27

În perioada din urmă, el se gândise că, într-adevăr, dacă Dumnezeu ar exista cu adevărat, lumea ar fi atunci cu mult mai interesantă. Cu Dumnezeu, lumea nu ar mai fi ei înșiși de ajuns. Și nici noi, oamenii, nu ne-am mai fi de ajuns, nici timpul, nici cantitatea de imprevizibil, care ar fi fost, prin această situație, de altă natură, nici nădejdea în eternitatea lumii prin ea însăși sau prin oamenii (sufletele) care o locuiesc la un moment dat.
Pe un caiet, pe care îl datase 24 mai, notase:
„Cu Dumnezeu existând, oamenii capătă un alt sens și au un alt rost, decât rosturile venite dintr-o evoluție de tip biologic. Dacă Dumnezeu există, din partea mea având această libertate..., atunci ar fi bine ca El să fie și în cei care nu îl caută…
A nu fi ceva de ajuns, chiar în general vorbind, te apropie de căutare, de înțelepciune, de un sprijin sigur. Te îndepărtează de eroarea personală, cea mai greu de suportat dintre toate erorile posibile. Sunt mult mai ușor de trăit erorile altora.
Incertitudinea într-un sprijin din partea lui Dumnezeu este compensată de nemărginirea Lui, cantitativă și calitativă.
Chiar și veșnicia, netimpul, dacă ar exista undeva, tot cu ajutorul unui timp trecut se poate verifica existența ei, cu ajutorul verificărilor altora. Mulți mărturisiseră existența aces-tui amănunt al lumii, Dumnezeu, nu neapărat cei mai mulți, dar observase din experiența lui că niciodată „cei mai mulți”, aproape de a fi un personaj, o identitate individuală, nu dețin adevărul. Mai tot timpul, cei mai mulți greșeau. Totuși, nu era acesta un argument al existenței Sale, doar pentru că așa consideră cei mai puțini, dintre cei care trebuie să fie luați în considerare, în seamă.
Misterele posibil să se usuce pe găoacea unui ou. Numai ducându-te la o margine a timpului, tăgăduindu-i nesfârșirea, ai șanse să înțelegi că firea este în sine superioară imaginilor existenței ei, fragmentare ca timp și ca spațiu. Cu Dumnezeu existând, cu El în viață, aducând după Sine nesfârșirea timpului, pentru a putea să facă loc nesfârșirii Lui, lucrurile par a se complica frumos, nu neapărat împotriva înțelesurilor că tot viața este și în ceea ce nu putem vedea, nu doar în urmările ei, că firea este deasupra, dedesubtul și în interiorul efectelor ei, ba chiar dimpotrivă…
Dumnezeu, dacă există, știe El de ce rămâne singur în unele ființe, în unele lucruri. Se însingurează pentru a fi găsit dintr-o dată, sigur, entuziasmant, cu bucurie nesfârșită, având în vedere, în primul rând, nesfârșirea în timp. Nu se dă treptat, pentru a nu risca să fie abandonat, pentru a nu risca să sature cu puțin pe cel căruia îi este foame. Dumnezeu nu își riscă bucuria cu slăbiciunea omului, vrea numai caractere puternice. Dă voie existenței treptelor, marii dăruiri, probabil a sfințeniei, la creștini, a iluminării și a înțelepțirii, în cazul altor religii, numai când omul i se dăruiește în totalitate. Imposibilitatea cuprinderii lui Dumnezeu este și ea compensată de către dărui-rea integrală a omului. Doar omului care se propune pe sine în totalitate lui Dumnezeu, este posibil să i se acorde etapele cunoașterii Lui și capacitatea conștientizării acestora.
Și poate că nu există nici mister până la capăt, chiar în ceea ce ține de material, nici în om și nici în natură, ci doar incompletă cunoaștere, dar și așa omul nu își este încă stăpân materiei din el și nici nu stăpânește materia naturii. În schimb, văzându-L pe Dumnezeu întrupat, din aceeași materie cu el, a putut nădăjdui, cu argumente reale, la spiritualitatea lui Dumnezeu, sursă și matrice a spiritualității sale, fără însă a avea plenitudinea ei divină. Nici nu i-ar fi fost „de folos” la nimic, de vreme ce este chemat la asemănarea cu Dumnezeu, ci nu să fie Dumnezeu.


De multe ori, un mister declarat este scuza unor incompetențe profane și a unor superficialități nedeclarate, neasumate prin rostire, necomunicate. Dacă misterul ar fi unul dintre segmentele existenței umane, luând în discuție numai cazul ei, știința ar fi rămas de mărimea unui cot. Împlinirile, reușitele anulează tot misterul conținut în traseul de până la ele, îl pulverizează, îl redă statutului, real, de a nu fi existat. Tot ce rămâne expus timpului, prin descoperire, aderă la efectul etern al locuirii temporare și spațiale a lumii de către om.
Un interes îngenuncheat poate aduce plictiseală în coabitarea cu timpul terestru, cu atât mai mult cu cât dacă eventualitatea unor înfrângeri nu a fost luată în considerare, analizată sufletește chiar înainte de începerea acelui demers. Când nu îți iese ceva, te plictisești ușor. Numai dobândirile cheamă la implicarea cu care să fie trăite, nedobândirile refuză timpul, iar sufletul simte că timpul pierdut nu se împacă, nu se sincronizează cu el în eternitatea lui, a acestui suflet despre care se spune că ar fi etern, promisiune a utilității definitive a omului.
În cazul creștinismului, lumea nu putuse conserva cre-dința primară, libertățile omului lucraseră mână în mână cu or-goliile sale.
Omul a simțit nevoia schimbărilor pentru a acoperi obișnuitul. Probabil că demonul a valorificat dorințele care veneau din slăbiciunile oamenilor. Așa că omul realizase ceva de nerealizat într-o arhitectură umană cinstită  revizuirea credinței, posibilitate venită numai datorită faptului că își raționalizase credința, în ambele sensuri pe care le oferă limba română acestui cuvânt. Credința este de natură sufletească. Iar sufletește, credința nu se poate verifica! Gândită rațional, în cazul în care omul crede că o poate face, ea este omorâtă, abandonată în natura ei. Atunci credința devine doar credința celui care o raționalizează, personalizată după disponibilitățile lui, nu după disponibilitățile ei însăși...
Schimbarea însușirilor, atributelor unui sistem de referință, construit din elemente raționale, în acest caz, față de care se exercită cunoaștere asupra unui obiect, aici a lui Dumnezeu, poate da senzația transformării obiectului în altceva, în cazul nostru a schimbării lui Dumnezeu în funcție de corespondenții raționali de percepție, care sunt în întregime ai omului… Adică Dumnezeu, cu toate însușirile Sale, se umanizează, ci nu se îndumnezeiește omul! Rațiunea umană, menită lucrurilor vieții devine înlocuitoarea lui Hristos…
Conștientizarea potențialei greșeli impune analizarea, verificarea, acelei metode cu care s-ar fi purces la drum. După cum, într-o perspectivă inversată, ca exemplu, și mersul istoric al lumii, de la un viitor moment anume, se poate intui în cazul în care peste conjunctura, contextul, întru care se va fi impus un moment al trecutului, pot fi suprapuse stări prezente sau chiar viitoare, care favorizează în-ființarea evenimentelor supuse predicției. În acest mod privind lucrurile, întâmplările, am în vedere numărul lor, se reduc considerabil, devin efecte ale unor acte voluntare, volițional-afective, mai exact.
În general, întâmplările există numai pentru dinamizarea proștilor!”


Acestor întrebări, conținute în răspunsuri din însemnări aproape săptămânale, trebuia să le găsească răspunsuri, trebuia să le găsească pe parcursul vieții pe care o avea la dispoziție în acest sens, sau trebuia să i le aducă cineva, să îl scutească de efortul care nu avea nici măcar promisiunea psihologică a împlinirii, lăsându-i astfel timp pentru cealaltă viață, cea pentru care se bat toți, pentru care există toți concurenții și toate concursurile din lume. Pe când viața, să îi zicem spirituală, a desăvârșirii, este un spațiu liber, nu se înghesuie mai nimeni să îl dobândească, nici nu concepe concurență! Nimeni nu concurează cu nimeni. Desăvârșirea este nelimitată. Locurile și lucrurile în care poți să îți trăiești viața sunt fără margine, nu reclamă regula locul și individul. Și toți au acces la propria ameliorare, fără a-și lua fața unii altora, fără a se deposeda unii pe alții de posibilități.
Tot cam atunci, Marin Petreanu îi găsise filosofiei primele neajunsuri, iar teologia avea un alt gust al înțelesurilor. Însă nu o putea accepta, neputând să creadă în obiectul ei. Cel puțin ca un exercițiu al lecturii de seară, era mai frumoasă, și mai provocatoare. Pe lângă rațiune, făcea apel la suflet...
Filosofia nu îi părea îndeajuns de unitară. Aproape orice dobândire, orice explicitare, săpa în metodele și în raționamentele altora, cei de până atunci… Toți filosofii rezolvau pe cont propriu, nu erau o echipă, se năruiau unii pe alții... Concluziile decisive, definitive, ale unora zădărniceau, cel puțin asta își propuneau, răspunsurile altora. Contra-zicându-și unii altora acele răspunsuri, în care fiecare dintre ei credeau, nu făceau decât să își sterilizeze existența. Din această cauză, filosofia nu părea un drum, ci numai un exercițiu.
Realitatea este una singură, deși ne-o putem reprezenta sau interpreta diferit, iar adevărul este tot unul singur, deși mulți îl identifică deosebit, contrazicându-se între ei. Și din acest punct de vedere, teologia părea mai consistentă, mai solidă, având o altă bază de plecare, chiar rațional vorbind.
Dumnezeu era Adevărul? Unicul adevăr... Teologii se susțineau unii pe alții... Nu își luau unii altora fața, așa cum am mai spus, ca niște jucători din echipe adverse. Diferendele care veneau din diferențele interconfesionale erau cu totul altceva, ridicau probleme de altă natură.
Cel consacrat filosofiei nu poate fi decât un îmbolnăvit al valorizărilor, fără bază precisă de raportare a lor. Pe de altă parte, filosofia te face tangențial cu abisul, cu marginea care ne separă de gol, fie ea și o margine a omului. În filosofie, moartea este sacrificată zadarnic, se pierde fără rost. În schimb, apelul la judecata prin bunul simț redă filosofia utilității esențiale. Inclusiv atitudinea cotidiană a omului o valorizează astfel. Și nu este o atitudine livrescă! Filosof fiind, nu te prea pregătești pentru moarte, reprezinți numai un aspect al diversității, pe când ea este comună, unică. Filosofia îi părea că este, menționând într-un poem această formulă, trăire murind în născare continuă.
Din alt punct de vedere, se gândea ce ar mai putea să rămână din filosofie dacă i s-ar lua speculația, care nu părea a mai fi de mult o metodă, ci doar un scop în sine.
Petreanu avea zile în care își refuza orice informație, în care ar fi putut lăsa filosofia să se ducă... În acele zile, el refuza toate complicațiile salvatoare ale ei. Avea impresia că sensurile trebuie să fie trăite. Abia după asta, filosofia s-ar fi putut întoarce, mai intimă, aparținând, în sfârșit, în intenție, vieții. Iar, dacă existau, într-adevăr, două nemuriri, cu siguranță că viața trebuia să însemne opțiunea pentru una dintre ele. În acest mod, și Dumnezeu ar putea să capete sens. Asta în cazul în care El nu îl are deja. Acceptarea existenței Sale ține, probabil, de acceptarea rostului lui Dumnezeu în lume, în viață…
Cu vreo doi ani în urmă, pe Marin Petreanu îl obsedase fuga lui Kepler de la Teologie, pentru a-L găsi pe acest Dumnezeu. În același timp, gestul îl mulțumise. Savantul găsise ceea ce căuta, dăduse o explicație… Inclusiv disponibilităților lui. Se educase prin geometrie pentru întâlnirea cu El, socotit a fi sursa ordinii din spațiu, înțelesul rostului de a locui acel spațiu... Dumnezeu ăsta era interesant – pentru toate avea cel puțin un răspuns...