știință care începe, ca oricare alta, cu lămurirea elementelor: atomii, funcțiunile chimice, teo¬riile fundamentale. Dar filozofia, la Universitate, nu era o știință, nici o metodică, ci o înmănunchere de cursuri. Iar fiecare curs era un profesor, care vorbea ceea ce îl interesa pe el.
Nimeni nu știa ce este filozofia. Aflaseră că se studiază, la seminarii, diverse și interesante probleme. Aflaseră și lucruri noi asupra preso¬craticilor, la istoria filozofiei. La logică nu aflaseră nimic, pentru că profesorul vorbea prea clar și prea convingător, iar după câteva lecții auditoriul pierduse firul cursului și profesorul descoperise alte cinci.
Cei care se înscriseseră la Filozofie fără lecturi și experiențe se sur¬prindeau dezorientați și părăseau cursurile, preferând să-și continue în¬tâlnirile la orele de istoria literaturii române modeme, unde profesorul era glumeț și sala întotdeauna bine dispusă. Era un obicei al Facultății de Litere: nici un student nu putea păși în publicistică decât polemizând ^lgar cu profesorul de literatură română și estetică literară sau adulându-l la seminarii. Profesorul era bătrânior, grăsun, miop și blând, "orba îi era irezistibilă, cu ușoare bâiguiri și tolerate greșeli de ^amatică. Trăia numai pentru literatură. îi dăruise astfel un Institut și o tii, cu bunăvoința guvernului și contribuțiile studenților. Nu avea
157
elevi propriu-zis. Soarta profesorului era tragică și mă înduioșa; nu-lf lăudau și nu-l respectau decât acei tineri care aveau volume de tipărit și] prea puțin curaj să-și caute editor. Sau tinerii care năzuiau catedre, con-l ferințe, posturi, bacșișuri literare. Profesorul era de o stranie și perversă naivitate. Nu înțelegea nimic, vorbea și scria ca să nu-l înțeleagă nimeni, se socotea singurul critic estet al țârii, se socotea genial, pentru că era batjocorit, și era bun, și era blând, și zâmbea...
Părând inofensiv, contribuia totuși an după an la anularea bunului-simț literar și la minciună. Fanatic, persecuta - poate regretând - pe cei care i se împotriveau, lui sau sistemului estetic. Cei câțiva care dove¬deau curajul să-l înfrunte sufereau consecințe ani îndelungați. O casă de editură le era definitiv închisă, un grup de reviste obscure îi insultau sau îi ignorau, la Universitate întâlneau neîncredere sau vrăjmășii. Profe¬sorul de estetică literară era temut și bârfit, era guvernamental și nu ac¬cepta tezele de doctorat care nu-i comentau sistemul. Primise cele mai multe și mai nestăpânite insulte din țară; nu se supărase. Răspundea într-o limbă jalnică, încercând să fie polemic, neizbutind să ajungă de¬cent. Era profesorul cel mai glorios, cu sală numeroasă și selectă. Ve¬neau studenți din toți anii și de la toate facultățile.
Vorba lui era irezistibilă... Numai fetele nu înțelegeau de ce e perse¬cutat Maestrul. Fetele îl ascultau și, neînțelegându-l, îl socoteau pro¬fund. Fetele îi citiseră cursul, confuz și nesfârșit; le creștea respectul, pentru că nu-l puteau memora. Fetele ascultau cu desfătare atacurile tinerilor, dar nu le dădeau dreptate, afară de cazul când vorbitorul era frumos și brun.
Ore de întâlniri mai erau la cursul de literatură franceză sau la filo* logie. Se întâlneau numai perechile sentimentale, fete ce lucrau la Bi¬blioteca Academiei, băieți cu gesturi romantice sau naționaliste. La lite¬ratura franceză, studentele copleșeau. Se pogorau în sală miresme și' fluturări de stofe, ca într-un salon. Perechile se așezau în fund, lângă
ferestre.
Cursul de istoria artelor se ținea într-o sală comodă de conferințe, profesorul comenta cu o biciușca operele de artă proiectate. Sala, 1 întuneric, părea un trup ce respiră pătimaș și prudent. Veneau aici pere¬chile mondene, studente care disprețuiau sentimentalismul și studenți care știau să profite de ceea ce nu disprețuiau ele. Se așezau aproape, cu servietele și blănurile pe genunchi. Repetau toți, cu dinții strânși, același gest, pe care-l cunoscuseră dintr-un roman „en vogue". Cu timpul, ntifl mai stânjeneau. Fiecare știa că vecinul sau vecina sunt tot atât de tul¬burați. Câte un oftat prea sincer nu mai revolta pe nimeni. Se desco¬pereau toți, la lumină, îmbujorați, nervoși, încălziți.
158

Zvonurile despre însușirile cursului de istoria artelor se răspândiseră uimitor de departe. Astfel, întâlneam la ieșire studenți de la Politehnică ci studente de la Farmacie. Un prieten de la Drept venea întotdeauna cu o duduie frumoasă și neastâmpărată, care nu absolvise externatul. Cele câteva studente cuminți se refugiau în primele bănci sau se așezau pe strapontine. Băieții ajungeau îndrăzneți.
Știau și profesorii de cele ce se petrec în sala de conferințe. Dar cursul de istoria artelor nu se putea preda decât pe întuneric. De altfel, viciul era atât de inofensiv și practica atât de universală.
La seminariile de filozofie vorbea întotdeauna un student din anul III, mărunt, blond, subtil și elegant. Cei din fund l-au poreclit „Ghiță". Cei din față îi spun „La Fontaine", iar fetele -„Gigi", pentru că e curte¬nitor și îndrăzneț.
Se ridică și începe:
- Valorificând sub unghiul strict pedagogic și riguros scolastic aderent contingent timpului, locului și persoanelor (zâmbește), încer¬când o subsumare a elementelor direct fecundate de exercitarea formală a unor metode care nu exclud preocuparea gnoseologică, accesibilă printr-o nouă structurare...
Nu înțelege nimeni ce vrea să spună „Ghiță". Profesorii îl suportă, timizi. Dintre colegi, nu îndrăznește nici unul să i se împotrivească. Răs¬punde, prompt și obscur:
- Ideația kantiană și raționamentul prin recurență...
Se află veșnic în căutare de formule inedite. Ca să facă un com¬pliment, încearcă duzini de epitete.
- Te flairez accesibilă în simptomele d-tale etice... mai bine, în ma¬nifestările d-tale neurologic-spirituale... sau în ecuația cedărilor inevita¬bile...
într-o seară a venit la seminar un student tot atât de mărunt, tot atât de erudit și de subtil. E cunoscut sub numele de „Galvanometru" sau „Micul Kant". Vorbește cu glas de adolescent și lovește cu pumnii în bancă.
- Ești subversiv, l-a învinuit pe „Ghiță".
- Dumneata ești dicotiledonat.
- Cum sunt?
- Ești amfibiu metafizic.
- Plasează definiția în planul coherenței și al logicei evidente.
- Nu accept sfatul metodologic într-o ripostă de dialectică personală.
- Ești obraznic.
~ Corosiv periferic... Interveni profesorul, uluit. ~ Domnilor, vă rog...
159
- Să-și retragă cuvintele...
- Le retrag, poftim, imputându-mi numai organica fatala-mi predis¬poziție către...
Interveniră auditorii din fund. .
- „Ghiță"! Ochi mirați...
- Despre mine e vorba?...
La Filozofie frecventau studenții serioși, buni și semidocți. Pentru că cei inculți nu înțelegeau, iar ceilalți își maturizau, prin propriile lor lecturi, conștiința și cunoștințele filozofice. Singurul curs unde se încă¬pățânau să vină studente și studenți care nu înțelegeau linia confe¬rințelor, ci numai frânturi disparate era cursul de logică și metafizică. Profesor tânăr, cu fața smeadă, brăzdată, întunecată, cu ochii clipind straniu, cu profil ciuntit, cu pupile albastre în cearcăne tulburate.
Profesorul intra zâmbind, puțin plecat din umeri. Se așeza comod pe scaun, fără demnitate universitară, și-și începea vorba firesc, clar, rotind capul. Fiecare frază părea atunci gândită. Profesorul se bucura de formula găsită și o repeta, modelând-o, o insinua plecat peste catedră, o pronunța cu accente perfecte, o dezgolea. Formula îl mâna într-un rațio¬nament al cărui rezultat nu-l putea preciza mai înainte. Auditoriul alerga câțiva pași, apoi îl asculta cum se depărtează, chinuit de întunericul care învăluia încă noua formulă, îndurerat de întunericul celorlalți, ispitit să lase gândirea nesfârșită și să se întoarcă la o formulă lui cunoscută și accesibilă celorlalți. Ceasul trecea cu un profesor chinuit pe catedră și o sală înmărmurită, sedusă de neliniștea comunicată cu pupilele, cu cearcănele, cu profilul ciuntit, cu gesturile, cu întrebările iscoditoare: „Nu? Nu?..."
Când sala rămânea prea multă vreme inertă, profesorul o înviora cu șarjele împotriva manualelor de logică și împotriva lui Kant. Profesorul mărturisea că ceea ce lipsește manualelor de logică e logica.
- Asta nu înseamnă că nu trebuie să le citiți...
- Să le citiți, dar să nu le credeți...
Fetele își opreau zâmbetele cu batista. După ce pleca, fetele comen¬tau ochii și urâțenia seducătoare a profesorului; băieții își mărturiseau îndoielile. Cei de la Litere nu înțelegeau cum a putut să-și treacă doctoratul cu o teză de matematică. Cei de la Politehnică nu înțelegeau cum poate fi mistic ortodox. Cei de la Teologie nu-i iertau glumele Ș1 pornirile lui lumești.
Mie mi se păreau toate acestea firești și recomandabile. învățasefl> de mult să nu mă uimească un geometru poet, un filolog muzicant, u"
160
mistic profesor de anatomie. Mă neliniștea, însă, ortodoxismul lui. Ințe-jegeam că experiența sa religioasă poate fi autentică și în afara cadrelor logice. Dar respectul către dogme, socotite nu nuclee de credință poten¬țată, ci adevăruri ce pot fi dovedite rațional? Dar credința lui ortodoxă era efectivă sau sugestionată, rezultatul unei necesități de pură spiritua¬litate sau concluzii teologice?
Viața profesorului de logică însemna pentru mine siguranța că so¬luția acelor crize începute în adolescență trebuie să mi se lămurească. Dacă această viață e aceea pe care o lasă întrezărită. Și dacă, mai ales, nu crede în primatul grației. Dar veșnica lui ispită, biruită sau biruind în suflet, stâlcindu-și izbânda între pupilele albastre și pleoapele întune¬cate? Neliniștea care nu era numai logică, încordându-se în metafizică și în teologie, nu putea stărui într-o conștiință care a găsit pe Dumnezeu. Dacă profesorul nu crede în Dumnezeu, așa cum nu cred nici eu, cu toate chemările care tulbură sufletul? Dacă el nu crede, nici eu nu-mi voi găsi liniștea pe acest drum, pe care pășesc dus de destin și de în-frânările mele. Ce drum să apuc altul, dacă profesorul de logică nu l-a apucat înaintea mea?
Și dacă, totuși, crede? Cum să-i spun că sunt creștin fără să cred în Dumnezeu? Cum să-i spun că arareori mi se pogoară Iisus, în mine din mine? Pot răspunde, logic: așadar, Dumnezeu nu există, pentru că eu, poate un păcătos inconștient și mândru, n-am izbutit să-l cunosc? Și însăși această cunoaștere — despre care nu știu nimic — cum o voi putea discuta cu el? Să-i vorbesc deschis sau să-l încerc prin întrebări? Și cum l-aș putea încerca pe el, cel mai ascuțit dialectician al Universității?
După fiecare ceas de logică mă nelinișteam și mai mult. Neliniștea și disperarea m-au cuprins de câte ori am încercat, în ultimii ani, să înțeleg până la sfârșit problema logică'. Sinteza clasică nu m-a mulțumit din ziua când am surprins arbitrarul împărțirii în noțiuni, judecăți, rațio¬namente; de când am aflat singur că judecata nu e întotdeauna stabilire de raporturi între două noțiuni, ci și între o noțiune și un obiect sau între două obiecte, am disprețuit-o. Ajunsesem să nu mai disting o noțiune de o judecată. Profesorul mă ajută să descopăr singura deosebire: ele¬mentul existențial; deosebirea dintre „tunet" și „tună". De aici, puteam merge singur mai departe. Dar mă întunecai într-atât, încât fui nevoit să mă întorc din nou la manual. Cercetai logica lui Benedetto Croce. Aflai te primele capitole frânturi din observațiile mele, rar conducând la alte fezultate. Croce era clar și obscur. Trebuia, apoi, să cunosc bine logica hegeliană. De la Hegel - pe care nu-l pătrundeam întotdeauna - m-am 'Wors la moderni. Au trecut săptămâni chinuite, cu Gentile, cu Goblot, cu Enriques. într-o dimineață am dosit cărțile în raft, zăpăcit, deprimat, ■stovit, fără să fi aflat nimic sigur.
161
Atunci m-am hotărât să vorbesc profesorului. A zâmbit tot timpul, încurajator. Eu bâiguiam, sfielnic, și nu izbuteam să-i dezvălui întreaga! tulburare. Mă întrerupse.
- Fericită vârstă, nouăsprezece ani... Mulți înainte... Numai, nu ai de -ce să te grăbești. Cum să-ți spun? Lucrurile acestea nu se înțeleg bine] decât după ce nu le-ai înțeles mult timp. Eu m-am lămurit după șapte J ani; deși problema inducției nu am priceput-o nici până acum... Și sunt i probleme pe care nădăjduiesc să nu le pricep niciodată...
Mergeam alături, pe lângă Universitate. Profesorul mi-a vorbit blând și prietenește. Atunci, l-aș fi întrebat:
- Dumneata crezi?
Dar știam că nu putea să-mi răspundă.
- ...Nu înțelegem nimic prin noi înșine. Acestea ne vin așa, la o anumită vârstă, cum vine impulsul sexual sau artrismul...
- Dar eu vreau să mă lămuresc, în logică...
- Eu te-aș sfătui să te zăpăcești complet și absurd. După aceea, ai să te limpezești, ai să înțelegi firesc, fără eforturi, fără tortură...
- Ce trebuie să fac?
- Să-ți pierzi timpul... Știi să-ți pierzi timpul? Ia o foaie de hârtie și mâzgălește-o cu creionul până seara... Apoi, du-te prin cârciumi. Dar nu poza și nu discuta filozofie. Ai strica totul... Bea, domnule!...
îl priveam uluit. Ochii profesorului licăreau albaștri în orbite stinse. Era palid, palid, cu sprâncenele drăcesc arcuite.
- Dumneata ești precoce. Cu atât mai rău... Eu, la vârsta dumitale, mă țineam de beții... Și tot am ajuns rău, profesor universitar... Dar dumneata?
- Cafea bei?
- Câteodată. Eram stânjenit.
- Nu te sfii. Eu nu am picioroange ca onorații mei colegi. De altfel, dumneata nu pari cu desăvârșire neinteresant, iar sărăcia nu mă jenează într-atât să nu pot oferi o cafea și țigări unui tânăr prieten...
Ce mi-a vorbit la cafenea? De Mach, de Pascal, de italieni, de Poin-care, de Descartes; mai ales de Descartes.
- Când te vei duce în Germania, vei înțelege pe Descartes... Acolo, oamenii merg altfel pe stradă. D-ta știi cât de mult poți învăța într-un oraș în care oamenii se mișcă altfel decât aici?
Avea pentru fiecare autor o exclamație, un epitet, o paranteză, o laudă sau o injurie. Când mă privea mai prietenește, eram ispitit să-l în1 treb.
- Dumneata crezi?...
162
Evita religia. O singură observație i-a alunecat, cu părere de rău.
- Cunosc un creștin cu două fiice păgâne. Deși ascet și duhovnic, nu le izgonește. Fie că știe, fie că nu știe, el e nebun sau Dumnezeu...
Ne-am despărțit în seară. Strângându-mi mâna, m-a sfătuit:
- Dacă vrei să afli religia, citește logică, medicină și biologie, mai ales sinteze biologice. Religia câștigă procesul în absență...
Pe drum, singur, tulburat, gândeam.
- Profesorul meu e un geniu... sau poate un farseur... Cum aș putea ști?
Ajungând acasă, am amânat lămurirea definitivă. Pe masă se aflau destule alte cărți, și hârtie albă, ispititoare, era pe masă, și gânduri multe, și căldură multă în suflet, și cerneală neagră, neagră.
Povestind lui Radu întâlnirea cu profesorul de logică, am făcut o descoperire care m-a uimit: prietenul meu și tovarășul de bar înțelege sensul și simte nevoia filozofiei. Părăsind lauda Nonorei - care nu-l îngăduia dincolo de pulpe - mi-a pus întrebări la care eu și poate toți cei care nu se mulțumeau cu vorbe nu puteau răspunde.
Nu-l auzisem încă vorbind de „mântuire".
- Și e ciudat că eu bănuiam lucrul acesta demult. Rugându-mă, aflam că am să fiu mântuit...
- Dar cum ai să fii mântuit?...
- Nu știu. Poate, nepierind. Am să mor, și sufletul nu are să moară. De aceasta sunt sigur, deși, incult, nu ți-aș putea da vreo dovadă... Și îți spun că nu e nici închipuire, nici minciună. Știu că, păcătos fiind, am să trăiesc în veci... De altfel, nu mi-e frică de moarte... Mi-e frică de moartea fără Iisus...
îl ascultam cu mirare. Dezvăluirea sufletului prietenului mă tulbură. Nu bănuisem că misticismul pe care îl socoteam împrumutat și confuz era de o simplicitate atât de creștină. Radu era creștin, creștin; și era atât de păcătos...
- Dar, te-aș ruga, lucrurile acestea să nu le afle prietenii, nici No-nora...
Munceam aceeași muncă aspră a celui ce se întărâtă să-și ducă făgăduința, împotriva tuturor ispitelor, la împlinire. Sfârșeam iama cu un suflet îndurând tulburările toamnei și presimțirile primăverii.
#
Acum, când scriu, înțeleg fiecare neliniște, și nerăbdarea, și pofta de a mă cunoaște și a mă stăpâni. Și faptele mele, și munca mea, și teama, 51 bucuriile, și tristețile le înțeleg. Dar atunci nimic nu înțelegeam, și ult mă îndurera nesiguranța, și nimeni nu bănuia jarul sufletului meu,
163
nici profesorul cu luminițe albastre și sprâncene drăcesc arcuite. Pro-| fesorul era singurul care mă putea liniști. Și el mi-a spus că trebuie să! mă tulbur.
Sfatul era mult mai sincer și mai adânc decât aș fi crezut atunci.
VI. PRIMÃVARA
în anul acela, ea s-a pogorât blândă și a luminat orașul cu castani înmuguriți. Lumina a înviorat mansarda. Trebuia de acum să întârzii cât mai puține ceasuri la masa de lemn. Primăvara mă biruia întotdeauna. Era singura ispită care mă stăpânea, mă fărâmița, mă hotăra să apuc drumuri potrivnice sufletului meu. Primăvara, mântuirea mea erau norii. Norii buni și tulburi, care-ntunecă zâmbetul orașului cu chemări. Mi-au fost dragi norii care revarsă în suflet tristețea sobră și poartă deasupra creștetelor fluturare largă de destin. I-am așteptat, norii mei, în după-armezi parfumate, când eram ispitit să lovesc în zidurile odăiței prea albe și prea strâmte, să adun flori în rafturi. Mă bucuram de fiecare tresărire a razelor: se întunecă! se întunecă!... Dar soarele stăpânea iarăși, și mă târâm iarăși robit.
Primăvara mea nu era asemenea celor pe care le cunoșteam din viața tovarășilor sau din cărți. Era amară și sălbatică. Mă întărâtau căldura, vântul, soarele, grădinile, femeile Orgasmul mă tortura ceas cu ceas, îmi biciuia carnea, îmi sângera creierul, îmi îndurera sufletul. Dacă pri¬veam pomii goi, mă copleșea furia; dacă întâlneam o brazdă, lăcrămam; în fața râului, urlam; scrâșneam din dinți mângâind o piatră: pământul cu aburi calzi mă silea să-l sărut., să-l mestec, să mă frământ cu bulgării lui grei pe pieptul gol, să-mi înfig umerii în brazde negre și să privesc soarele. Nu aveam niciodată curajul să ies singur din oraș înn -o zi de primăvară prea senină. Mă istoveau numai frânturile zărite în grădini. In fața câmpurilor nu-mi mai puteam înstruni reflexele. Știu eu ce se putea întâmpla?... Viețuiam începutul acela de primăvară ca un șir de nopți în iatacul unei amante cu doruri nestăpânite. Nu-mi rămânea un simț, un colț de sensibilitate, o fărâmă de creier neconsumat. Vrăjmașa mea cunoștea toate iscusințele unei perverse Mă tortura cu ramuri de cireș înflorit, cu șolduri de trecătoare necunoscută, cu cer dureros de clar, cu chemări către pribegie. Trotuarul era o ispită: sinuos, curat, liniat corect de umbra streașinilor. Copiii mă supărau, fiindcă mă surprindeau iubindu-i. Eu nu voiam să iubesc copii. Paseri, paseri năpădeau tulpinile de iederă. De ce n-au întâlnit furtuni cu moarte în valuri vinete?
164
Adormeam nopțile înfrânt, umilit, ca un rob sângerat la roată. Visam vise de tragic sexual. Mă deșteptam pășind pe covor de lună și mă îm¬brăcam, și porneam pe străzi, rătăcind, mult, mult. Nu mă linișteau nici tovărășiile cât de prelungite, în odăi străine, cu trupuri străine. Nu mă li¬nișteau nici marșurile prin orașul nopții. Nici lecturile săvârșite chinuit. Nu mă liniștea decât întunericul biruind ziua, ploaia mohorâtă și rece, monotonia pomilor, a străzilor, a trecătorilor...
Și nimeni nu bănuia înfrângerea care mă zdrențuia, umilindu-mă. Și eu nu voiam s-o mărturisesc. Știam că ceilalți mă disprețuiesc, socotin-du-mi sufletul nesimțitor și uscat între cărți. Mă bucura aceasta și mă necăjea. Cum le-aș fi putut spune lor că primăvara mă tulbură, mă biciu¬iește și mă smerește?...
Nu mă umileau poftele, dorurile, elanurile, nebuniile, evadările care mă chinuiau în vântul și seva primăverii. Ci faptul că acest dinamism epuizant îmi era poruncit, îmi era dăruit o dată cu înflorirea câmpurilor, cu căderea paserilor. Nu era al meu, era al trupului străin care îmi înlo¬cuia trupul o dată cu dezghețul. Trupul strein pe care mi-l împrumută primăvara, aceasta era umilința cruntă, neștearsă. De ce știam să-mi stă¬pânesc trupul, sensibilitatea, creierul toamna, vara, iarna? De ce nu-mi stăpâneam trupul și sufletul primăvara? Poate că nu mai erau ale mele; ci ale sexului, ale speței, ale vârstei.
Nopi, nopți de furie... Zile fără plâns, fără scrâșnet...
Simțeam cum ceea ce prețuiesc mai mult din sex: înfrânarea se risi¬pește, și eu nu puteam face nimic, nimic...
Acum, când povestesc aici fapte de mult trecute, nu mai mă înspăi¬mântă primăvara. S-au petrecut limpeziri dureroase, lămuriri care au înăbușit răzvrătiri surde. Acum, primăvara o aștept cu acea nostalgie virilă pe care o dăruiesc crizele depășite, cu o tristețe blândă și reținută, ce se cerne în singurătate. Acum știu că ceea ce mă tulbura altă dată nu era primăvara, ci altceva. Nu-mi era teamă de șuvoaiele care se revarsă în sânge și se consumă, istovindu-mă, ci de sufletul nou ce se insinuea¬ză. Mi-era teamă să nu părăsesc hotărârile mele pentru hotărâri medio¬cre, desfătătoare, pe care să le regret apoi, ani triști. în Nonora nu mă înspăimânta trupul ei, pe care îl doream între brațe și piept. Mă înspăi¬mânta abrutizarea prin sentimentalism fals, risipire de timp, prefacerea mea într-unui din acele numeroase și perfecte instrumente de dragoste, parfumat, îngrijit, spiritual și pozeur.
Injjrimăvară nu mă înspăimânta viața cărnii, a creierului, a sufle¬tului, înțelegeam că ursita sensibilității e suferința, că cea a creierului e "eputința, că ursita cărnii e dorința întreruptă numai de dezgust și
165
niciodată potolită. înțelegeam toate acestea și mă bucuram că nu le bănuiește nimeni.
Primăvara mă putea îndrăgi de o făptură care iarna sau toamna mi-ar fi rămas prietenă. De ce să iubesc sub porunca cerului, a cireșului, a liliacului? De ce să fiu înșelat? De ce să aștept? Așteptarea iubirii, primăvara, mă umilea mai mult decât toate poftele care îmi sugrumau răsuflarea și-mi biciuiau sângele. Așteptarea e o atitudine feminină. Mă simțeam pasiv și îngândurat ca o fecioară sentimentală care își așteaptă, resemnată, stăpânul să o culeagă. înfrângerea aceasta mă umilea, mult, mult.
Primăveri înapoia mea, primăveri înainte. Și iată că acum nu mai mă tem de ele. Și scriu aici, nebănuit de nimeni, într-un caiet pe care îl ascund între cartoane cu fișe. Și scriu în miezul toamnei. Și nimeni nu. poate să afle dacă sunt trist.
Și nu sunt trist, nici de toamnă, nici de povestea cu amintiri.
VII. MUNCILE ȘI ZILELE
Iarna, cercul s-a adunat în sala Societății, la care intervenise pre¬ședintele. Dar membrii nu erau niciodată prea numeroși. Cei care își aminteau mansarda intimă și caldă se simțeau stânjeniți într-o sală prea mare, streină, rece, cu scaune multe și cu tablouri oficiale între ferestre. Președintele era disperat de tânjeala care amenință să destrame, de¬finitiv, cercul. Munca iernii - banii adunați la cor, la festival, la bal - era primejduită. Comitetul sfătuise șezători intime săptămânale, dar nici unul nu voise să-și ia răspunderea. Nici revista universitară, pe care pre¬ședintele mi-a încredințat-o, nu izbutise să refacă atmosfera din va¬canțele Crăciunului. Trebuia să cutreier singur sălile ca să întâlnesc pe profesorul care ne făgăduise articolul de fond. Trebuia să scriu singur cronica, să fac singur trei corecturi, paginația și expediția. Adormeam istovit, după miezul nopții, în mansarda încărcată cu fascicule.
Revista nu se vindea. Nefiind nici antisemită, nici filosemită, n-a interesat. Cel dintâi număr a fost cumpărat din curiozitate. Celelalte așteptau.
Eu nu disperam. Mă întovărășisem cu un prieten din liceu, Petru, în al doilea an la Drept și Filozofie, temut la seminarii prin dialectica-i iritantă. Cunoștea toată Universitatea. Găsisem și un administrator: pe
166
dirijorul corului, care își cumpărase un caiet și izbuti să încurce atât de mult socotelile, încât trecuse un excedent de douăsprezece mii de lei.
Cu numărul 3 se ivi un incident, de pe urma căruia revista nu mai supraviețui decât o lună. Publicasem recenzia obraznică asupra cărții de frunte a unui bătrân și celebru profesor. Recenzia avea păcatul de a fi documentată. Un ochi părunzător ar fi înțeles cât de scump mi-a fost autorul cărții, cât de mult îl înălțasem, ca să mă dovedesc atât de crunt și nestăpânit în fața unei deziluzii. Ar fi descoperit, înapoia paginilor de intempestiv frondeur, reproș de discipol, care a încercat mai mult decât o decepție.
N-a înțeles nimeni. Cel criticat a intervenit pe lângă profesorii mei, a protestat, s-a tânguit, a scris câteva articole în cotidianul său sub obsesia faptului, fără să-mi pomenească numele. Prin Petre, îmi ajun¬geau zvonuri care îmi dădeau de gândit: revista va fi suprimată, eu su¬pus consiliului de disciplină, riscând eliminarea. Ca să nu piară revista, m-am retras, făgăduind lui Petre să lucrez alături de el sub pseudonime. Numărul în care s-a tipărit vestea retragerii a fost ultimul număr. Prin intervenția unui profesor politicos și binevoitor, conflictul nu ajunse în discuția senatului universitar. Logic, nici nu putea ajunge.
Profesorul de estetică literară m-a învinuit, într-una din revistele sale, de ignoranță și obrăznicie. Am răspuns aspru. Aceasta a bucurat pe autorul cărții recenzate și a stânjenit pe profesorul politicos, care trebuia să intervină din nou la profesorul de estetică literară. Eu nu înțelegeam nimic din tot ce aflam. Gândeam că e firesc să critic cu argumente o carte imperfectă și s-o judec în pagini pătimașe când autorul fusese pentru mine un îndreptar. Amenințările nu mă amarau. Eram hotărât să pierd un an, dacă prin aceasta evitam o adulare. Ghiceam de pe atunci gândurile la care am ajuns mai târziu: că sensul vieții nu e fericirea, ci realizări eroice. Fiecare suflet stăpânește virtual eroismul, gândeam. Dar fiecare suflet pâlpâie câțiva ani tineri în jurul viziunii eroice, apoi acceptă valori mediocre, se pleacă vieții celorlalți, se usucă și piere. De ce n-aș fi eu acel suflet care - cu oricâte renunțări să ating eroismul? Cine știe; poate voi birui ca erou. Și apoi, biruința nu poate avea însem¬nătate, ci numai încordarea neostenită către ea.
...In acel început cald de primăvară, cele dintâi primejdii îmi erau îndemnuri nebănuite. în ziua când am citit rândurile profesorului de estetică literară împotrivă-mi, am lucrat îndârjit, aproape fără să mă ridic de la masă, douăzeci de ceasuri. Vestea am aflat-o dimineața. Am strâns dinții și am început să citesc. Am prânzit într-un sfert de ceas. Seara, m-am mulțumit cu un pahar de lapte cald, la masă, cu ochii pe carte. Am citit iarăși toată noaptea, fără să mă știe nimeni, până în zori. M-am deșteptat după câteva ceasuri, cu capul greu. Mi-am amintit un
167
singur cuvânt: „ignorant". Aceasta m-a limpezit, m-a îndârjit. Tremu-ram de furie și de încredere. Aș fi cântat, aș fi urlat, cu dinții strânși șj Ochii pe carte. Am adormit în zori. închisesem ușa cu zăvorul. Cineva al ciocănit, a treia zi. N-am răspuns, cu ochii pe carte. îmi tremurau muș-chii și fruntea îmi ardea, și creierul vibra ca în febră. Eram atât de în-; cordat, încât nu-mi scăpa un cuvânt. A patra zi, mă simțeam istovit, năuc, cu oasele sfărâmate, cu creierul tulbure. Am închis ochii și mi-am închipuit sala profesorului de estetică literară; „e un somnoros", îl au¬zeam... Somn? Uite? Să-mi fie mie somn? Iarăși mi-am simțit mintea proaspătă ca în prima zi din regimul douăzeci de ceasuri. Și nu bănuia nimeni. Mințeam, spunând că-mi pregătesc o lucrare urgentă de seminar și trebuie să mănânc la masa mea, ca să nu pierd continuitatea. Dar ei nu știau că nu dorm nopțile. Mă deșteptam la opt, ca până atunci.
După o săptămână, citesc o notiță batjocoritoare într-o revistă pro¬vincială. Am hotărât să suprim somnul. Mă înăbușea gândul că sunt un ignorant. După câteva ceasuri de muncă, un junghi îmi fulgeră inima. Mă încovoiai. Nu puteam răsufla. La cea mai neînsemnată mișcare, simțeam că mi se sfarmă viscere încordate. M-am târât în pat, palid și rece. Eram furios că voi muri stupid, călcat în picioare, eu, eu care voisem să ucid somnul. Răsuflăm greu, fără să pot ridica grumazul din piept. A trebuit să sun. Panică, planșete, tânguieli. Doctorul venise cu trusa urgentă. Când a aprins lampa cu alcool, m-am înviorat. Am început a respira, ușor, ușor. Nu mai mi-a făcut injecția. Mi-a numărat bătăile inimii, repezi și neregulate. Spaima și junghiul îmi pricinuiau palpitații a căror primejdie nu o bănuiam. După câteva ceasuri, criza tre¬cuse deplin. M-am tulburat privindu-mă în oglindă: livid, descompus, cu părul umed și ochii supți în pleoape vinete. A trebuit să-mi îngădui, de atunci, patru ceasuri de somn, oricâte insulte aș fi primit.
Mă întărâtau nu numai cele ce se spuneau împotriva-mi, ci, mai ales, cele ce nu se spuneau. Lunile de tăcere în jurul muncii care o împlineam gemând mi-au fost cele mai prielnice. Gândeam: „Domnii nu vor să știe că exist? îmi ignorează, încăpățânați, scrisul? Cu atât mai bine. în curând vor trebui să știe, pentru că astfel vreau eu!" Pentru mine, pro¬nunțarea poruncii: vreau! era aproape un rit magic. Se legau de ea atâția ani de chinuită adolescență, atâtea experiențe, atâtea mii de ceasuri de lecturi surde. Voința era pentru mine o realitate, cu roade în rafturi și în sertare.
Cu cât mai mult se tace în jurul meu, cu atât mai mult scriu și citesc. Mă întristează gândul că în zece, douăzeci sau treizeci de ani nu voi întâlni aceeași dușmănie. Dacă voi fi lăudat, pierdeam. Atunci îmi voi clădi o casă cu terase la mare și o voi locui singur. Nu voi citi nici o re¬vistă, nici un ziar. Și voi munci necontenit. Sunt încă atâtea lucruri care
trebuiesc adâncite: limbile orientale, matematica, istoria antică, religiile, istoria științelor, științele, filozofia, istoria artelor, ocultismul, filolo¬gia... Pentru toate acestea trebuie timp și disciplină, socoteam eu. Și va trebui să scriu, iar scrisul e amar și anevoie de împlinit câteodată. Cum am să le sfârșesc fără dușmănie sau rară tăcere?...
Mă îmbăta, pe atunci, mireasma eroismului care nu înflorește decât în sufletul aspru și vast, revelat sieși de singurătate. Dar eroismul -singura justificare a vieții - nu rodește decât prin cumplite și neconte¬nite renunțări. Nu fuga de realitate mă tortura, ci voința de a stăpâni, re¬nunțând, realitatea. Nu-mi era teamă de ispite. Aș fi vrut să nu viețuiesc decât vânturat de ispite, dar să știu a le depăși. Nu tânjeam după liniște, după confortul mizantropului. Pofteam lupta necurmată, neînfrântă, care pogoară în suflet aroma dumnezeirii și a dracului. Și luptă necur¬mată nu întâmpin decât în singurătate, unde ispitele și amintirile sunt puhoi.
Viața mea, de nimeni cunoscută, a fost o neistovită încordare după eroism. Pofteam amărăciunea și disperarea eroului ca pe un fruct sau un șold alb. Nu-mi zâmbea sufletul decât după împlinirea unui fapt care depășea omenescul. Visam câmpuri largi și vânt aspru, și drumuri de piatră detunată spre munți cu nori. Mă zăream urcând, urlând, mușcând stânca, sângerând. Visam o austeritate care să înspăimânte forțele me¬diocrilor din orașul și timpul meu. Atunci aș fi fost erou. Voiam să vie¬țuiască, încă o dată, prin mine, eroicul.
Eram de multe ori înfrânt. Din suflet, din carne, năvăleau ispitele desfătărilor imediate și dulci. îmi spunea arunci un străin, din suflet: renunțarea înseamnă mutilare; eu sunt complex, sunt nesfârșit în dorurile mele; cum să aleg? Cum să renunț?
Și nu știam ce trebuie să fac.
Voința mi-o înăspream prin muncă. Știam atât: că trebuie să-mi descopăr și să-mi exalt toate potentele sufletului și creierului. Nu mă te¬meam de experiențe cerebrale. Dar celelalte? Viața, sufletul?... Ce tre¬buia să stăpânească în mine? Voința și creierul sau sufletul?... Eu îmi poruncisem să lupt întotdeauna pentru împlinirea adevăratei mele vieți, de nimeni cunoscută. Dar dacă viața lăuntrică se va realiza prin suflet, jar nu prin creier? Voi avea atunci voința să renunț la creier, la mine Msumi, la munca și scrisul meu izvorât din forja țestei?
Și nu știam ce trebuie să fac...
168
169
VIII. DRUM DE LA MÃNÃSTIRE
în dimineața Floriilor, trenul de Constanța ne-a lăsat în gara mănăstirii. Eram toți copleșiți de primăvară. Eu mă împrietenisem din nou cu Nonora, iar Bibi râdea de șoaptele lui Radu. Gaidaroff ieșise din iarnă îndrăgostit de Măriuca. Și Măriuca îl îndrăgise, și era blondă, cu I buze roșii și ochi negri.
în vagonul nostru se mai afla un grup de studenți ce plecau tot spre mănăstire. Râdeau, râdeau. Printre ei, la o fereastră deschisă, am zărit un chip de fată. Tresârii. N-a observat nimeni, nici Nonora, care mă încredința că primăvara îmi va fi fatală și voi sfârși prin a mă îndrăgosti de ochii, părul și sânii ei. Am coborât în gară zgomotoși, cu președintele în frunte. Nu știam câți suntem, și aceasta ne bucura; poate eram mulți, mulți. Am pornit pe drumul ce înconjoară lacul. Pădurea își deșira mugurii. Printre copaci, arbuști înfloriți, frunze veștede și colți de iarbă
mare.
Grupul de studenți și studente ne întovărășea. Auzeam necontenit și stânjenitor de clar râsul fetei de la fereastră. De ce tresărisem? Mă chi¬nuia părerea că o mai văzusem undeva, la munte, într-o vară, demult. Nu izbuteam să deslușesc nimic. Și totuși, ochii verzi și nostalgici în umbre viorii, sub sprâncene frânte în unghi de mirare, îmi erau cu¬noscuți. Nu înțelegeam de ce, privindu-i, mă abăteau tristeți vechi și amintirea unei vacanțe singuratice, și melancolia adolescenței aspre. Și râsul continuă clar, enervant, larg. Poate eram singurul pe care să-l su¬pere. Mă supăra, pentru că râsul fetei era pentru alții...
Am pășit smeriți și ne-am închinat în biserică. Era frig întunecat printre candele. La ferestre, înfloriseră ramuri de cireș. Și fata cu ochi verzi șoptea, șoptea, stăpânindu-și râsul...
O clipă, a rămas tăcerea în biserică. Ceilalți plecaseră, pășind. Ple¬case, poate, și fata. Era de acum liniște. întorcându-mă, o zării privind lumina stinsă prin ferestre. Buzele i se adunaseră într-un zâmbet trist Ovalul feței se liniștise, palid. Ochii lăcrămau dar poate nu lăcrămau, ci numai mi se părea mie. Ochii îi erau atât de ciudați în pânza de tristețe... M-am prefăcut că nu văd nimic. Și eram fericit, și mă desfăta gândul că a rămas aici, singură. Știam că nu crede și că nu se roagă. Bănuiam tristețea care o năpădește, pentru că aici sunt umbre, întuneric, trecut, iar afară e soare și zvonuri de viață; și, poate, nu vrea să le asculte. Cine știe de ce lăcrămează? Poate iubește sau poate așteaptă; și nădejdile ei încep să le irosească anii. Cine știe de ce privește fereastra stingând soarele-
170
Poate își amintește; sau poate presimte durerea vieții care cere să fie viețuită toată și nu îngăduie, în același timp, decât fărămituri de desfătare...
Pe mine m-au chemat. Când i-am trecut prin față, ochii râdeau, fără lacrimi. în curtea mănăstirii era prea multă lumină, și băieții erau prea zgomotoși, și fetele râdeau, râdeau...
Am vizitat cu Nonora cripta înțesată cu sicrie. Oase galbene, lu¬cioase sau putrede, mate, printre coroane vechi, cu înfiorări metalice. Nonora nu era tristă.
- Hârcile acestea mă învață să-mi fac de cap, acum, când sunt tâ¬nără...
Am râs amândoi. Mă privea făgăduitor și atunci, fără să înțeleg, am sărutat-o. Buzele Nonorii îmi stăpâneau gura ca o ventuză. Părul ei îmi tulbura pumnul. Am zguduit-o de bucle și i-am strivit iar buzele de gura mea. îi luceau ochii și răsufla cu nări fierbinți.
- Vezi că mi-ai luat tot rouge-A...
Ce mulțumit am fost că mustrarea Nonorii, amintindu-mi ațâți străini care o sărutaseră, mi-a îngăduit să mă întristez...
în curte, am întâlnit iar râsul fetei cu ochi verzi. O înconjurau cinci băieți, și ea le declama frânturi de strofe: Codreanu, Minulescu, Iosif, Coșbuc, Arghezi. Mă uimea și mă tulbura. Celui din urmă i-a recitat frumos și enigmatic câteva strofe banale și sincere.
- Ghici?
- Victor Eftimiu?...
- Fugi de aici, că nu știi nimic! Ascultă alta.
- Philippide, Demostene Botez?...
- Ași!
Cum de n-au ghicit că era un poet tânăr, care poate o îndrăgise și îi scria strofe cu gândul la ochii ei?...
- Ce vreți? Eminescu sau Topârceanu?
- Spune-o p-aia cu balada popii...
Fata se opri, după câteva versuri, zâmbind galeș.
- Alegeți alta, cu dragoste... Nonora mă chemă.
- Haide, s-aduce rachiul...
în pădure, am mâncat pe fața albă, întinsă deasupra ierbii și frun¬zelor. Președintele destupă sticle cu vin vechi, și se bucura că renaște viața cercului. Cele două „Florențe" făcură cafea. GaidarofF căuta brân-duși cu Măriuca. Radu se plimba pe alee alături de Nonora, fumând și Ș°ptind.
171
Atunci s-a petrecut un fapt pe care nu-l nădăjduiam să se împli¬nească. Fata cu ochi verzi venea alergând. Bucle scurte îi întunecau i fruntea. Când și le resfiră, ostenită, rămâneau numai câteva șuvițe care-i I dădeau un aspect sălbatic și gingaș.
S-a apropiat zâmbind de „Florența"'.
- Vrei să-mi dai și mie o cafea? Știi cât mi-e de somn... A zâmbit atât de frumos mărturisind că îi e somn...
- Pe dumneata te știu de la Facultate, spuse lui Bibi. Știu și cum te cheamă... Avem o prietenă comună, Viorica.
Bibi s-a luminat.
- Dacă îmi bănuiești numele, adaogă cu sprâncenele poruncitoare, te rog sănu-lspui...
Băieții începură reflecții ironice. Fata cu ochi verzi le răspundea tot atât de prompt, râzând și clipind. Președintele se desfăta. „Florența" îi servi o ceașcă cu cafea neagră.
- îți mulțumesc, duduită. Domnul de lângă d-ta seamănă cu un per¬san; poate sentimental și erotic; în orice caz, ferește-te.
„Persanul" de la Drept râdea măgulit.
- Eu, domnișoară, nu înțeleg...
- Firește, ești consecvent cu remuneratoriile d-tale însușiri...
- Pardon.
- Cu d-ta nu mai discut.
„Persanul" se mulțumi să ridice din umeri în fața cozonacului adus de președinte. Ceilalți erau iritați de vorba degajată și caustică a stu¬dentei necunoscute. Eu încercam zadarnic să mi-o închipui în biserică.
începură inevitabilele ghiciri în ceașca de cafea. Fata cu ochi verzi voia să știe, voia să afle viitorul cu o nerăbdare dezarmantă.
- Spune-mi... Numai atât? Flaide. spune-mi și altceva...
Se ruga, se alinta, poruncea, ispitea. N.-o mulțumea nici un tâlc. Fatal, îmi ajunsese și mie rândul.
- Dumneata ești prietenul lui Bibi? Știi să ghicești?
- Numai în palmă, minții eu încercând un zâmbet de chiromant.
- Poftim!
îmi întinse palma. Dar cum era să-i spun ceea ce aflasem din vorbele și privirile ei față de ceilalți?
- Mai bine să renunțăm. Nn vă pot trăda caracterul în public, încercai eu o retragere onorabilă.
Fata se supără. îmi apucă pumnul și mă sili... Ceilalți comentau bine dispuși mersul meu terorizat. Am ales un trunchi răsturnat, aproape de lac. Gândul că aș putea părea ridicol, mă calmă. Vorbeam deslușit, fără „d-stră" și fără să roșesc. I-am apucat mâna, am privit îngândurat linii din care înțelegeam prea puțin și i-am făcut portretul.
172
O știam atât de bine, o simțeam atât de apropiată, de lămurită... Mă asculta tot mai interesată, mai atentă. Eu vorbeam, vorbeam. Sufletul fetei cu ochi verzi - pe care îl voiam capricios și neliniștit, slab și vast, torturat de doruri și paralizat de mediocritatea împlinirilor — îl modelam tot mai precis, cu contrastele evidente, cu umbre, cu gânduri ascunse chiar față de sine.
Cele ce aflasem din Freud, strecurate cu pricepere, o revoltară.
- De unde știi și asta?...
Eu eram încurcat, pentru că sfârșisem toate liniile palmei. Am trecut apoi la față. Acolo înțelegeam mai mult. dar ceea ce bănuiam era mai aproape de adevăr. La răstimpuri, fata tresărea și ochii verzi își păleau luminițele. Sfârșind, nu știa ce să-mi spună. Zâmbi, stânjenită.
- Trebuie de acum să mă feresc de d-ta! poate îmi ghicești și visu¬rile...
Am rămas pe trunchiul răsturnat până seara. Am vorbit, am vorbit deschis și mult, despre cărți, despre visuri,, despre sex, despre înfrângeri, despre biruințe neștiute de nimeni. Fata asculta. La răstimpuri, stânjenit de sinceritatea și debitul vocabularului, o întrebam.
- Vă jenează?... -Nu.
Mărturisea aceasta fără alte cuvinte.
Se schimbase. Nu m-a întrerupt, nu a glumit, nu a încercat calam¬bururi cum făcuse cu ceilalți. Eu bănuiam tot ce se petrece în sufletul ei de sentimentală naiv mascată sub vervă și bănuiala mă încuraja. Vor¬beam, vorbeam... îi surprindeam, câteodată, ochii alunecându-i peste lac, peste pădure, departe.
Și nu voia să-mi spună numele... Un capriciu deplasat, gândeam eu.
- Mi-e teamă să nu-ți placă, se alinta ea.
Mi-amintesc cum s-a înserat, cum ceilalți au plecat spre gară, după ce ne-au chemat lung prin pădure. Aveam atâtea să-i spun, pe care nu le spusesem Nonorei, nici lui Bibi... Am întrebat-o de tovarășii ei.
- Sunt niște colegi obraznici. Am preferat cercul d-stră pe care îl știam de la o prietenă...
Trebuia să ne grăbim. Și, totuși, ea serezemase de trunchi și-mi punea întrebări cu răspunsuri lungi, și-mi povestea, și-mi povestea.
Am plecat spre gară când răsăreau stelele. Apucasem cărarea ce ocolește lacul, am trecut de pădure și am ajuns pe șosea. Noaptea stăpânea rece și senină. Am întrebat-o dacă îi era frig.
-Nu.
Observai, însă, că nu mă privește decât pe mine, că îi e teamă să-și 'ase ochii alături, pe câmp, pe șosea. Poate o înspăimânta noaptea.
- Þi-e frică?
173
- Mult, foarte mult. Mi-e frică întotdeauna noaptea pe câmp... Dar dacă d-tale nu ți-e frică...
- Mie, nu...
Adiau arome de iarbă umedă, de flori, de pământ. Ne opream, lai răstimpuri, să ne odihnim pe marginea șoselei. Aveam mâinile argintate de lună. Ea mi-a recitat sute de versuri cu luna. Eu i-am vorbit de tul- I burările celor care îi primesc lumina direct pe craniu. S-a îngrozit.
- Mi-e frică, iar mi-e frică...
- Dumneata ai bucle...
La gară, aflarăm că ultimul tren personal trecuse către oraș cu un sfert de ceas înainte. Ochii verzi s-au înspăimântat o clipă, apoi au râs.
- O aventură mai mult... Ce ne facem acum?
I-am spus gândul meu: apucăm șoseaua înapoi și luăm drumul cel mai scurt, care taie calea ferată. Până în oraș nu sunt mai mult de doisprezece kilometri.
- Câte ceasuri?
- Trei.
- Vom ajunge la unu noaptea.
- De abia în oraș. Nu știu în ce cartier șezi mata...
- Altă soluție nu e? -Nu.
- Haidem.
în servietă, mai păstrasem cornuri și cozonac. Tovarășa mea le găsi fără pereche. Eu nu mâneam și îi povesteam cu amănunte Martin Eden.
- Cât sunt de incultă, se întrista ea.
Forța lui Martin Eden a impresionat-o. îmi spuse cum nu poate suferi băieții spilcuiți, drăguți și proști. îmi destăinui preferințe prin Universitate, printre profesori și studenți. Eu îi povestii conflictul meu cu recenzia din revista universitară și fui fericit că îmi dă dreptate. Cum de am ajuns, apoi, la Sixtine și la ocultism?
Nu aveam nici unul, nici altul, ceas. Măsurăm timpul după lună și după oboseala ei.
- Crezi că mai avem mult?
Eu îndrăgisem răspunsurile afectând maxima.
- Un drum în noapte nu-l sfârșesc decât zorii; dar niciodată nu obosește în doi...
- Am început să ostenesc.
- Dacă vrei, brațul meu...
Mergeam, cu luna înapoia noastră. Noaptea era tot mai rece și mai aromată de câmpuri.
Tremura, îngreunându-mi pașii. Eu, niciodată nu mă simțisem mai odihnit.
174
- Tot nu ți-e frică?
-Nu.
Și mergeam, și eu vorbeam, iar ea mă asculta, cu părul înfrigurat de adieri. Și înapoia noastră, luna. Iar înaintea noastră, șoseaua albă, ducând spre orașul cu lumini multe în noapte.
Am ajuns târziu, după două, în fața casei. Povara brațului mi se păruse binecuvântată. Mă simțeam mai puternic, cu mușchi proaspeți. Ea pleca pleoapele și pășea istovită.
Orașul o înviorase o clipă. îmi mărturisea că trecerea pe acea uliță de periferie, cu lătrat de câini și felinare pâlpâind, o înspăimântase. Pe bulevardul pustiu înainta cu încredere. A trebuit, apoi, să urce stradela cu piatră tare, și osteneala o copleși. Răsufla prelung.
în fața casei, o întrebai:
- Părinții d-tale n-au să te certe?
- Părinții mei nu stau aici. Și apoi, la vârsta mea, sunt absolut liberă...
îi întindeam mâna, spunându-i „noapte bună". Mă opri.
- Nu mi-ai ghicit viitorul. Să-ți mai arăt palma? -Nu.
Mi-amintii de toate hotărârile și nădejdile pe care mi le mărturisise: își va lega viața numai de un om superior; va ști să înfrângă voința părinților și prejudecățile mediului. Acel om nu-i va fi numaidecât soț, ci poate numai „le compagnon".
Și atunci i-am prevestit căsătoria cu un bărbat pe care nu-l cunoaște și care nu o cunoaște, viață de provincie, profesoară cu soț funcționar, acceptând tot mai mult mediocritatea, cedând zi după zi, uitându-și năzuințele și dorurile, abrutizându-se de munca stupidă, de absența aerisirilor, de amanți și copii...
- Astfel, duduie, te va înăbuși viața orașului mort, pustiu de suflete... Vei uita cărțile frumoase... Vei lăcrăma sau vei plânge, poate, toamna. Toamna cheamă atâtea amintiri... E stupid... îți vei pierde timpul amintindu-ți ceasurile de elan universitar și poate vei regreta renunțările la originalitate... Va veni, însă, o vreme când nu vei mai avea nici regrete... Ci numai un soț vulgar și copii. Vei înțelege că tinerețea ți-e definitiv încheiată, că n-ai văzut încă lumea, că n-ai trecut oceanul, că ești osândită să-ți suporți familia pe care ai acceptat-o într-un ceas de oboseală sau de lașitate plictisită... Vei duce viața obscură și mediocră a tuturor celor care își fac, tineri, visuri ca ale d-tale... Nu vei păstra cel puțin nici conștiința înfrângerii.. Vei uita tot, tot, în mediocritatea sură Și invincibilă...
175
De ce m-am întristat și eu, prevestindu-i? Și de ce simțeam realitatea j cuvintelor, pe care i le rosteam deprimat eu însumi de soarta ei?....
Când am privit-o iar, plângea. Plângea, de aceasta sunt sigur; j lacrimile îi alunecau blând pe obraji, și din ochii ei se revărsau tristeți i de mare moartă.
A izbutit să vorbească, zâmbind.
- Dumneata glumești. Niciodată nu voi accepta viața din nuvelele lui Cezar Petrescu.
- Așa spun toți și toți sfârșesc acolo. Dumneata vei suferi mai mult, pentru că ți-ai plănuit vieți prea frumoase și te-ai născut mai sensibilă. Atât...
Iar a lăcrămat. Mi-era milă de ochii ei, dar simțeam atâta bucurie sălbatică să-i prevestesc biruința vieții mediocre și ucigătoare...
- Ca să supraviețuiești, ai nevoie de o voință și o perseverență în nebunia renunțărilor, cum d-ta nu poți atinge, niciodată... Pentru că ești femeie, și ești sensibilă, și ești capricioasă...
- Voi găsi un om!...
Zâmbii. Ce era să-i răspund? Ca să sfârșesc, am glumit.
- Pun rămășag că în trei ani vei fi căsătorită în provincie, și că nu vei fi fericită... Precizez, resemnarea nu înseamnă fericire... mai ales la anumite femei...
Ea a deschis alene poarta. O istovise atât drumul de la mănăstire...
Am plecat singur pe străzile pustii și reci. începuse vânt de zori. Mă simțeam singur și puternic. Cu pumnii strânși, cu ochii ridicați, alergam. Eram fericit.
N-am putut adormi. Am coborât din pat și, înainte de a începe lucrul, am scris: „Jurnal intim de primăvară; astăzi, Florii, începe o viață nouă
pentru mine".
Dar m-am întrebat: de ce?- Am înțeles că dădeam prea multă în¬semnătate unui fapt ca oricare altul. Și am rupt foaia caietului.
Zorii limpezeau grădinile cu case de piatră albă. Poate eram singurul care vegheam. Și eram fericit.
176
IX. O CHEAMÃ NIȘKA!
La începutul Săptămânii Patimilor am întâlnit mai mulți colegi din cerc, care mi-au comunicat zvonuri asupra dispariției mele din excursie. Președintele a fost neliniștit tot drumul. Mă aștepta la fiecare gară. Radu a venit chiar în dimineața aceea să mă caute. A rămas uimit când i-am povestit întâmplarea. Credea că îi ascund.
- Numai atât? -Da.
- Ori ești prost, ori ești îndrăgostit, ori ești nebun... Nu rămâne oricine noaptea cu o fată, care îi place, în pădure... Ai pierdut o ocazie.
Pentru că era Radu cel care mă mustra, am încercat să-i explic că la fiecare împrejurare eu caut soluția cea mai perfect etică, cea mai frumoasă și cea mai nouă, și cea mai eroică. A fost mult mai frumos drumul pur în noapte, alături de o necunoscută, simțind cum îmi ajunge prietenă, decât oricare altă serie prelungită de îmbrățișări, sfârșite, poate, cu o siluire pe brazde. Aceasta o putea face oricine. De ce să nu viețuiesc fapte pe care numai eu să le pot înfăptui? De ce eroul să fie . înțeles întotdeauna ca o brută, când depășirea nietzscheană către supra¬om se poate face pe calea împlinirii celor mai nebunești porunci etice? De ce să nu mă deprind cu necesitatea cotidiană a eroismului, astfel ca viața mea să ajungă a funcționa firesc o viață eroică?
Radu îmi cunoștea prea bine ispitele și posibilitățile sexuale; nu mă putea bănui de castrare, de timiditate, de insuficiență. Așadar, purtarea mea nu fusese poruncită de slăbiciune, ci de forțele spirituale ce-mi stă¬pânesc conștiința. De aici, o serie de tâlcuri date creștinismului: și Radu părea că mă înțelege și mă explică. Deși, adaogă, el n-ar fi putut face nebunia aceasta.
- Celor care n-au îndurat niciodată lupta pentru împlinirea unei absurdități li se pare nebunie orice le depășește slăbiciunea și medio¬critatea, am încheiat eu, crunt, privindu-mi prietenul.
Peste câteva zile, puțin înainte de apusul soarelui, am auzit râsete și bătăi în ușă. Venise Bibi și fata cu ochi verzi. Þie pot să-ți spun; o cheamă NișkaL.
Numele îmi lumină, deodată, amintirile. Știam unde o văzusem, la Sâcele, pe cărarea alăturată liniei ferate, cu șase ani mai înainte. Avea rochie scurtă de adolescentă și fugea printr-un lan. Un domn cărunt o strigase: „Nișka! Nișka!" în după amiaza aceea, eu mă hotărâsem să-mi
177
închin viața chimiei. Legasem jurământ cu mine însumi să nu-mi pierd ] vremea cu nimic altceva. Pe cea dintâi filă a unui caiet Jurnal, scrise- 1 sem, în după amiaza aceea, cea dintâi poruncă: „Nu voi iubi!..."
Amintirea îmi rătăcise sufletul într-o vară singuratică, într-un sat de J munte, printre încordări și nostalgii de mult apuse. Vizitatoarele mele 1 mă priveau fără să-mi înțeleagă umbrele feței, amare, amare.
- Nu-ți pare bine că am venit? Nișka îți mulțumește încă o dată...
- Lasă-mă să spun eu... Am venit să-ți amintesc că te-ai purtat foarte drăguț acum câteva seri și mi-ai vorbit foarte frumos, deși la plecare te-ai supărat și mi-ai prezis niște minciuni pe care acum sunt sigură că
le regreți...
Am îngânat câteva cuvinte fără rost și le-am oferit scaune. Nișka se uimea în fața fiecărui raft. Scotea cărțile, răsfoia, admira, exclama.
- Mă primești bibliotecară? Să vezi ce frumos știu să așez cărțile...
Spune da!...
- Biblioteca nu poate fi rânduită de mâini străine.
- îmi pare bine că știi și asta!
Credeam că s-a supărat, dar îi zării ochii zâmbind.
- Cu dumneata nu știu cum să mă port, mărturisii eu. Dacă îți vor¬besc sincer, te necăjești, dacă îți vorbesc rezervat, mă suspectezi...
- Vorbește-mi ca și cum ți-aș fi prietenă...
Am roșit de bucurie, dar m-am prefăcut încurcat de intimitatea pe care mi-o vădea și mi-o cerea Nișka.
- Știi ce se vorbește asupra noastră? Că a fost o încercare de răpire neizbutită. Auzi; ca și cum ar fi fost numaidecât nevoie de răpire!... Bibi, prietenul tău, care s-a purtat revoltător de cast, să fie învinuit de
abuz...
De ce „revoltător" lângă „cast"? I-am vorbit Nișkăi despre imboldu¬rile mele etice. I-am spus că, în conștiința-mi, faptul acesta e concret și viu, nu luat din cărți, nici moștenit din copilărie. Eticul e o descoperire, o cucerire de a mea în ultima iarnă. I-am spus de ce nu trebuie să con¬funde un suflet luminat eticește cu un rigorism uscat și absurd, cu un moralism pedant și fals, ca tot ce e poruncit de familie și școală prin te¬roare. Eticul trebuie să se cristalizeze ca o încheiere de experiențe.
- Dar aceasta nu o face nimeni...
- Au făcut-o alții, înaintea mea. De ce să nu o trăiesc și eu, încă o dată?... Crezi numaidecât că a avea o conștiință cu valori etice înseamnă a fi castrat, îmbătrânit, nesimțitor sau imbecil? Crezi că etica nu poate viețui alături de păcat, alături de ispite?...
- Oprește-te, oprește-te că nu mai înțeleg... De altfel, mă simt atât de
străină...
- Femei'a nu poate experimenta eticul.
178
- Și dumneavoastră, bărbații, puteți?
- Nu toți: o elită. Trebuiesc serii întregi de experiențe ca să pârgu-iască un suflet masculin. Câți le suportă, mai ales acele experiențe care primejduiesc viața, somnul, liniștea?...
Seara se pogora lin în mansardă. Cea dintâi seară de primăvară când întârziau sus, la mine, studente. N-am vrut să le-o spun. Nișka m-a în¬trebat dacă am țigări. Nu fumase până atunci, dar simțea un dor să fu¬meze... Bibi refuză cu încăpățânare.
Lăcrămând, zâmbind, frecându-și pleoapele, cu sprâncenele mobile, sfârși jumătate de țigară. Alături de restul meu, o pusei într-un plic și scrisei data.
- Ce faci? -Le păstrez...
- Farmece?
- Nu, amintiri.
Am râs, înveseliți de tristețile care se vor aduna de acum deasupra plicului, ani după ani.
Coborând scările, Nișka m-a întrebat dacă mă poate vizita.
- Ai cea mai simpatică odăiță și cele mai multe cărți... E reconfor¬tant...
I-am spus că în anumite zile, când am mai puțin de lucru, primesc câteva ceasuri.
- Și care sunt zilele?
- Niciodată nu m-am gândit să le fixez.
- Cu alte cuvinte, nu vrei să mă primești?
- Mata exagerezi.
- Ei bine, nu te speria... n-am să vin...
Umbrele care mi-au întunecat ochii, nu le-a observat.
- Și eu care credeam că ne vom împrieteni... Voiam să-ți prezint și pe Viorica...
Nu știam ce să-i spun. Tăceam, încruntat.
- Ne putem întâlni câteodată...
- Mersi, ești prea drăguț.
A plecat, râzând nepăsătoare. Bibi mi-a spus:
- Să știi că de acum îi cu adevărat supărată...
Seara, un bilet de la Radu: „Mâine merg cu Nonora la cinematograf. Vrea să vii și tu. înainte de cinci, la mine".
Biletul m-a bucurat ca o mântuire. Nu mai văzusem pe Nonora din Duminica Floriilor. îmi amintii îmbrățișarea zbucnită printre sicrie, cu buzele Nonorei scrijelindu-mi buzele...
179
X. L'HEURE SEXUELLE
Am ieșit din cinematograf buimăcit; Nonora mi-a fost alături. Radu se rătăcise printre primele bănci. Trei ceasuri am prelins pumnul pe carnea Nonorei. Voiam să-i dovedesc că o bibliotecă nu ucide siguranța actului vicios. Ea se alinta, tremura fierbinte. îi ghiceam uimirea: eu, și eu?... întrebarea mă mustra și pe mine; nu voiam să răspund, stăpânit de încordări. Pe Nonora nu o putea decât bucura descoperirea. Se prefăcu că-mi șoptește, cu capul plecat, și mă mușcă de braț. Aceasta nu poate însemna decât bine, gândeam eu.
Ne-am despărțit privindu-ne în ochi, ea fierbinte, eu încruntat. A doua zi, Nonora a intrat din nou în mansardă. Și-a regăsit jețul lângă soba de zid. A deschis ferestruicile în primăvară. Râdea, cu păr întu¬necat și ochi în cearcăne. Era prea caldă, și genunchii prea ispititori, și în sufletul meu neliniști se voiau uitate. Brațele i-au frânt trupul, și-au alunecat buzele pe umeri, pe sâni. Nonora palpita, fără să se împotri¬vească. La un zvon din stradă, a tresărit.
- Dacă vine cineva?
- Astăzi e Vinerea Mare... Nimeni nu se gândește la mine...
- închide, în orice caz, ușa...
Nu mă așteptam să rămână atât de lucidă. Când m-am întors alături, copcile de la umeri erau desprinse. Aceasta îmi dădu curaj, deși știam lot ce îngăduie Nonora.
- Bagă de seamă, nu te enerva prea mult...
O sărutam, o sărutam. Sânii îi erau goi sub desfătare, bruni și calzi. Pulpele ațâțau mângâieri îndrăznețe. Nonora închise ochii și-și mușcă buzele. I-am spus atunci că știu ce vrea. Nonora m-a rugat să tac. Mi-a poruncit să rămân cuminte, să nu mă tulbur inutil.
- Ai să încerci nebunii...
I-am amintit că îi sunt un prieten de al cărui cuvânt nu trebuie să se îndoiască. Nonora tresărea, îi șuierau cald nările. Un spasm îi înșerpui trupul, zvârcolindu-l. Sânii îi înghețaseră; îi mângâiam cu obrazul, cu buzele. Tremurau, smeriți și provocatori. întârziam chinuit, cu ochii orbiți de căldura pântecului. Prelungeam așteptarea cu mușchi în febră, cu lumini tulburi sub pleoape. Trupul Nonorei era tot mai aproape, tot mai neliniștit în chemări. Guri fierbinți i-au alunecat pe pulpe.
...Seara, după ce a plecat Nonora, m-am privit: ochii îmi licăreau sur în cearcăne, fața mi-era palidă, părul umed. îmi simțeam creierii grei, mădularele istovite. Tremuram. Și nu eram liniștit, și nu mă înseninam-
180
Nonora venea aproape în fiecare zi și închidea singură ușa. Venea la ceasuri când nimeni nu îndrăznea să mă viziteze. Și jocul începea cu aceleași îndârjiri, cu aceeași inocență perversă a trupului pe care îl frămânți și nu-l stăpânești. Ne despărțeam; ea liniștită, eu torturat.
Pe Nișka nu o întâlnisem, nici nu mai voiam s-o întâlnesc. Aflasem că părinții ei au locuit în Basarabia, apoi la Craiova, apoi la Brașov. S-au resemnat să nu intervină în viața și năzuințele singurei lor fiice. O vară ftizică îi dăruise, încă din viață, casa pe care Nișka o închiriase unei familii prietene. Avea .iestui bani ca să plece, dar aștepta să-și găsească tovarășul. Voia să aleagă.
Bibi se împrietenise tot mai mult cu ea. Mi-a mărturisit, la un colț de stradă, că Nișka e adorată sau urâtă de fete, că irită băieții sau îi îndră¬gostește. Bibi mi-o lăuda exaltat. Mi-a vorbit de romanele pe care le-a citit Nișka, de examenele ei, de licența la care de acum lucrează. înțele¬geam că și Bibi o adoră. Am întrerupt-o.
- De ce-mi exagerezi toate calitățile Nișkăi, crezi, poate, că am să sfârșesc prin a mă îndrăgosti de ea?...
- Nu se știe, zâmbi Bibi.
De ce mi s-a înfiorat sufletul ca mângâiat de gheară streină?... Atunci am simțit îndârjindu-se hotărâri vechi, oțelite de ani, de toamne, de singurătăți. Mi-au umbrit ochii viziuni pustii de bălți în amurgit, pe care le cutreieram în luntrea cu tovarăși tăcuți, cu priviri pe cer și gân¬duri pe ape. Mi-am amintit mireasma pietrei sub stele, singur cu mun¬tele, veghind pe jnepeni zorii. Rătăcisem mult, sălbatic, și toate por¬nirile, și toate tristețile, și înfrânările - nemărturisite - îmi picuraseră într-un suflet copleșit printre celelalte suflete, desfătări și amărăciuni. Și ele mă înfiorau proaspete acum, la un cuvânt al fetei cu zâmbet.
Cât îmi îngăduia Nonora, lucram. Am înțeles că mângâierile ei nu le priveam ca o ispită ce biruiește, ci le porunceam din voința mea, pentru neliniștile ce nu se limpezeau. S-ar fi spus că Nonora nu era decât trup chemat să astâmpere chemările sufletului. Și nu le astâmpăra, și ele se risipeau înlăuntru-mi, silindu-mă necontenit să-mi amintesc hotărâri pentru ceasuri grele.
Bănuiam că se lămurește o criză, dar nu voiam s-o înțeleg. Nu voiam să mă gândesc la Nișka. Avea prea mult din ceea ce gândisem eu, atâția ani. Iar acum - cu încordări ciudate în suflet, care nu mă întovărășeau decât în singurătate, și care ar fi pierit o dată cu apropierea Nișkăi -nu-mi putea aduce decât piedici. O doream prietenă, și mi-era teamă. Nu de mine; nu o puteam îndrăgi. Mi-era teamă că primăvara, vorbirile în doi pe alei, răsăriturile de lună, austeritatea sentimentală în care vie-
181
țuisem îmi vor ridica neîncetat întrebări, doruri, nostalgii, care mi-ar fi I cheltuit timp și trudă ca să fie alungate.
Nu știam; dar dacă Radu iubește pe Nonora? Rupeam o prietenie, fără chiar mângâierea că e ruptă de dragoste. Mă stânjeneau privirile lui Radu. Mă simțeam vinovat, nu pentru că primeam pe Nonora, ci pentru că o primeam fără să-mi fie dragă și fără să simt, ca mai înainte, pofta cărnii întunecate și fierbinți.
într-o zi, când Radu a fumat și a tăcut mult, i-am surprins ochii abă¬tuți, triști. Am râs aflând că e îndrăgostit. Trebuia să râd. Din liceu, Ra--du se îndrăgostise de surorile tuturor prietenilor, de profesoara de engle¬ză a lui Petre, de trei „stele", de o actriță. La Brașov iubi ochi nostalgici în cabarete. In toamna aceasta a iubit iar, fără să ne spună nume.
- A câta oară iubești acum? am iscodit eu.
- Nu știu; iubesc.
Spunea taina aceasta cu o indecență care mă făcu să roșesc. Eu socoteam că anumite cuvinte nu trebuiesc rostite nici sufletului drag, nici sieși.
- Iubești pe Nonora?...
- Nu. Pe ea am iubit-o astă iarnă. Dar am făcut rău; e perversă și ca¬pricioasă.
Mă gândeam: prietenul meu osândește capriciul...
- Viorica...
Am râs, l-am sărutat. Prietena Nișkăi era mică, fină, cu ochi mari și limpezi, luminată, cu fruntea albă sfârșită sub părul strâns la ceafă. Am cunoscut-o la bibliotecă, în fața unei colecții de reviste filologice, alături de Bibi, care se gândea la Andrei. Aproape s-a roșit când mi s-a prezen¬tat, în ziua filtrată prin ferestre reci, mi s-a părut cea mai firească și mai autentică fecioară. Avea umeri cald arcuiți, brațe albe, gesturi blajine. Fruntea și ochii îi zâmbeau. Buzele ascultau întotdeauna.
Și Radu o iubea...
- Ai să-i spui? -Nu.
- Atunci?
- Aștept să-mi treacă...
- Nu e așa că are să treacă?...
- Totul trece, îmi amintii eu din Heraclit. Dar cum de ai iubit-o? Când ai cunoscut-o?
- Mi-a prezentat-o Bibi. în noaptea aceea am visat-o, deși eram băut A doua zi m-am gândit la ea. „Foarte simplu, mi-am spus; o iubesc! Dacă îi chemam numele pe vreo melodie tristă, mă întristam. Eu știu; asta e iubire...
182
Gândeam și eu cu Radu: iubire... și mă bucuram că n-am chemat nici un nume pe melodii triste, ci numai le-am rostit. Văzându-mă resemnat să-l ascult vorbindu-mi de dragoste, Radu încercă întrebarea care îl ispitea de ani.
- Tu ai să iubești?...
Primii aceeași mască nepătrunsă drept răspuns.
- Nu cred...
- Ai să fii fericit.
- Știu, minții eu, zâmbind trist. Radu îmi surprinse zâmbetul.
- Iartă-mă, ai să spui că sunt stupid... Dar eu nu te înțeleg; de nouă ani, de când ne cunoaștem, tu iubești o singură fată cu o putere care mă înspăimântă. Cum nu ai ostenit nouă ani? Și cum nu te-ai plictisit aștep¬tând-o?...
Am râs mult de gluma prietenului meu. El mărturisea că bănuise la început o taină, poate o aventură din adolescență. Dar nu trădasem niciodată un nume, o amintire. Și cu toate acestea, făptura mea toată îi spunea că iubesc.
Fața mi-a rămas aceeași mască. Dacă prietenul meu mi-a întins o cursă, i-am scăpat. Nu are să știe niciodată adevărul. De ce să-l știe?
într-o după-amiază, prin mai, Nonora nu și-a mai descheiat copcile de la umeri. Am plecat amândoi pe bulevarde, spre parcuri. Vorbeam eu, mult și nestăpânit. Nonora asculta, cu buze umede.
La un colț de stradă cu trotuar curat, Nișka ne-a văzut trecând. Ne-a privit mult, zâmbind.
De ce m-a durut întâlnirea? De ce nu știam ce să mai spun Nonorei, care se bucura, pentru că ne văzuse Nișka? Eram trist, trist. Eram abătut. S-ar fi spus,că mi se sfășiase o nădejde, un dor de nimeni bănuit; nici de mine.
Nonora vorbea, vorbea. Eu ascultam, urmărindu-i pașii prin alee. M-a sărutat înapoia unui pavilion pustiu. Am primit sărutarea cu sălbatică poftă, mușcându-i buzele. Nonora se alinta. Eu voiam să râd, voiam s-o sărut. Și o sărutam, o sărutam...
Ieșind din parc, pe mine mă copleșeau mustrări: trebuia să alerg după Nișka și să-i spun. Surprinzându-mă gândind, m-am întrebat: să-i spun să nu creadă?...
Toate acestea sunt capricii sentimentale, îmi spuneam. Și, porun-cindu-le să dispară, ele dispăreau.
I-am spus Nonorei că se apropie examenele. Ea a înțeles, pentru că tti-a privit batjocoritor.
De atunci, nu ne-am mai întâlnit.
183
XI. PRIETENUL MEU IUBEȘTE
Am un prieten nou, am un prieten nou!
Am sfârșit liceul împreună. Am fost atâția ani tovarăși. Dar din primăvara aceasta, ce se încheie înflăcărat, el mi-e un prieten nou. Nu- I mele lui nu poate fi decât: prietenul meu! Am mulți prieteni; dar el e 1 prietenul meu nou. El e singurul prieten.
Lui îi împărtășesc și o carte de poezii, și o carte cugetată. Nu mă urmărește întotdeauna, dar mă înțelege Petrecem nopți de mai, vorbind, vorbind. Eu îi destăinui manuscrise de nimeni cunoscute. El îmi citește versuri pe care niciodată nu le va publica. Ceea ce gândesc, îi spun; ceea ce simte, îmi spune. Eu simt alte multe lucruri și am să i le mărturisesc. Poate și el gândește gânduri pe care am să le știu.
Ne-am descoperit într-un amurg, la mine, în mansardă. El iubește. Și i-am spus cuvinte pe care nimeni altul nu i le spusese. Doamna pe care o iubește, am cunoscut-o într-o librărie. Citește mult, se închină lui Beet-hoven, stăpânește somnul, în nopți singuratice, cu clavirul alb. S-au în¬tâlnit la munte și s-au iubit. Soțul doamnei e arhitect. Poate înțelege-dedesubtul prieteniei pentru tânărul înalt și blond, care-i ascultă slăvind Sonatele.
Prietenul meu era un student ca toți ceilalți: blond, înalt, plăcut, cu lecturi, cu talente. Dar a iubit pe doamnă, și a iubit pe Beethoven. în sufletul lui s-au iscat dezlănțuiri de potente. Am înțeles aceasta în după-amiaza în care ne-am întâlnit. Vorbea cu atâta patimă reținută, cu atâta încredere în forțele și însușirile lui alături de dragostea doamnei...
Iubind, tânărul blond a ajuns prietenul meu. Nu-l mai recunoșteam. Era atât de înălțat, de neliniștit, de harnic. Ne înțelegeam atât de bine; eu, care nu iubeam...
Nu îmi vorbea decât arareori de dragostea lui. îmi povestea chinul începutului, cum a luptat ca să uite, și nu a izbutit - pentru că cel îndră¬git nu se uită -, cum s-a torturat gândind doamna alături de soț, pe ea I care nu o înțelegea decât alături de Beethoven. Și doamna care nu-l ere-l dea, și apoi cel dintâi sărut în fața clavirului ce purta încă arpegiul minor... Și serile lor, în lipsa soțului, pe blana din salon, el dăruindu-i versuri, ea improvizații între Ceaikovski și Grieg... Și jurămintele lor, pe care el le crede...
S-a regăsit și s-a împlinit din dragoste. De acum, nu-și mai risipea timpul. Muncea în biblioteci, iar serile se întâlneau. El voia să realizeze seria făgăduită de lucrări. Totul era acum chemare, îndemn la viață și %
184
operă, din dragoste. Credea în el și în iubirea doamnei. A crezut în mine după ce s-a convins că îl înțeleg și îl pizmuiesc. I-am spus că îl piz-muiesc, sincer. Doamna lui e un exemplar atât de rar, mințeam eu...
Nopțile calde, în început de vară, cu prietenul meu nou... Cum au trecut, și cum nu se mai pot, niciodată, întoarce. Eu, aici, scriind cartea întâiei mele tinereți; el în miez de țară apuseană, purtându-și tortura sufletului care voise să afle zarea dragostei. Dragostea îi aprinsese am¬biții și doruri, îi dăruise puteri de muncă nebănuită. A urmat ceea ce tre¬buia să urmeze, și atât de curând... Doamna cu mâini albe în claviaturi îi spunea că îl iubește, și nu-l mai iubea. Cine știe, cine știe?...
Prietenul meu a fost purtat de pânzele deznădejdii care întunecă și ucide. I-am fost sprijin, cel care a plâns cu el și apoi l-a certat cu porunci aspre.
A fugit. Ani din el se vor risipi: o știm amândoi. Dar tot ce a adunat din dragostea doamnei vor fi semințe cu rodul prețios. îl aștept.
De ce am întrerupt firul povestirii mele cu o tristețe grăbită? în înce¬putul acela de primăvară, prietenul meu era fericit. Eu gândeam: dacă pe el apropierea doamnei l-a creat din nou, dăruindu-i duh de bărbat, ce se va petrece cu mine, cu fericirea pe care aș întâlni-o eu în dragostea sufletului de fată?... Mă întrezăream mare, mare, crescut în bucurii.
Și gândul așteptării mă neliniștea și mă mângâia.
XII. FURTUNÃ LA SCHIT
în miez de vară, cu prietenul meu nou, am ajuns la schitul cu peșteră. Am ajuns pe ploaie, rece, aspră, rea. Coboram avântați Fietrele Albe și nu vorbeam, ci numai ne încordam mădularele în mers lung.
Am adormit în odăița cu pereții albi și o lumânărică de ceară gal¬benă. Afară, în munți, se dezlănțuia furtună. Am adormit cu duh aspru deasupra așternuturilor noastre. în odăiță plutea mireasma florilor de smirdar uscat. Și era senin în ochii noștri, și desfătare în truda noastră.
Și furtuna creștea în munți, și se învălmășea cu noaptea, și fulgerele înălbăstreau pereții, și auzeam ploaia, și auzeam izvoarele. Iar în visele noastre se tânguiau vedenii.
Trăsnete în brazi ne-au deșteptat. Ferestruica tremura smerită în Ploaia repede. Și vântul năpăstuia urlete de sihlă, și izvoarele răbufneau chinuind ca mânate de isme. Și ghiceam în jurul nostru râs de munte. Și
185
parcă pădurile erau bătrâni înviați. Și din scorburi se înșerpuiau ghearei lungi, strivite pe sub pietre ca viermii. Și muntele, și scorburile, și bătrânii, și apele se îndârjeau asupra schitului. Ne înspăimântă apro- J pierea peșterii. O bănuiam fără sfârșituri, o bănuiam întunecată și j umedă, tresărind sub picături.
Prietenul meu era palid și înfrigurat, și la lumânarea galbenă a citit rugăciunea Sfântului Ioan.
Lumânărica pâlpâia umilită de vânturi. Vânturile purtau norii și purtau fulgerele în pustietăți.
Cât a durat tăcerea noastră?... Nici unul nu îndrăzneam să ridicăm ochii către celălalt.
Se însenina. Zăream stele strălucind. Noaptea îmblânzise munții, care își tânguiau acum înfrângerea. Izvorul blestema aceeași ură săl¬batică, coborâtă din veacurile gheței.
Am deschis ferestruica fără să rostesc un cuvânt. M-am așezat pe patul alb. Eram ostenit, și în suflet îmi lăcrămau aceleași bucurii alături de aceeași gheară ce risipea întuneric.
Așteptam. Prietenul meu a oftat, tresărind. A privit, apoi, pe fereas¬tră, în noapte. Sus, pe stânca din coasta schitului, un brad fulgerat aștep¬ta smerit zorii și mirarea călugărilor.
*
Dimineața, după ce am sorbit laptele în cești de pământ ars, am ple¬cat mai sus. Lăudam amândoi seninul, florile și vântul care se potolise.
Pe drum, am întâlnit un tânăr palid, cu fruntea uimitor de largă, cu tâmple boltite. Venise și el, ca noi, să locuiască la schit o săptămână. Era student la Matematici și Filozofie, dar, suferind de piept, nu se prezen¬tase la nici un examen.
Ne-am amintit furtuna și spaima. Studentul veghease toată noaptea în bisericuță, închinându-se. Nu se sfia mărturisindu-se creștin.
- Convertirea mea s-a împlinit în împrejurări stupide. Sufeream prea mult de piept și eram prea laș ca sa nu mă tem de moarte. Nu aveam nici curajul să pier. Nu-mi rămăsese decât pofta de viață. Și atunci, am în¬cercat vindecarea prin Christian Science. Am crezut, ca să mă vindec. Faptul s-a petrecut la Geneva, unde mi-am cheltuit ultimii bani. Plămâ¬nii se însănătoșeau din lună în lună. Minunea, cu temei de magnetism animal, m-a dus la Noul testament, la teologia catolică, iar acum, în urmă, la credința ortodoxă...
Prietenul meu se exaltase. Vorbea despre credința simplă și mântui¬toare, ce se pogoară prin har. Se împotrivea cărților, teologiei, filozofiei religioase. Voia creștinismul absolut, pur, credința fără nici o rezervă în dogmele bisericii.
186
- Surprind o contradicție evidentă în afirmațiile d-tale, întrerupse studentul; pentru că, credința în Biserică, pe care o mărturisești, e mai mult decât credința în Noul testament, pe care de asemenea o mărtu¬risești. Așadar, trebuie să primești teologia și, deci, filozofia, o dată ce ai primit Biserica, întemeiată nu numai pe Noul testament, ci și pe învățăturile patristice și conciliare. Dacă ești ortodox pur, nu poți disprețui filozofia și teologia, deși datele prime ale creștinismului nu se pot nici cunoaște, nici repeta printr-un proces rațional, ci numai printr-o experiență...
Bănuiam o discuție interesantă, dar deplasată. Urcam o coastă aspră, sub cer clar. înainte ca prietenul meu să răspundă, apărându-se poate împotriva învinuirii de protestantism pe care o insinua studentul, am vorbit.
- Eu nu cred în Dumnezeu. De altfel, gândesc că nu întotdeauna creștinismul necesită credință. Creștinismul e o spiritualitate antimon-denă, menită să călăuzească evoluția omului către Dumnezeu, prin răs¬turnarea valorilor lumești și înscăunarea valorilor divine. Așa e?
- Da. Creștinul moare și învie în Christos, prefacându-se din om un om de al lui Dumnezeu. Iar cetatea omenească, o cetate a lui Dumnezeu.
- Transfigurarea aceasta se face prin experiență mistică, iar nu prin dogmă.
- Iar experiența e credință...
- Nu. Aici e deosebirea și aici se ivește marea mea îndoială. Eu nu cred, și totuși am avut o experiență religioasă, care mi-a pogorât în suflet viziuni de creștin, m-a transfigurat, m-a făcut creștin...
- Cred că nu ai dreptate. Ceea ce numești dumneata „experiență reli¬gioasă" a fost siguranța mântuirii, adică siguranța harului, adică cre¬dința.
- Și totuși, eu nu cred în Dumnezeu.
- O mărturisești aceasta acum, pentru că te stăpânește rațiunea. D-ta singur ai spus, însă, că experiența e o transcendere a conștiinței rațio¬nale. Ai crezut atunci, experimentând pe Christos. Acum, ți se pare ab¬surdă credința pentru că o judeci. De fapt, dacă recunoști o transfigurare a conștiinței izvorâtă din creier, recunoști și credința. Transfigurarea e o depășire ce nu se poate face decât prin har.
- Eu nu cred în har; mărturisii.
- Þi se pare că nu crezi. Þi se pare că viziunea omului ca egal de al 'ui Dumnezeu, pe care o stăpânești, ai câștigat-o singur. Ea nu ți-a fost decât dăruită.
- Atunci, de ce nu mi se dăruiește și o credință statornică, cum are Prietenul meu?
187
- O ai, dar te temi s-o recunoști...
- Acum te înșeli fundamental, dar nu stărui. Voiesc să-ți spun cum înțeleg eu creștinismul.
- Acesta-i protestantism. De ce e nevoie să înțelegi d-ta un creș¬tinism nou? Există unul singur, etern și infinit.
- Un creștinism actualizat, care e mai mult decât un rit și o credință, care e îndreptar, criteriu și valorificare.
- Nu poate fi decât personal.
- Adică eretic, întrerupse prietenul meu. în mine există același creștinism viu, fecund, creator de valori; și-l recunosc ortodox și ecumenic. Nu am nimic personal într-însul.
- Acum greșești și d-ta, vorbi studentul. Orice creștinism autentic e și personal, prin însuși faptul funcționării lui în viscere de spiritualitate proprie.
- Domnilor, implorai eu; discuțiile teologice sunt întotdeauna inte¬resante. Eu aș recomanda chiar lectura teologiei dogmatice oricărui tânăr; se întâlnește acolo o atât de pură și organizată spiritualitate, încât chiar cei care nu vor crede niciodată, care vor studia filozofia sau mate¬matica, pot profita din contactul cu forme și funcțiuni de gândire com¬plet purificată de gândirea planurilor inferioare, cu gândirea din istorie sau biologie...
- Atunci, de ce ne întrerupi?
- Pentru că plecasem de la creștinismul meu. îți accept învinuirea d-tale de protestantism, deși eu îl simt, prin austeritatea și sobrietatea lui, pur ortodox. Dar prefer să fiu protestant și creștin decât ipocrit fiu al Bisericii. Până acum nu pot cunoaște un creștinism viu decât personal.
- Adică protestant. Firește, e preferabil să fii protestant decât budist sau necredincios. Dar d-ta înțelegi consecințele credinței acesteia? Nu le caut în istorie; ți le amintesc în d-ta: nu ești creștin, tocmai pentru că te socoti un creștin pur. Religia d-tale e pragmatism și magie.
- Te contrazici cu cele ce-mi spuneai adineauri.
- Nu-ți cunoșteam, încă, erezia.
- Totuși, lăsați-mă să vă spun în ce constă acest creștinism eretic.
- Fii te rog scurt, ca să-ți pot ține minte toate greșelile.
- Eu socotesc creștin orice erou al duhului. Orice suflet care viețuiește o viață eroică, e un suflet creștin.
- Nu înțeleg.
- Am să te lămuresc. Creștinul depășește omenescul, fiziologic și social?
- Desigur.
- Eroul îl depășește?
- Depinde: ce înțelegi prin „erou"?
188
- Cel care luptă cu sine ca să concretizeze, să viețuiască și să răspândească anumite valori spirituale ce depășesc cu mult spiritua¬litatea comună. Cel care întrece omenescul. Cel care renunță la viața ce¬lorlalți, ca să viețuiască ascetic, ca un sfânt, numai pentru că și-a făgă¬duit sieși să împlinească acele câteva hotărâri.
- Creștinul e astfel și un erou, dar nu oricare erou al duhului e un creștin.
- îndoiala aceasta am avut-o și eu, gândindu-mă la ascetismul indian și la renunțarea budistă. Și ei realizează o viață luminată de anumite valori spirituale, ce întrec spiritualitatea omenescului simplu. Dar eroismul meu valorifică și actualizează premisele creștinismului.
- Care sunt?
- Primatul duhului, conducând la transubstanțializare, prin Iisus.
- Ai uitat esențialul: grația.
- Grația e esențială pentru teologi.
- încă o greșeală. Poți găsi grația predominând în tot Noul testament.
- Nu pot s-o cred.
- Nu vrei s-o crezi; ești încă stăpânit de păgânism. Eroismul d-tale e păgân, cu toate renunțările pentru primatul spiritualității.
- Nu poate fi păgân un eroism alcătuit din renunțări, din înfrânare, din exaltarea unei etice creștine. Dar discuția aceasta ne-ar duce prea departe. D-tale îți mulțumesc că m-ai ajutat să aflu ceea ce vreau să fiu: erou. Acum vă înțeleg deslușit. Vreau să mă depășesc, să mă depășesc prin experiențe și suferințe, până ce nu voi mai fi om, ci erou. Vreau să împlinesc o viață înspăimântătoare, vastă, aspră; să nu se ridice nimeni până la mine, să întrec pe toți cu faptele mele, toate având un tâlc nepătruns. Vreau să realizez un eroism concret, creștin, iar nu unul de vorbe, de elanuri, de nostalgii. Iată de ce nu sunt păgân: vreau ca erois¬mul să răsară din carnea și sângele meu, răstignite pentru o nebunie a duhului. Vreau să fiu nebun, așa cum a fost Dante și Don Quichotte. Vreau să pogor voința ideilor în viscere, să viețuiesc în lume, așa cum alții se mulțumesc a viețui în nori. Să nu mă înțeleagă nimeni, dar eu să fiu erou. Să păstrez ascunsă taina cea mare, însutindu-mi, prin tăcere, eroismul...
- E frumos, vorbi întristat studentul. Dar ești păgân autentic în eroismul d-tale, pe care îl vrei realizat numai prin voință. Voința ome¬nească, atunci când nu e asimilată, prin har, voinței divine, e prezumție diavolească...
- Și totuși, dacă d-ta anulezi voința personală în creștinism, te apro-Pii de Luther. De altfel, temelia experienței religioase, în genere, e voința. Te contrazici și d-ta.
189
- Eu nu anulez valoarea voinței, dar o cer iluminată de credință. D-ta crezi în forțele d-tale, în duhul d-tale de tânăr exaltat. N-ai să iz¬butești nici un act eroic.
- Am să izbutesc, pentru că vreau.
- Vorbești copilării. Dacă Dumnezeu vrea să te mântuiască, aju-tându-te prin har, ai să ajungi erou.
- Nu cred în Dumnezeu. Nu cred decât în Christos, cel dintâi și cel mai mare erou al creștinismului.
- Cu atât mai rău. Dar grația lui Dumnezeu e mare. Nu te felicita după izbândă; nu dumneata ai biruit, ci Dumnezeu. Te-a ajutat. Altfel, erai înfrânt.
- Dar ispitele pe care le înfrâng, dar suferințele, dar lacrimile, nu sunt dovezi de existența voinței mele efective, personale?
- Nu înțelegi? E un simplu instrument divin.
- Predestinare?
- Nu; har nemijlocit și infinit.
Ne-am așezat toți trei pe muchia muntelui, sub cer senin, înfășurați în vânt. Prietenul meu tăcuse de mult.
- Toate acestea sunt discuții deșarte. Nu există decât un singur lucru: credința... Studentul întări.
- Credința te face fericit fără eforturi eroice.
- Dar eu nu vreau să fiu fericit. Nu cred în fericire, cum nu cred nici în Dumnezeu; deși o doresc, cum doresc și pe Dumnezeu. Mi-e teamă, chiar, de fericire. Nu pot dormi liniștit decât în primejdie, în nesigu¬ranță, în durere, în plictiseală amară.
- De ce vrei să te chinui toată viața?
- Pentru că astfel pot ajunge erou.
- O simplă experiență a credinței te-ar fi dus mai aproape de eroism decât toată durerea unei vieți păgâne.
- Asta nu o cred. Creștinul e optimist și senin.
- Cu cât te vei apropia de soluția creștină, cu atât vei fi mai senin... Dar d-ta nu ești decât un simplu păgân torturat de neputința convertirii. Mi-e milă de suferințele d-tale. Răspândești atâta păgânism exasperat de propriile lui elanuri, încât sunt ispitit acum, dacă m-ai întreba: „Crezi în har?"... să răspund: „Nu! îți mărturisesc, mă îndoiesc de har nu pentru că am discutat cu d-ta, ci pentru că am stat în tovărășia d-tale. Ești demoniac."
- Vreau să fiu Sf. Francisc.
- O ironie finală?
- Nu Dar vreau să ajung cu orice chip erou, așadar, sfânt. Aceasta e poziția definitivă. Poate am să evoluez. Dar în înțelesul de a
190
experimental eroismul, realizând cel puțin un fapt eroic. Un Sf. Francisc fără grație.
-Să-ți ajute Dumnezeu. Dacă nu voi fi încă în sanatoriu sau în pământ, am să mă bucur împreună cu d-ta.
- Deși bucuria va fi salutată cu lacrimi.
- Iată eternul păgânism nostalgic. Prietenul meu rosti, ridicându-se:
- Am să mă rog pentru el, să creadă...
Ne-am întors la schit. Am mângâiat toți trei bradul despicat de trăsnet. Apoi, prietenul meu s-a dus în chilie. Am rămas cu studentul în matematici pe un trunchi. El gândea, luminat de un zâmbet.
- Ceea ce e dureros e că nici eu nu pot crede.
- Eu știu cât și cum să cred. Dar nu cred, ci aștept grația. Noapte bună...
N-am spus nimic prietenului meu. Când am intrat în chilie, s-a îmbujorat și a ferit o pagină pe jumătate scrisă.
- îi scriam ei... Mi-e atât de dor...
Am rămas o săptămână, citind Evangheliile și Apocalipsul. Eu aveam în sac un caiet alb, menit unei povestiri pe care nu o puteam scrie. Lângă caiet, S. Francisc și Pascal.
După o săptămână, prietenul meu s-a simțit copleșit de singurătate. Studentul coborâse în Ardeal, la o rudă. Mi-a dăruit un exemplar din Gracian, cu o dedicație tristă. Și prietenul meu era tot mai trist și tot mai stăpânit de amintirea doamnei. Intr-o dimineață, m-a sărutat și a plecat. L-am întovărășit o bucată de drum, prin pădure. Era atât de fericit că are s-o vadă...
Când am ajuns pe platou, ne-am despărțit. Eu mă întorceam spre schit, el cobora jos, către oraș. Era senin, cald, liniște. Ne-am amintit urcușul, pe ploaie și întuneric, cu o săptămână mai înainte.
- De acum, fiecare cu drumul său...
Treceau zile aspre, dure, nemilostive în îndoieli. Viețuiam acea sălbatică singurătate pe care o doream din biblioteca mea. Nu vedeam decât pe călugări. Porneam în fiecare zi, singur, cu caietul alb pe creste, pe muchi, pe cărări ce coboară în prăpăstii. Iubeam viespile care culeg mierea arbuștilor. Iubeam păsările pe care, de multe oi, mi se părea că le pătrund în glasurile lor. Iubeam munții răi și pădurile cu putregai Printre trunchiuri.
Nopțile, mă chinuiau întrebări. Aveam același răspuns, și chinul mă 'ndreptățea să cred că sunt pe drumul cel bun. Nu uitam niciodată că Vfeau să fiu erou.
191
Dar întrebările erau multe și crude: „Ce am să-i spun Nonorei?" „Sâ fug de prietene?" „Să fug de Nîșka?" „Dacă am s-o îndrăgesc?" „Să rup dragostea?" „Să mă mutilez?..."
Au fost nopți când tulburarea mă umilea până la plâns. Criza creștea, creștea în singurătate. Mă simțeam părăsit de toți, uitat, agonizând într-un pustiu. Sufletul îmi era corMeșit de marasm, de disperare mută, de slă-' biciuni. Totul îmi poruncea să mă întorc în oraș, între oameni. Aș fi voit să văd pe Nișka, s-o rog să-mi fie prietenă bună. Aș fi voit să vorbesc, în jurul meu nu era nimeni. Rătăceam, și Pascal mi se părea rece, și Sf. Francisc de neînțeles.
în fiecare dimineață îmi spuneam: „Astăzi voi căpăta liniștea cu care am venit". Adormeam cu vedenii de fericire umilindu-mă. Ispita cea mare era dragostea și fericirea prietenului meu. îmi spuneam: „Iată, prietenul meu e fericit. De ce să nu fiu și eu?" Și nu credeam în fericire, și o pofteam ca pe un fruct.
De câte ori tristețea singurătății aspre mă copleșea, îmi spuneam: „Are să treacă, are să treacă...". Mi-era ciudă să aștept ceasul acela -care trebuia să vină — cu neîncredere. Nu era începutul și icoana întregii mele vieți singurătatea aceasta disperată și chinuită?...
Un amurg însângerând pădurile m-a liniștit în câteva clipe. Nu pot zugrăvi o liniște de singurătate. Era credință și nădejde, și dragoste, și pornire spre jertfă, spre renunțare. Am gustat fericirea amăruie și cal¬mantă a biruinței.
în seara aceea, la lumânarea pe care o mai aprinsese o singură dată prietenul meu după furtună, am deschis caietul neînceput și am scris pe cea dintâi pagină:
„...Eu îmi voi însemna aici crizele și soluțiile mele. Un caiet pentru suflet, în care oamenii vor fi ispite, iar evenimentele, atitudini. Nu mai pot reconstitui experiențele care m-au bântuit în aceste zece zile, după plecarea prietenului meu. Dar, depășită fiind criza, eu mă simt mai pu¬ternic, mai voios, mai încrezător. De acum știu: cu cât mai mult voi fi copleșit de tristețe și de neliniște, cu atât trebuie să mă bucur mai mult. Izbânda va aduce o limpezire dureros de senină, și-mi va mânia forțele.
Așadar, nu trebuie să evit primejdiile: sentimentale sau cerebrale. Sunt dator, ca să realizez eroismul, să înfrunt ispite mari, vaste. Ca să mă împlinesc pe drumul dăruit mie, și împărtășit numai studentului și prietenului meu, trebuie să renunț la fericire. Renunțarea o voi înfăptui după coborârea în lume. Renunțarea nu înseamnă schivnicie. Ascetis¬mul va fi pur etic. Nu voi renunța la un lucru decât atunci când el îmi primejduiește drumul către eroism. Așadar, nu renunțare definitivă, ci renunțare căutată.
192
Voi fi prieten cu Nișka. Iar dacă primejdia va ajunge temută, daca ină voi îndrăgosti, sunt dator să-mi aprind dragostea până ce mă va stă¬pâni complet. Atunci, voi renunța la Nișka sau la oricare altă dragoste. î-am pomenit numele, pentru că de ea mă simt ispitit mai mult. Sunt sincer; nu mi-e teamă de primejdie.
Singura grijă: eroismul. Aceasta nu trebuie s-o afle nimeni. Voi vie-;ui aceeași viață. Dacă anumite renunțări pot părea nebunești, cu atât aiai bine. Numai un nebun supraviețuiește mediocrității.
In ceasurile mari, să nu fiu trist, ci semn. Accept nostalgia numai în ::nintiri. în fapte, -aceeași dârzenie și încredere virilă. Faptul trebuie supus eroului. Viața toată trebuie să se frângă sub nebunia Iui..."
XIII. PLECARE
Am coborât senin.
Orașul se pârguia sub cer de flăcări. Străzile, în amiază, se înălbeau pustii. Oamenii se strecurau pe sub ziduri, adulmecând umbra. în man¬sarda mea, soarele năvălise îngălbenind albul cărților.
Am plecat iar, către sâtui cu vile în sân de mare. Acolo, răsăritul or¬bește zarea apelor: amiaza sticlește ca o boltă deasupra trupurilor foaie pe nisip înfierbântat; amurgul sângeră pe dealuri de argilă; seara se ivește o dată cu luna, adusă din pustietăți sărate; noaptea se limpezește albastră, înaltă.
în gară am întâlnit pe Marcu, întovărășit de un tânăr brun și de o du-ciuie. Nu-l mai văzusem din iarnă. Ne-am îmbrățișat, printre perechi grăbite, printre hamali. Mi-a prezentat noii lui prieteni: duduia, cu un nume evreiesc complicat, studentă ia Științe naturale; tânărul, medici¬nist și antisemit. Râdea, și aș fi crezut că glumește, dacă nu aș fi zărit zvastica de argint la cheotoarea prietenului său. Nu mi-a iăsat timp de narări și iscodiri. Trebuia să ne găsim locuri, într-un compartiment nu prea aglomerat, ca să putem călători și discuta în tihnă.
Am aflat un culoar gol și ne-am mulțumit să rămânem rezemați de
■ cstre. Marcu și tovarășii lui se duceau la Constanța. El va rămâne
în septembrie și va pleca, apoi, la Marsilia, pe mare. în Marsilia,
Plantele iui are rude. Se va odihni și va pleca la Paris, șase-șapte ani,
Pentru Medicină.
Mi-a povestit cum a trecut bacalaureatul în vară.' L-a îndârjit prima cădere. Pierdea un an; nu avea nici timpul să-și facă oștirea. A început
193
să creadă că e persecutat, că a fost respins din pricina antisemitismului comisiei. Atunci, a început să învețe. Opt luni, a învățat ceas cu ceas, așa cum învățam amândoi cu un an mai înainte, în Biblioteca Fundației. Ne-am amintit amândoi iarna și primăvara petrecută alături de cărți mari, cu legături sure. Mi-am amintit atâtea amănunte, cu un prieten care se despărțea...
L-am întrebat de ce n-a venit să mă vadă. Când l-am căutat pe acasă, vecina m-a vestit că se mutase, fără să lase noua adresă.
- Mi-a spus Radu că te-ai făcut antisemit, că primești la tine un cerc studențesc creștin, că pregătiți manifeste și conspirații...
Râdeam, râdeam.
- Firește că Radu nu ți-a spus nimic din toate acestea... La mine în mansardă a fost două luni, e drept, sediul cercului. Mulți studenți erau antisemiți... Dar pe mine mă știi: nu am fost niciodată antisemit.
- Foarte rău, mă întrerupse studentul cu zvastică. Prietenului meu Marcu i-am mărturisit de multe ori: un student român luminat, care nu e antisemit, e laș sau nebun. Un student luminai, trebuie să fie naționa¬list...
- Absurd, zâmbi Marcu. Un student luminat trebuie să fie cetățean al viitorului: comunist. Dacă nu vom anula noi atât superstițiile naționa¬lismului, ale granițelor, ale neghioabelor teorii etnice, atunci, cine să le anuleze?
- Tu ești semit și pozeur. Anularea de care îmi vorbești nu te îm¬piedică să fii un fanatic al iudaismului.
- Noi trebuie să ne lăsăm legea cea din urmă, pentru că nu avem nimic altceva în afară de lege.
- Exagerezi; aveți mult mai multe însușiri. De altfel, ceea ce m-a îndemnat să-ți fiu cel mai bun prieten a fost tocmai iudaismul tău intens și sincer, alături de un internaționalism banal și nesincer.
- Internaționalismul nu poate fi realizat decât prin iudaism.
- Domnilor, le mărturisii, discuția mă stânjenește. Marcu mi-e bun prieten; ș-apoi, se mai află aici o duduie...
- Duduia nu se supără, pentru că e logodnica mea, zâmbi studentul cu zvastică.
Râdeau toți trei de uimirea mea.
- Nu-ți vine să crezi? mă întrebă Marcu. Această domnișoară rene¬gată...
- Pardon, asimilată, preciza râzând duduia.
- Când te asimilezi unui popor necivilizat, e o renegare.
- Poporul e tânăr, vorbi iarăși medicinistul. Ș-apoi, fata străină se află pe pământul său. Acum două mii de ani ar fi fost roabă: acum, e soție și stăpână, câteodată...
194
- Aceasta e încă o sclavă a creștinismului, socotii ei.
- Din păcate...
- Nu vorbi așa, îl întrerupse Marcu. Prietenul meu e un creștin autentic...
- Domnul nu poate fi creștin. Din cele ce scrie, îl bănuiesc păgân, chinuit între Apollon și Dionysos.
- Te rog să amintești și pe Iisus.
- Dacă vrei... Dar eu te socotesc suficient de evoluat cerebralicește ca să mai păstrezi o mentalitate primitivă. Creștinismul e religiozitate, adică politeism condensat, adică animism, fetișism, magie, sălbăticie.
- O mie de greșeli într-o singură frază, mă supărai eu. Mai întâi, monoteismul n-a fost niciodată un politeism condensat, ci exaltarea supremației zeului Cerului dusă până la anularea, la dispariția celorlalți. Un singur zeu, deci, ajunge Dumnezeu; iar nu o sută de zei reduși la o singură sinteză, cum spune școala mitologică. A doua greșeală e atât de covârșitoare, încât te coboară în ochii mei la nivelul oricărui medicinist mediocru și îngâmfat, incult și obraznic...
- Oh! ce de complimente!... se minună, iritată, duduia.
- ...Pentru că numai un astfel de medicinist poate confunda expe¬riența creștină cu originile religiozității. D-ta nu vezi ce înspăimântătoa¬re absurditate afirmi? Dacă inversezi astfel fazele evoluției, nu înțelegi că eu pot să-ți răspund: Einstein e un sălbatic?
- Să auzim, să auzim! se bucura Marcu.
- Pentru că și eu am dreptul să mă cobor, ca d-ta, de la geometria în spațiu la geometria plană, apoi la greci și la egipteni, și la chaldeeni, apoi la liniile trase de sălbatici pe pereții peșterilor. Dacă teoria einstei-niană își are obârșia în geometria cu trei dimensiuni, iar aceasta în liniile peșterilor...
- Liniile sălbaticilor nu erau știință...
- Tocmai de aceasta te învinuiesc și eu: magia, fetișismul, polite-ismul nu conțin o religiozitate autentică, ci numai o serie de fenomene sufletești care nu au nimic comun cu experiența creștină. Identitatea d-tale între creștinism și primitivism e de-a dreptul absurdă. Concluzia: creștinismul nu exclude nici știința, nici filozofia, nici civilizația...
- Poate să ai dreptate... în orice caz, d-ta nu poți fi creștin... Datoria d-tale e să fii antisemit...
- Stupid. Nu pot deveni părtașul unei soluții atât timp cât n-am stu¬diat problema.
- Cine te împiedică s-o studiezi?
- Antisemiții. D-ta crezi că mai pot fi obiectiv când se sparg gea¬muri, când se bat colegi evrei, când se închid colegi creștini, când nu mai sunt cantine, cămine?...
195
Cu atât mai mult trebuie să iei o atitudine. Expectativa e o lașitat
- Bine spus, zâmbi Marcu. Te-am admirat întotdeauna pentru litica forței, singura care dă rezultate. Nu mai sunt socialist, pentru erau prea multe teorii și prea puțin curaj. La Paris, voi organiza nu îr truniri împotriva României, ci atentate împotriva guvernului. Pentru fie care deputat ucis. beau o sticlă de șampanie!..,
Marcule. îl rugai eu, mă iriți inutil. M-am ferit întotdeauna să i cut cu tine problema aceasta...
- Nu ai curaj să te angajezi pe o poziție, insinua studentul.
- Am mult mai mult curaj decât ai bănui. Am curajul să aștept.j^H toria mea e să-mi echilibrez și să-mi luminee conștiința.
Þara poate să piară...
- Te înșeli; țara nu piere, pentru că cinci studenți evită problj^H evreiască, preferând să se afle mai întâi pe sine, să-și creeze criteraH valori...
7 un exemplu de dezordine. Dacă aș fi dictator, te-aș împușca. J^H pasă tării de conștiința d-tale?
ncordări și depași^^M clerul tării.. . n&aște S ești student îa Filozofie... Vorbești de „si
ști ia Medicină. Tevcontrazici ia st etnic: sânge, pie;
să abată discu I naivi și sentime rea muit
zeitatea medicinei, fără să împ clegi tu prin libertatea medicini
•
omnu 'mi place lelaL
- Din nefericire :;-au schimbat, li int
- Oh.!... și o înțeleg greșita.
- Cei de la Litere împrumut' mentalitatea si cunoștințele.
r fi interesant de știut ce dori Marcul
- E interesant integral, ironiza medicinistul. Poate domnul cred în dragoste?..,
- Deși indiscreția e stânjenitoare, nu mă supăr. Dar nici n â pot răspunde.
- Firește, noi nu înțelegem, râse duduia.,.
- N-am spus chiar așa. Dar d-stră confundați impulsul sexual sau colajul, sau acea „sympathie amoureuse" cu dragostea. Nici nu încerc să intru în amănunte asupra treptelor acestei dragoste autentice.
- Ar fi interesant, zâmbi duduia.
196
- Ar fi interesant pentru mine, cu toată gafa pe care conștient o fac, fiu motivul legăturii d-voastră, vorbii eu. Toți trei roșiră. Duduia j pe fereastră. Studentul încercă să glumească.
- Poate crezi că ne iubim?
- Eu nu cred nimic; aștept lămuriri de la d-stră, dacă voiți să mi le estăinuiți. firește.
Vorbi Marcu.
Ei sunt studenți de ai viitorului: pregătesc o căsnicie întemeiată pe ;nunitatea inteselor, pagubelor și câștigurilor. - Nu e chiar așa, se împotrivi duduia. Dar eu studiez biologia, e] Suntemibarte buni prieteni... Ne înțelegem...
! an singur lucra: ea nu crede nici în naționalism, nici în ■ațkmalism...
- Eu cred în știință și în tine... Tresării. Spuneau că nu se iubesc.
r-amănă cu o declarație sentimentală, dar o suport ca o cepție.
După cu s-aii coborât la o stație și au cumpărat fructe, logodnicii au
nas aiături, la o fereastră deschisă, șoptind. Eu am vorbit cu Marcu
pre anii petrecuți în liceu, despre viițorui lui, despre viitorul meu. El
rămâne pentru totdeauna la Paris. Mă întrista gândul despărțirii
ive.dfc un prieten. Pentru mine, Marcu însemna tot ce viețuisem
i dur, mai vini, mai sumbru in adolescență. Mareu îmi amintea de
Hțiile și infrânanie, și iectunie, și maturizările mele dureros de pre-
i lungul experiențelor căutate și exaltate. Acum, pleca. Cine
Iacă ne vom mai întâlni în acești cinci ani, cât timp Marcu nu se
arce m țară?...
Priveam amândoi, zâmbind, câmpurile sub soare. Apoi am tăcut; el
^ndunle lui, eu cu ale mele. Poate își mărturisea: „Omul acesta îmi
.urând, un străin"". Eu mă întristam. „Cu Marcu mă înțeleg tot mai
1 an, ei cu medicina și cărțile anarhiste, eu cu viața mea lăuntrică. Eu
; cred uscat, simplist, spițer. el mă socotește mistic, istoric, halucinat.
;re din noi are dreptate?"...
.Numai eu. răspundeam. Marcu a evitat, epicureu înnăscut, răfuie-We spirituale, pașii pe drumuri neumblate, curajul absurdităților, nebu¬nia contradicțiilor, a experiențelor ucigătoare Dreptatea trebuie să fie a wea, pentru că eu am suferit mai mult. Seninătatea mea e amară, dar e tfectivă. A lui a mincinoasă și presărată cu îndoieli care niciodată n-au aJuns intense și definitive. Marcu e un prieten care pleacă. Eu, un tânăr care așteaptă, încă, înfruntându-se."
197
Gândeam și nu-i spuneam nimic. Trenul despica șesuri cu flăcări albe. Zăream gări, oameni plecați sub povara verii, fântâni la răscruci de drumuri, care adulmecând orizonturi. „Iată, aceasta e țara mea", gân-deam. Și Marcu privea, privea. Poate îl înduioșa despărțirea de țara în care i s-au născut și iubit părinții, în care a copilărit, pe strada cu soare mult, în orașul cu fabrici. Poate își amintea liceul, și prietenii lui, și stu¬dentele de la bibliotecă, și toate renunțările îndurate, și nostalgia sfârși¬turilor de petreceri, și nopțile de Purim, cu mine alături, colindând ve¬cinii în dominouri negre... Și idila înăbușită plăpând... Și moartea bu¬nicii lui, Estera...
Am tăcut amândoi, până aproape de seară. Marcu a zâmbit și a început să-mi istorisească viața pe care o va viețui la Paris. Apoi, către perechea ce șoptea la fereastră:
- Cred că amândoi sunt nebuni. El spune că e antisemit, ea se laudă cu știința. De fapt, se iubesc. Și nici unul, nici altul nu vor să renunțe la minciună. Poate că, între ei, și-au mărturisit. Sunt îndrăgostiți ca doi adolescenți sentimentali...
Zâmbea răutăcios.
- Tu ai să iubești?
- N-am să fug de ea, mărturisii. Dar gândul meu de după iubire
n-am să ți—1 spun.
- De când te-ai convertit?
- Nu ne-am văzut de mult...
- Deși în liceu păreai veșnic îndrăgostit... Ai căzut și tu... mediocru...
mediocru...
- Dacă iubirea lui Dante și a lui Don Quichotte e cădere, atunci am
căzut...
- Nu te înțeleg... Ș-apoi, mă plictisești cu aceeași literatură a ta...
- Deși nu e literatură...
Marcu dădu din umeri, zâmbind ostenit. Am tăcut iar; el citind
jurnale, eu așteptând noaptea.
în gară, ne-am îmbrățișat. Pe mine mă ispiteau lacrimi.
- Marcule, parcă ai pleca pentru totdeauna... De abia mă stăpânesc...
- Sunt măgulit... Dar mai rămân în Constanța trei săptămâni... Daca
vrei, vizitează-mă.
- Nu, e mai bine să ne despărțim acum.
Am strâns mâna logodnicilor, care mă priveau fericiți. Când s-a apropiat trăsura, Marcu m-a chemat.
- Nu uita să-mi scrii; am să-ți trimit adresa. Scrie-mi despre Robert, despre Radu, Dinu, Fănică... Scrie-mi despre ai noștri... și profesori-despre toți...
r98
I-am făgăduit. „El are să-și poarte țara acolo, în Franța, din scrisorile mele", gândeam. Și prieteni vechi, și colegi din liceu, și fețe de profesori mă împresurau în noapte. Iar în sufletul meu stăpâneau tristeți de adolescență pustie.
XIV SFÂRȘIT DE VACANÞÃ
Din cerdacul vilei îmi odihneam ochii pe mare. Mă surprindeam tot mai des cu ochii pe mare și cu foile cărții răsfoite de vânt. In cele dintâi zile n-am voit să caut pe nimeni, la restaurant, în parc, la cazinou. Și bănuiam că sunt cunoscuți în satul cu vile răsfirate; Bibi îmi spusese că o va întovărăși, cu Andrei, până în septembrie. Mă îmbujoram de câte ori gândeam că voi întâlni pe Nișka. îmi porunceam să citesc; și iarăși, diminețile, îmi porunceam să cobor pe plajă, s-o caut printre trupurile sub soare. Trebuia să înfrunt primejdia, spuneam. Dar Nișka nu era o primejdie. Eu o voiam prietenă; nu întotdeauna izbuteam să-mi ascund tristețea amară a biruințelor. îmi spuneam că o prietenă înzestrată cu suflet înalt va alina asprimea sufletului meu.
Porneam aproape de amurg, singur, pe cărarea ce duce printre stânci. Gazda mă socotea un mizantrop precoce. Eu voiam, numai, să pogor în mine vraja tainică a soarelui ce apune. Descoperisem de mult ritul; soa¬rele ce se stinge mi-era îndemn, regenerare, bici. Mă întorceam seara, o dată cu stelele. Mâneam cele ce-mi dădea gazda, bucuroasă că plătesc cât îmi cere și nu mă plâng de nimic. Plecam iarăși, noaptea. De la cazi¬nou se furișau, printre vile, melodii cu ispite. Le ghiceam întovărășite de lumini, de zgomote, de miresme. De ce rămâneam singur?...
îndrăgisem un colț cu stânci prăvălite în mare. Apa se liniștea sub lună. Piatra era rece și cerul înalt. Așteptam acolo vântul. Mă întorceam acasă tremurând, cu gulerul de la haină ridicat. Aprindeam lumânarea albă și citeam, în fiecare noapte, singura pagină pe care o scrisesem în Jurnal. Adormeam cu viziuni ciudate: oceane, ostroave, deserturi, orașe cu turnuri, răsărituri, arșițe, înaintea și înapoia mea. Rătăceam singur, cu fruntea în vânt. După o săptămână, am coborât, seara, pe plajă. Zăream Perechi puține. Bătea vânt dinspre mare. Mi-am încheiat haina și am Pășit în sus, spre stâncile mele. Mă grăbeam, fără să înțeleg pricina grabei. M-am întâlnit cu un tânăr, în pantaloni albi, eleganți. Nu înțele¬geam de ce mă privește bănuitor, suspectându-mă. Tânărul alergă îna-Poia-mi. „Poate m-a recunoscut", gândii eu. M-am întors, așteptându-l. A frecut pe lângă mine; m-a privit; un străin, grăbindu-se pentru întâlnire.
199
Am pășit tot mai încet. îmi zăream stâncile, negre în albul arg al apei. Mă gândeam: „Nu mai am nici un rost la stânci, acum, plictisesc o pereche"... Voiam să mă întorc. Dar pășeam înainte.
Tânărul cu pantaloni albi se oprise, jumătate în umbră. L-am z o tovarășă. M-am întristat. Am trecut prin fața tor fără să-i prive ochiul s-a împotrivit, s-a întors.
-Nișka!...
Eram palid, palid. Mi se părea că mă cobor dintr-un pat de istovit; că nu mai aveam nici un rost, că viața era vană și hotărârile copilării.
Nișka a alergat, mi-a strâns mâna, a vorbit, a râs, mi-a spus pr m-a prezentat.
- Pauli cel mai bun prieten al meu...
Eu am roșit; minciuna mă desfată și mă alină, în noapte. Nișka era entuziasmată de capriciul soartei.
- Dacă ai să continui Romanul adolescentului miop să nu pe întâlnirea noastră. E stupid romanescă și nu te-ar crede nimeni... irnr-c noapte, pe malul mării, alături de un domn în alb... Cine știe ce a: cititorii Bibi are să fie fericită; te-am așteptat din iulie; disperas
Am mințit, spunând că sosisem numai de o zi. Am întrebat-o c rămâne.
- Cât va vrea logodnicul meu...
Am zâmbit, în goi, în mine. Apoi, am prins curaj, am felicitat-o. sărutat mâna galant.
- Pentru un asemenea eveniment...
- Iți pare atât de bine că m-am logodit?
- Firește; câștig rămășagul dupâ câteva luni... Nișka tresări. Paul se plictisea, iritat.
- Nișka, despre ce rămășag este vorba?
Mă pregăteam să-l lămuresc; eram îndemnat să-i ? I
Nișkăi. Dar m-am oprit.
- Prietenul meu e un pesimist. Dai are să-Râdea.
Tăceam.
- De altfel, rămășagul nu l-ai câștigat. Logodna va dura dr Tăceam, zâmbind. De ce se întristase Nișka?... începu să-mi
bească de Bibi, de Andrei.
- Bibi stă la mine, Andrei la o rudă... S-au înnegrit de soare... să-i mai recunoști. Tu nu te-ai schimbat...
îmi spunea tu. Paul se enerva.
- Și dumneata, cu ce gând?
200

- Am venit să mă odihnesc, două săptămâni. Mă întorc apoi, pentru examene...
- Paule, stăm și noi două săptămâni!
- Imposibil, chirie...
- Ce nesuferit!...
Ne întorceam toți trei pe nisipul rece, în noapte. Eu mă înveselisem până ia șarjă. Căpătasem o vervă care mă neliniștea. ,,Poate pentru că n-am vorbit o săptămână", gândeam.
- Domnul Paul are să-mi poarte pică. I-am întrerupt, poate, de raua cu efecte de lună...
- Declarația mi-a făcut-o, dar prost.
- Așteptam revanșa.
- închipuiește-ți, m-a cunoscut la un bal, aici, și-a răspândit zvonul ca se împușcă dacă îl refuz...
- Exagerezi, protestă domnul Paul.
- în orice caz, de acum pot să-ți cer impresii personale asupra dra¬gostei.
Nișka zâmbi, mirată.
- Mie?...
- E discretă; lămuri Paul.
Mă îmbujorasem. I-am mințit, spunând că mă doboară somnul. Am alergat până acasă, fluierând. Am adormit spre dimineață, după ce citisem de cinci ori singura pagină din Jurnal. Am adăugat: .,Nișka s-a logodit cu un anume Paul, insipid și frumos. Nu-l iubește. Cu atât mai rău pentru Nișka. A acceptat rugămințile tânărului din lașitate. E tot atât de mediocră, ca și oricare altă sentimentală. Nișka va urma perfect dramul prezis de mine: sinucidere spintuală prin căsătorie, slăbiciune șl provincie."
Nu spusesem Nișkăi vila ia care locuiesc. Câteva zile, am privii nv>ea din cerdac și am scris povestiri. Doream s-o revăd, doream să • :>> "esc cu Bibi, să-i cer amănunte asupra lui Paul-dar așteptam să fiu Pe deplin lini?!
Nopțile, r n pe câmp, printre căpițe cu umbre tulburi. Mă culcam între gpopi, cu ochii în cer dobrogean. Noaptea și singurătatea ""' descopereau în suflet puteri nebănuite și elanuri, și porniri Le cule-Beam pe toate și le ascundeam în mine: „Cândva, voi avea nevoie..."
Pe Bibi am întâlnit-o într-o dimineață, în grădina restaurantului. %epta pe Andrei. Era neagră, frumoasă și fericită. Mi-a spus că Nișka s~a supărat mult pe mine. Mi-a bătut inima.
- De ce, Bibi?
201
- Pentru că ai dispărut fără să-i ceri adresa; pentru că ai pomenit lo¬godnicului ei de rămășagul acela absurd...
- Bibi, eu cred în cele ce spun. Paul e un imbecil... Nișka n-are să fie fericită...
- Vorbești ca un elev de liceu... Mai au doi ani; timp destul să se
cunoască.
- Bibi, fecioria logodnei nu se pierde decât o singură dată.
- Să mă supăr?
- Eu vorbesc deschis. Nu înțeleg ce a hotărât-o pe Nișka...
- El.. O plictisea cu declarațiile, cu amenințările... De altfel, nu e un băiat rău. își ia, la anul, licența... Va fi profesor de matematici până ce va sfârși Nișka... Apoi, vor pleca amândoi la Paris.
-Mediocru...
- Tu judeci altfel, ca un romancier, ca un filozof.
- Abuzezi, Bibi...
- Așa e. Tu vrei ca toți să-ți semene.
- Greșești. Eu vreau ca viața Nișkăi să semene Nișkăi. Ea voia alt¬ceva. Paul e o confirmare a prezicerii mele din noaptea Floriilor. Ca prezicător mă bucur, dar ca prieten...
A venit și Andrei: mai negru, mai spătos, mai bine dipus. S-a arătat fericit de întâlnire.
- Pentru că te-am găsit, vei mânca cu noi.
Paul și Nișka plecaseră la Constanța, cu o barcă automobil.
- Primul voiaj împreună.
- înălțător, socotii eu.
- Riscant, crezu Bibi.
- Și scump, încheie Andrei.
De atunci, ne întâlneam în fiecare zi. Nișka era tot mai prietenoasă, și tot mai adânc îi pătrundeam în suflet. Paul se plictisea și încerca să mă evite cu șiretlicuri stupide. într-o seară, Nișka mi-a șoptit:
- Mâine, înainte de baie, viu să te iau de la vilă. Nu vreau să știe și
Paul.
Am acceptat mulțumind; cu bucurii în suflet, nebănuite Nișkăi. A venit dimineața. Am ieșit amândoi pe câmp, vorbind. Pe mine mă oste¬nea un gând: „Dacă aș minți pe Nișka, insinuindu-i că o iubesc?..." Am primit porunca gândului, ca o ușurare. Printre snopi în căpițe, coboram către ape.
- Nișka, trebuie să te resemnezi să nu cunoști niciodată Japonia...
- Tu ai s-o cunoști? -Da...
- îl iubești, Nișka?
202
Am râs amândoi, privindu-ne.
- Eu n-am să iubesc decât un om mare...
- încearcă să-l ridici pe Paul.
Nu credeam nici unul în această depășire a mediocrității logodni¬cului.
- Nișka, te contrazici de la o lună la alta... Nu-ți sunt un bun prieten că-ți ?pun aceasta, dar trebuie să-ți spun... Nu te-ai gândit la năzuințele tale când ai acceptat pe Paul?
- Nu știu... nu știu... Să nu mai vorbim... Am să mă gândesc doi ani. Apoi, îmi tulbură liniștea aici, cu tânguielile lui...
- Nișka, femeile mediocre făptuiesc întotdeauna fapte asupra cărora nu mai pot reveni, pentru că n-au știut să-și stăpânească o zi sau un ceas plictiseala și tulburarea. Dar tu?
- Nu știu... nu știu... Mi-a părut atât de rău când am aflat că nu vrei să-mi fii prieten... Am rămas fără sprijin... Am slăbit dintr-o dată...
- Cele ce-ți spuneam eu, Nișka... Te duce mediul... Voi, femeile ti¬nere, nu aveți rezistențe spirituale... După întâia înfrângere, degrin¬golada nu mai poate fi sfârșită...
Nișka tăcea, istovită. Am coborât încet cărarea stâncoasă. Gândea, în fața apei neliniștite, ne-am așezat să o privim.
- Dacă te ascult prea mult, mă convingi. Ceea ce vrei tu, eu am voit întotdeauna, mai înainte... Dacă nu te-aș fi întâlnit, le-aș fi uitat, și prezicerea ta s-ar fi realizat. Dar acum, n-are să se împlinească...
- Dacă te-ar auzi logodnicul...
- Amintește-ți un singur lucru: că de acum trebuie să-mi fii prieten...
- Sunt fericit...
- înainte să încerci complimente... îmi făgăduiești să mă ajuți în¬totdeauna să rămân eu însămi?...
- Deși enigmatic... făgăduiesc...
Nișka avu o licărire ciudată în ochi. Smulse inelul din deget și îl zvârli deasupra stâncilor. Am tresărit, covârșit de bucurii.
- De acum, te-ai logodit cu marea...
- De acum, trebuie să mă primești de două ori pe săptămână și să-mi împrumuți cărți...
Am încercat să glumesc.
- Ceea ce înseamnă că trebuie să lupt împotriva prezicerilor mele... Nișka îmi apucă fericită brațul.
- Am să-i spun că am pierdut inelul... că acesta e un semn rău și că, la urma urmelor, logodna se poate socoti desfăcută... De altfel, dacă încearcă scene, plecăm...
Acasă, am scris în Jurnal: „Nișka se contrazice. A rupt logodna; cu afât mai rău pentru mine. Nișka vrea să se mântuie de mediocritate. Sunt
203
dator s-o ajut. Dar dacă îi făuresc o armă împotriva-mi? Dacă eu d din nou o Nișkă, creez, de fapt, primejdia eroismului meu? Totuși, |^H buie". După-amiezi cu arșiță răvășită de vânt sărat, deasupra stâncilij^ pe cărarea spinării de deal dobrogean, cu Nișka... Marea se liniștea seară, și noi ne întorceam pe nisipul umed, curat, răcorit de stele. AcejM două săptămâni am fost tot timpul împreună. Eu nu voiam să gândesc la hotărârile Jurnalului, la examene, la povestirile care trebuiau trans,: crise,. la cărțile care trebuiau sfârșite. Când ajungeam, aproape de mifl zul nopții, singur, la vilă, mă întrebam: „Mi-e dragă?"... Și aflam că nu mi-e dragă. Mi-era prietenă, și eu aveam nevoie de apropierea ei curo aveam nevoie de apropierea prietenului blond. Mă lega de Nișka p; cu care o dezvăluiam sieși. Ea ar fi pierit, stinsă de mediocritate, %â. ajutorul meu, gândeam. îi lucram sufletul, așa cum lucram o pov-închipuită, pe hârtia albă. îi ghiceam dorariLe; i le răscoleam, i ie ^^H nam, i le ațâțam. Voiam acea Nișkă pe care o întrezărisem în d la mănăstire: mandră, liberă, neliniștită, căutându-si un sens de m originalitate, risipind dispreț și acea nelămurită-însușire de a Orgoliul viril, de a încorda creierul și sufletul către depășiri, de a ^^ potentele până la dezlănțuirea în operă. Eu voiam o astfel de Nișj^^H
re suh dalta gândului ••, noi-.
o stăpânesc, cum îi încovoi capriciile, cum îi aprind nosta^^H ^us că'brazda sufletului ei imi aștepta voința ca pe ti^^H ■ ■• urmăream prefacerile, bucuriile, torturile. GhicwH .. când se descoperea urând chipuri, cărți și amintiri f^H . i îndrăgite. Mă bucuram că soarta mi-a trimis o prietenă cni^^H iri. Mă bucuram că luminarea Nișkăî se face firesc, fără autd^f gestie: fără afectarea fatală duduilor sentimentaie. Eram aspru cu &*j^k cu mine însumi. Zi după zi, o sileam să-și părăsească micii ei zei . Ce să declame? «Oh! quandcejour-lâ...» Mai bine în pădure, el și ea...jour-lăje parrus dans la cour du colege pendant la recrea...» în pădure, de dimineață, în pădure. Du-te dracului!"
Zvârli romanul pe masă și, deschizând înfiorat un caiet neînceput, se așternu să scrie, cu o slovă răsfirată și de nepriceput:
3*1
Cap. I
UN BÃIAT ȘI O FATÃ I
- Citiți mult?
- Câteodată mai mult, câteodată mai puțin.
- Dar, așa în mijlociu...
- Hm! Cam opt, nouă ore pe zi.
- Opt, nouă ore pe zi? -Da.
Fata îl privi uimită, ca pe un lucru rar. Niciodată nu i-ar fi trecut prin minte că sunt oameni care citesc până la zece ore pe fiecare zi. Credea că poveștile acestea nu se petrec decât prin romane. Era, de altfel, o observatoare foarte slabă și niciodată "'i și-ar fi putut H? seama ce se petrece în afară de mediul ei.
Băiatul plecă ochii în jos, înroșindu-se până în rădăcina urechilor. Apoi, ca să se dezvinovățească:
- Bine, dar nu citesc întruna. Mai scriu, mai lucrez la entomologie, mai traduc... Apoi, am colecție de pietre, ierbar... mă ocup și cu chimia.
Vorbea repede, neluându-și ochii din vârful sandalelor, ca și cum s-ar fi lepădat de o greșeală făptuită în neștiință.
Fata îi privea mereu, Iunecându-și ochii pe fața arsă de soare și pă¬tată cu coși stârpiți de nerăbdarea aceea necăjită caracteristică adoles¬cenților, care din orișice neam și-ar trage viața și în orișice mediu și-ar trăi zilele, în fundul sufletelor lor, doresc întotdeauna să placă.
Radu Giurgea era entomolog și, după cum mărturisea el însuși, avea mare ciudă pe oamenii care își pierdeau timpul cu dragostele. Umbla întotdeauna cu nasturii tunicii descheieți, cu chipiul prăfuit și ghetele nefăcute, și aceasta numai din neglijență și dispreț pentru eleganța caraghioasă pe care o trâmbițau „aristocrații" clasei. Și disprețul acesta era departe de a fi fățărnicie. Era ceva involuntar, care-i năpădea sufletul numai când privea fapta în sine, ceea ce se întâmpla foarte rar, căci Radu nu era mai niciodată cu gândul la lucrurile privite. Și cu toate acestea se necăjea întotdeauna din pricina coșurilor acelea mici de pe bărbie, care-i întunecau frumusețea în ochii fetelor.
Căci Radu Giurgea, ca orișice adolescent înclinat spre visare, se socotea frumos. Dar această frumusețe era un drept al său, de care nu¬mai închipuirea-i se putea servi, și niciodată nu-i trecuse băiatului prin minte că acest dar dumnezeiesc l-ar putea întrebuința, cu succes, în viața de toate zilele.
încă, în rarele lui ieșiri prin lume, i se părea că, cu cât se apropie de pământ, - pe unde nu-l duceau gândurile? —, cu atât îi scade minunata frumusețe.
O! și nu era frumos deloc băiatul!
închipuiți-vă un copilandru înalt și deșirat, adus puțin din umeri, cu capul mare și acoperit cu un păr rar și gălbejit, fruntea colțuroasă, ochii mici și miopi, fața smeadă și cu un nas lung și ascuțit, care-i dădea un aer de paiață melancolică. îmbrăcați acest trup schițat fugar cu o haină din acelea pe care burghezii le recomandă de purtat „la țară", cu niște pantaloni largi, plini de praful mușuroaielor de furnici pe care șezuse entomologul la pândă, cu niște sandale iarăși bune de purtat „pe munte", puneți pe cap o șapcă cu cozorocul reînnoit de patru ori, și aveți portretul în creion al tovarășului domnișoarei Aura. De-ar fi să-l facem în culori, ar trebui să scriem câteva pagini, căci Radu, ca un adevărat naturalist și visător ce era, nu știa niciodată cu ce era îmbrăcat. Poate în gândurile sale se creHea neîmbrăcat defH căci nu se sfia nio'nrlată să se culce pe nămolul malurilor ca să „observe" cine știe ce gânganie ciudată care plutea pe apa pârâului și iarăși îi venea foarte lesne să se trântească pe toate grămezile de lut proaspăt, pregătindu-se să întârzie acolo ore întregi ca să-și întregească cunoștințele sale asupra industriei casnice la furnici. Din aceste cauze, vestmintele cercetătorului lăsau mult de dorit, atât în privința structurii șubrede a țesăturilor, cât și esteticei coloritului.
Dar fiți siguri că Radu nu știa nimic.
- Orișicât, vorbi fata, jucându-se cu un fir de păiuș ce i se prinsese de rochie, e mult.
- ...De!
Apoi tăcură. Tânărul naturalist era recunoscut ca fiind de o timi¬ditate de care colegii săi se rușinau. Umblând tot timpul după insecte sau pierzându-și nopțile în lectura unor cărți tipărite parcă anume ca să înspăimânte pe amatorii de literatură ușoară, - cărți care, cu toată eru¬diția lor, nu-l învățau niciodată cum se vorbește cu fetele -, Radu avea toarte puține de spus în fața ochilor adumbriți sau uniformelor cu rochie scurtă. îl zăpăcea privirea lor ca fundul unei prăpăstii, iar corpurile lor zvelte aveau ceva necunoscut într-însele, de care el, cercetătorul fapte¬lor celor mai cunoscute, se înspăimânta. E ciudat obiceiul acesta la oa¬menii savanți de a disprețul tot ceea ce nu intră în raza cunoștințelor lor. Și pe el, Radu Giurgea, cât de mult îl atrăgea necunoscutul, cu toată groaza întunericului lui... Dar nu știa care necunoscut. Sunt mai multe, era sigur el că sunt mai multe, și lui numai unul singur îi plăcea. Dar pe acela unde să-l găsească? în insecte? Apoi le-au studiat savanții până în vârful aripilor, și n-a mai rămas mustață de țânțar nereprodusă în cei puțin o duzină de manuale. Ce o să mai descopere și el?... Și era atât de
312
313
trist când se gândea la lucrul acesta... Dar de femei avea mereu teamă, și mai ales de fete.
De altfel, Radu își însemnase pe hârtie schema întregii lui vieți, și, după cum era de așteptat, nici un rând nu era rezervat dragostelor cu urmări durabile. Neaplicând niciodată principiul conservării speciei la viața pe care se pregătea s-o ducă, pasemite pentru că nu-i pricepea încă însemnătatea, numea cu un singur cuvânt pe toate reprezentantele se¬xului frumos, „femele". Și într-adevăr că, în ochii lui, femeia se făcea vinovată de mari și nenumărate greșeli. Așa cum o cunoscuse din roma¬ne, ea nu cerea decât bani și iar bani, și în cel mai bun caz ardea de pa¬siuni pe care liceanul nu le înțelegea, și ale căror urmări, sfâșietoare pentru alții, i se păreau ridicole. Și v-aș putea aduce ca exemplu cele câteva zeci de romane franțuzești citite numai pe jumătate și cu însem¬nări pe margine: „nu e adevărat!", „stupid", „minte" etc. și puzderia de semne de întrebare presărate mai la fiecare frază.
TVprinzându-și apH>i mintea și obiceiurile, era foarte naturi ns nce-la care clasifică cu atâta ușurință toate speciile de himenoptere din Valea Largă să rămână completamente dezarmat în fața unei viespi tinere, căreia nu-i crescuse încă acul. Și de aceea, mutra lui zăpăcită și ochii care parcă tot căutau o cărăruie pe unde să se piardă în tufiș înfaptuiau mare bucurie în sufletul fetei.
Trebuie să știți că nu se află pe lume o mai nevinovată plăcere pentru fetele acelea pe care băieții le-au numit cu oarecare dreptate „de viață" decât o convorbire între patra ochi cu un băiat prostuț, care se înroșește până la rădăcina părului. Și Radu era unul dintre aceia.
Văzându-l că tace, fata întoarse discret ochii, apoi, parcă aducându-și aminte de ceva, îl apucă de braț. Radu se îngălbeni.
- Uite, zise ea, luminându-se de zâmbet... am uitat să mă reco¬mand... Aura, Aurora Onciu, și dacă doriți și vârsta, clasa a șasea, faceți socoteala!
Și recomandația aceasta avea darul să stârnească adevărat belșug de râs asupra domnișoarei Aurora Onciu.
Radu zâmbea cu inima strânsă și tot întrebându-se:
- Ce tot are fata asta de râde?...
-Marin! Marin! ...'amasă!
Trânti vesel tocul, închise călimara și usca cerneala pe ultimele rân¬duri. Iar, în credința măiestriei capitolului Un băiat și o fată, coborârea scărilor a fost cea mai fericită clipă din copilăria lui.
IV
Câteva zile în urmă, Marin părăsi Jurnalul unui om sucit. Nu-l mai trăgea inima spre foile acelea desperecheate și se simțea obosit, scârbit de câte ori se așeza la masă cu gândul să scrie. în odăiță, căldura îl amețea, îi gonea atenția. Citea cu greu, numai în cămașă și cu pumnii apăsați pe frunte. O adiere de somn îi legăna la răstimpuri trupul și arunci își lăsa privirile pe ferestruica din față, dormitând. încerca să se trezească afundându-și capul într-un lighean cu apă proaspătă. Ochii se odihneau în răceală, se înviorau, iar luminițele înnegurate de miopie se aprindeau.
Se despărți de roman, liniștit, așa cum se despărțea întotdeauna de luciiuiic care nu-i mai piăucau. Pierduse nădejdea unei reabilitări în u>ut profesorilor prin volumul pe care l-ar fi putut publica. Și pentru că, deo¬camdată, nu găsise alt mijloc de a le vădi însușirile lui, se înciuda, se înroși de necaz și îi urî cu gândul.
Adună atent foițele scrise, fără să le citească, și le înghesui pe toate într-un plic mare galben, pe care scrise: încercări pentru „Romanul unui om sucit". Credea că e mai nimerit noul titlu. Cum nu mai putea fi vorba de Jurnal", trebuia numit Romanul unui om sucit. Iar când deschise lădița în care-și păstra hârtiile și caietele lui, îl cuprinse un entuziasm neașteptat și vorbi: „Cât am scris, cât am scris!..." Gândul acesta îi înfiora spinarea de plăcere. Se ridică deodată nervos, desfăcu brațele și ocoli de câteva ori odăița. O nemărginită încredere în sine îl năpădi și, încordându-și brațele, adaogă, amenințător, cu dinții strânși: „Am să scriu, să scriu!... ahhh!..." Tremură. Nu se putea liniști. Des¬chise lădița, luă plicul și-l zvârli pe masă. Se pregăti să înmoaie tocul, dar se simți deodată rece, nemișcat, trist, obosit, sătul. Astupă cu luare-aminte călimara. Era atent și se întrebă: „Ce dracu mi-a venit?..."
Sfârși prin râs, un râs silit, pe care l-ar fi vrut ironic. Dezamăgit, își alese apoi lectura.
*
Nostalgia celor din urmă zile de școală.
Bucuria vacanțelor fărâmițată de prea multă așteptare. Voluptatea libertății secătuită cu mintea în orele lungi, apăsătoare, de la sfârșitul tri¬mestrului. Impresia de searbăd și inutil ce se strecură în suflet: oboseala nemărginită, simțământul zădărniciei marei bucurii, care se apropia ba¬nal, îngrozitor de banal...
314
315
Băieții veneau în diminețile limpezi cu tunicile descheiate, cu șepci de vară, unii veseli, alții melancolici. Ochii unora sufereau de lipsa al-bastrului nesfârșit. Erau suflete care visau nemărginirea, călătoriile prin locuri unde omul se contopește cu firea. Dar nu știau prea bine care vis l-ar dori repede îndeplinit. Căci lângă viziunea unui Orient îndumnezeit cu mintea, se alăturau, geloase, țarine și cătune prietenoase, prăpăstii, pâraie, păduri de brazi și valurile inedite ale unei mări despre care cre¬deau multe... Și sufletele sufereau în această împărțire. Ele, care voiau să se dea în întregime, sufereau nedreptățind unele visuri. Și nu știau ce să aleagă: când se hotărau pentru hoinărerile din cărțile de călătorii, se înfiorau în fața apusului indian, se simțeau deodată întristați. începeau să înțeleagă cum sunt țintuiți de legăturile pământului.
Pe unul dintre visători, un armean focos, îl cheamă Haig Bracterian. Era înalt, bine legat, avea o față negricioasă și ochii adânci. II iubeau toți și îl vorbeau de bine; era știut ca cel mai „simpatic" din tot liceul. Marin îi era prWft1. dar nu se prea v^itan nu-și împrumutai p^iduu cărți, nu-șî încredințau confidențe. îi era drag și lui băiatul, sentimental, îndrăgostit de muzică, cititor pătimaș, dar știința, pe care o mângâia Marin, îi era indiferentă celuilalt. îl judeca și el, ca toți colegii, un viitor „savant". Dar Marin se îndoia; se bucura când visul îl ducea din clasa a treia, dar își dete seama cât de fals este, ce mască se nevoise să poarte neîncetat, îl dureau notele rele, mediile proaste mai mult decât arăta și înțelegea că nu se poate dezlipi cu totul de „prejudecățile" vârstei și situației lui de școlar. Cu toate acestea, se arăta nesimțitor față de profesori, de lecții și pretindea că disprețuiește pe cei supuși „mărunțișurilor" acestora. Clipa aceea când șî-a dat seama cât de puțin sincer îi este gândul, îi luase toate puterile. își ura ființa și minciuna. își ura masca pe care, in¬conștient, o purta cu atâta seninătate. Dar clipa trecu mai repede decât ar fi crezut. Marin își spălă voios mâinile la cișmeaua din curte, trecu palmele răcorite peste față, apoi alergă spre clasă.
Aceeași zăpușală prăfuită, aceleași ferestre deschise prin care se stre¬cura, înăbușit, zgomotul bulevardului. Cei patruzeci și opt de colegi se răvășeau, ca întotdeauna, printre bănci. Mai puțin veseli, mai puțin zgomotoși. Unii dormitau cu capul plecat pe brațe, alții își dezmorțeau mădularele schimonosindu-și obrajii, scoțând sunete prelungi și lovind cu piciorul în podea. Era ora de română, și mulți dintr-înșii nu aveau încă notă pe trimestrul al treilea. Răsfoiau cărțile, oprîndu-și ochii pe vreun vers din Iliada sau recitind fără voie rânduri din Făclia de Paști. Pe unii, așteptarea clipei decisive îi îngălbenise, pe alții dimpotrivă, răs¬coliți atâta vreme de emoție, clipa supremă îi făcuse nesimțitori.
Marin se rezemase distrat de-a lungul băncii, ascultându-și la răstim¬puri vecinii, care glăsuiau între ei.
- Cald „foarte"...
- Uuuuf... și ce căldură!... Când s-o mai sfârși și asta...
- Rabdă, neică, încă zece zile, cum ai mai răbdat...
- Două sute douăzeci și două...
- ...până acum. Au trecut...
- Să văd dacă trec și eu.
- La ce ți-e frică?
- Chimia.
- Te trece conferința.
- Parc-o să vrea Voitinovici?...
- N-are ce face. Așa e regulamentul...
în spatele lui, Marin auzi pe Brătășanu, premiantul clasei, învățân-du-și „lecția".
- Gen epic, gen dramatic, gen liric; ... gen liric... gen liric... ce mai vine? Liric, dramatic, epic!... Elegia. Ce este, domnule, elegia? Elegia este atunci câuu poetul vrea să ue