agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-07-03 | |
II - Malena
Casa noastră mi se părea acum atât de pustie fără tata. După moartea mamei, căutasem să ne apropiem unul de celălalt, să încercăm să unim drumurile care ne despărțiseră atâta amar de vreme, să ne cunoaștem mai bine și cred că reușisem, poate și datorită faptului că acum, la bătrânețe, lipsit de călătoriile lui prin țară, simțea nevoia să aibă pe cineva drag lângă el. Trecuseră săptămâni bune de la plecarea lui și amânam de pe-o zi pe alta să-i deschid cufărul. Nu găseam o explicație a acestei tărăgănări, dar simțeam că odată cu plecarea lui ceva s-a rupt din mine, ca un perete de stâncă prăvălit sub furtună din trupul bătrân al unui munte. Dar mai știam că rămăsesem doar cu dragostea și grija pe care mi le arăta Maria și nu mai aveam nevoie de altceva. De la un timp însă mă cutreiera același vis, poate și datorită faptului că amânam îndeplinirea ultimei lui dorințe: tata, în curtea imensă a unei mânăstiri, împingând pe o alee un cărucior cu rotile în care se afla o fizionomie care nu-mi era cunoscută. Veneau spre mine, și totuși în nicio noapte nu ajunseseră la capătul aleii unde mă aflam, stând țeapăn ca sub efectul unei narcoze. Am realizat că de acolo, separați de o pulbere de aer abăstruie, tata mă mustra pentru indolența mea de a fi uitat cu totul de ceea ce mă rugase. Dar, în fond, nu-i promisesem nimic! Aveam atât de lucru la ziar, trebuia să renovez casa, să-i șterg fardul de pe zidurile sub care-și ascundea bătrânețea și într-un fel neputința de a mai rivaliza cu vilele vecinilor din jur. Dar într-o seară, la stăruințele Mariei, am deschis cufărul și am răsfoit jurnalul, apoi, una câte una, scrisorile îngălbenite de așteptare și țintuite de uitare. Nu pot spune că am rămas impresionat la prima vedere! Poate noi, tinerii generației ce a trecut nepăsătoare de pragul mileniului doi, nu mai putem resimți parfumul unor iubiri vechi, chiar dacă ele s-au macerat tot sub mângâierea fugară a unei nopți de mai. Poate în jurnalul descoperit de mine exista tot atâta poezie cât în oricare șoaptă pe care fiecare îndrăgostit al lumii a spus-o vreodată, și eu nu reușisem să o descopăr. Știam că singur nu voi putea împlini ultima dorință a tatei. Trebuia să o cunosc pe Malena neapărat, înainte de a-i oferi jurnalul ca pe o scriere rotundă, împlinită și tare mă temeam că nu voi putea duce la capăt această îndatorire. Erau, mai ales în scrisori, atâtea elemente de care nu mă puteam lega, fără a ști cu exactitate când, cum și de ce s-au petrecut. Erau acolo, ca niște prizonieri ai timpului, oameni, date, locuri(culmea, doar inițialele lor!), ceea ce îmi îngrădeau imaginația de jurnalist. Malena era cheia acestor lucruri și numai alături de ea puteam deschide temnița în care tata își îngropase trecutul. Îmi era teamă însă că nu o voi mai găsi la Așezământul de Caritate și atunci asta ar fi însemnat să mă lansez într-o investigație de care nu aveam deloc nevoie acum, când mă gândeam să mă așez și eu alături de Maria la casa mea. M-am speriat degeaba. Am găsit-o pe Malena Demetriad și întâlnirea cu ea a constituit un moment plăcut al vieții mele. Fiindcă am întâlnit o femeie, în ciuda vârstei și a unei semipareze, scânteietoare prin modul în care înțelegea să-mi explice ce a însemnat viața pentru ea alături de tata. Întâmplător sau nu( spun asta, pentru că sunt sclavul ideii că în viață se petrec evenimente predestinate, pe care nu le poți evita, oricât ai încerca), am întâlnit-o într-un cărucior cu rotile, pe o alee lungă străjuită de flori multicolore: mâna Maicii Domnului, glicina, cea atât de familiară mie, iasomia sălbatică. Numai tata lipsea din peisaj, așa cum îmi apăruse de atâtea ori dincolo de vis. Când m-am apropiat de ea, a încercat din greu să distingă cine rupsese izolarea de atâția ani în care o aruncase viața și a murmurat un nume, pentru ca apoi exaltarea să îi amplifice gesturile într-un torent de strigăte sufocate de emoția ce o cuprinsese: - Theodor...Theodor...dragul meu Theodor...tu, aici...? M-am apropiat grăbit, nu pentru a-i spori deziluzia, ci mai mult pentru a încerca să o pun mai repede față în față cu o realitate pe care nu știam cum o va suporta. - Numele meu este Narcis...Narcis Valerian...sunt fiul lui Theodor! - Fiul lui Theodor? a șoptit ea, împreunându-și mâinile, într-un gest de uimire, așa cum fac bătrânii puși în fața unui lucru dincolo de înțelegerea lor. Câți ani ai? - Douăzeci și nouă de ani... - Exact cât avea el atunci... - Când l-ați cunoscut? - Da. Apoi, ca și cum și-ar fi dat seama că uitase un lucru elementar pentru o doamnă care prin privirea ei încercată de vreme îți impunea respect, spuse repede: - Scuză-mă, am uitat să mă recomand...Malena Demetriad... - Știu, știu cum vă numiți. De fapt, ăsta este și motivul pentru care vă vizitez. - Te-a rugat Theodor să-mi transmiți ceva...? Ceva ce el a uitat poate să-mi spună atunci când ne-am despărțit...după atâta amar de vreme!? - Din păcate el a plecat... a plecat pentru totdeauna...dar m-a rugat să încerc să dau viață jurnalului său, l-a numit patetic jurnal de maturitate...și scrisorilor voastre...M-am lovit însă de atât de multe necunoscute, încât acest lucru mi se pare imposibil de dus la îndeplinire de unul singur. Am nevoie de ajutorul d-voastră! - Și, mă rog, de ce? - Fiindcă există atât de multe semne de întrebare în acele pagini...Pur și simplu, primul gând care mi-a intersectat sufletul, când am deschis acel cufăr, a fost acesta: de ce tata are alături de scrisorile d-voastră și scrisorile lui...Nu s-ar fi cuvenit să fie altfel? - Fiindcă a fost o ființă orgolioasă cu suflet de copil. Atunci când ne-am despărțit a găsit de cuviință să pretindă a-i fi înapoiate toate lucrurile, care însemnaseră ceva pentru noi doi...și, în primul rând, scrisorile lui...A procedat ca un copil care-și ia jucăriile și pleacă bosumflat. Mai lipsea să-mi fi spus atunci: „Te spun eu lui mama!” - Ar mai fi însemnat ceva pentru d-voastră acum, să zicem, aceste scrisori? - Cu siguranță...tot ceea ce este legat de Theodor Valerian, ar fi însemnat enorm pentru singurătatea mea de acum... - Mi-a spus că pictați... - Am încercat să fac lucrul ăsta, când eram mai tânără. - Ați avut expoziții personale, fiindcă în scrisori nu se pomenește nimic de această pasiune a d-voastră? - A fost mai mult decât o pasiune pentru mine, a fost însăși viața mea...meseria mea...dar nu m-am putut numi niciodată pictor... - De ce, ce v-a oprit? - Vezi, tu, Narcis, toată viața am trăit sub exemplul pe care mi l-a oferit în studenție profesoara mea cea mai dragă, Iulia Pătrășcanu... - Maestra Pătrășcanu? - Da, ea. De la ea știu că pe lume există pictori și desenatori...și, din păcate, eu am aparținut celei de a doua categorii! Spun asta cu detașare și neostoită tristețe! - Nu înțeleg? Pictorul sau desenatorul nu sunt unul și același lucru? Spuneați că ați avut câteva expoziții... - Hai. să-ți explic!Pictorul este cel care ia toamna de pe umerii cerului și o așează direct pe pânză. Pictorul nu are voie să sugereze, el doar intermediază între ceea ce oferă și privitor. Și pentru iubitorul de artă acest lucru este suficient. - Și desenatorul, de exemplu...ce face? - Desenatorul încearcă să umple tabloul cu elemente care îi îngreunează mesajul, îl fac ca o ghicitoare deja dezlegată, fără a mai stârni spiritul și sufletul. Un desenator va mai pune un petec de nori atârnat de cerul plumburiu, va troieni cu frunze moarte aleile, pe care zgribuliți trec melancolic oameni sub umbrele mohotâte. Va face în așa fel încât tabloul lui să sufere sub balastul pe care lipsa lui de talent a urmărit să-l folosească drept artificiu. Uite, am să-ți dau două exemple. Am fost la Paris...vei întâlni acest oraș acolo, în scrisorile noastre...am vizionat multe expoziții și atunci mi-am dat seama de dicotomia pe care profesoara mea voia să ne facă să o înțelegem. Am văzut două tablouri. Unul intitulat „Primăvara”. Ce-ți sugerează ție acest cuvânt, transpus pe un șevalet? - Flori, multe flori, păsări, un cer însorit, oameni veseli...scuzați-mi descrierea nu foarte naturală, dar așa aș vedea eu primăvara. - Exact ca un desenator, așa ca mine! Ei, bine tabloul acela avea în el o simplitate cutremurătoare: o fetiță, îmbrăcată într-o rochiță albă, impregnată cu buburuze cărămizii, cu părul prins într-o floare de iasomie, în ale cărei palme deschise palpitau aripile unui fluture...Vezi... primăvara...maiestuoasă și totuși atât de echilibrată în simplitatea trăirii artistului. - Adevărat...Și al doilea, al doilea tablou...? - Un tablou intitulat „Ziua și noaptea”, la fel de clar în strălucirea mesajului său, ca și cel dinainte. Un bătrân, știi tu, fizionomia aceea prin care religia îl reprezintă pe Dumnezeu Creatorul...pe umeri cu un porumbel și cu un corb... - Imteresant...fascinant pentru mine, care, vă spun drept, nu prea sunt un vizitator fidel al expozițiilor de pictură... - La fel ca taică-tău...la fel ca el... - Acum, deci, nu mai pictați? - Nu...dar m-am hotărât ca atunci când voi pleca, așa cum a făcut și Theodor, aș vrea să iau cu mine pensulele și acuarelele...pentru dincolo...Pânza nemărginită a cerului îmi va fi de ajuns. Dar parcă o voce lăuntrică mi-a șoptit: „Nu ai ce să faci dincolo cu acuarelele tale, fiindcă acolo sunt peisaje pentru care nu vei putea găsi nicicând culoarea potrivită printre culorile tale pământești... - Și atunci, cu ce veți picta? - Cu amintiri...este singura culoare care poate cuprinde viața în toată splendoarea și nimicnicia ei...Dar, hai, am vorbit prea mult, obosesc repede, după cum vezi...ce propui cu jurnalul lui Theodor? - Să vă vizitez în fiecare zi, să răsfoim amintirile, că tot ați amintit de ele, și să mă ajutați să rescriu acest jurnal...sunt atâtea necunoscute în el... - Este firesc, așa este dragostea, Narcis. Se vede că nu ai atins decât jumătatea sănătoasă a mărului iubirii, cea lucitoare ca o stea... - Mai există și altceva, de care ar trebui să mă tem, atunci când vorbesc despre iubire? - Oho...oho...sunt atât de multe lucruri cutremurătoare în ea, încât, dacă le-ai ști, ai dori să nu fi iubit nicicând... - Atunci, ce ziceți...sunteți de acord? - Cum aș putea să nu fiu, dar cu o condiție. Jurnalul rescris să rămână al meu, nu cred că interesează pe cineva idila amoroasă dintre un arheolog minunat și o desenatoare netalentată... - Cum doriți...cred că asta a fost, în principiu, și dorința tatălui meu... - Atunci ne vedem mâine? - Mâine, pe seară... - Vezi, semeni cu Theodor, ora de seară te subjugă și pe tine? - Recunosc, și acasă când scriu o fac tot la acel ceas. - Scrii? - Da, sunt jurnalist... - Înțeleg...filolog...Atunci ești obișnuit să descifrezi hieroglifele de pe obrazul tăiat de vremi al sufletelor... - N-am încercat niciodată, dar poate împreună vom reuși... - Poate...și nu neg că mă aștept ca de acolo, de unde se află, Theodor să ne mai călăuzească pașii, atunci când nu vom reuși să găsim calea dreaptă a adevărului ce plutește peste scrisorile noastre... - Vă las, o noapte liniștită, cu speranța unei zile mai bune! - Frumoasă urare, se vede că ești fiul acelui bărbat cu care am încercat să cuceresc lumea prin iubire...Noapte bună, Narcis...noapte bună! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate