O simplă cămilă cu apă pentru câteva luni traversează deșertul de realitate. Mă simt încins de lipsa de gânduri. Caut de mult acest deșert în care să nu văd decât un orizont de căldură și ziua simplă de mâine. Mă oprisem la marginea lui, îi văzusem marginile, dar îi invidiam pe cei care se bucurau de el. Eu nu puteam să intru să îl traversez pentru că întotdeauna găseam o oază de idei si de gânduri încâlcite care îmi înverzeau orizontul. Acum am găsit această camilă care mă ajută să traversez dincolo de deșert și în același timp să observ cu ochiul meu dureros cum ceilalți se bucură de deșertul fără rost al zilelor trecătoare. Nu sunt cu nimic superior, doar că pe mine mă dor ochii de tristețe. Am găsit singurul soare care dă viață și acum mă ard sub razele lui. Îmi arde oazele de idei, îmi arde orizontul prin fata morgana, îmi dă iluzii deșarte care mă usucă și mă face să aștept doar moartea....atât a mai rămas. Mă uit la soare, el e cu mine, mă privește, mă arde, mă adoră cu razele și gândurile lui. Mă simt plăcut atras spre vis. Accept moartea din dragoste pentru el, acest soare care îmi dă tot: un drog, o fericire, o iubire.