III - Tabăra de creație


Malena mă aștepta pe terasa Așezământului de Caritate. Plouase peste noapte și se simțea în aerul tremurat al după-amiezii răcoarea pe care cu toții o așteptasem după zilele caniculare, baloane de foc ce ne ținuseră între pereții lor de ore ca pe niște prizonieri tragici.
- Îmi pare bine că ai venit și nu ai renunțat! mă întâmpinase surâzătoare Malena.
- Să renunț, atât de repede! Nu-mi stă în fire, sunt ca un catâr atunci când îmi pun în minte să fac ceva. Și mai ales acum, când este vorba de tata, n-aș putea renunța așa de ușor.
- Mă gândeam că te va plictisi dialogul cu o femeie neinteresantă, care în plus i-a făcut atât rău tatălui tău...
- Rău? Nu știu ce să cred despre această afirmație...Vreți cumva să vă autovictimizați, înainte de a asculta și părerea altora?
- Nu, nici prin gând nu-mi trece, dar asta-s eu, spun cu voce tare ceea ce gândesc...întotdeauna...Dar, hai, vorbă lungă, sărăcia omului...Se pleacă seara și fiecare trebuie să intrăm în noapte cu sufletele împăcate după o zi ca toate celelalte. Când spun asta mă refer, desigur la mine!
Am întrebat-o cum ar dori să procedăm. Întâi să parcurgem jurnalul, și mai apoi scrisorile, sau în paralel să încercăm să legăm punți între ele.
- Tu ai experiență în ale scrisului, așa că numai tu poți hotărâ, dar, hai, fiindcă ai avut politețea să-mi ceri părerea...eu zic să mergem în paralel. Va trebui însă să joci un rol dublu. Să și scrii...să și citești textele...nu de alta, dar ochii îmi sunt slăbiți, și aș obosi repede...în plus, ai în glas uneori stinse inflexiuni din vocea lui Theodor și îmi face atât de bine să o aud. Vrei?
- Desigur! Cu multă plăcere! Mai ales că reportofonul meu mă va scuti de corvoada scrisului. Fiecare șoaptă de-a d-voastră va fi aici, pe bandă. Vă asigur! Deci, să începem!

Am deschis jurnalul la prima însemnare și în amurgul rotund fâlfâitul unei păsări de noapte și glasul meu și-au unit parcă rostogolirea pe terasa pustie și tot mai rece.

„ Valea Branului – 1964, mai, 18”
Întotdeauna am crezut că un jurnal de însemnări nu poate fi decât apanajul femeilor. Ele, cu sensibilitatea lor, pot găsi mai ușor calea spre trecut, indiferent dacă a fost vorba despre un trecut dureros sau de o rememorare a unor timpi, în care sufletul a crescut sub raza speranței și împlinirii. Știu că nu am prea mare talent să însăilez din cuvinte sărace și puține frânturi de viață adevărată. Poate celor ce vor citi vreodată acest jurnal cele scrise de mine le vor părea simple treceri în revistă ale unor stări de viață – în fond toată lumea iubește pe lumea asta ! – dar aș vrea ca ceea ce îmi aparține, prin gând și emoție, să nu stârnească zâmbete ironice și exclamații de genul: „Uite unul care crede că a nemurit iubirea prin cuvintele lui!” Iubirea a fost nemurită prin cuvinte, fapte, gesturi, creații cu mult înaintea mea de alți umili ai pământului. Marele Caesar, îngenuncheat lângă picioarele de abanos ale frumoasei Cleopatra, atunci când stăpânul lumii era în stare pentru un surâs să depună lângă tălpile ei înrourate de petalele de trandafiri egipteni toate bogățiile și puterea pe care legiunile romane le cuceriseră dincolo de zidurile străvechii cetăți a Romei. Napoleon, generalul de buzunar, ostașul de fier, dar cu o inimă atât de mare, încât a cuprins în ea o iubire magică, cea pentru Maria Walewska, s-a umilit și el în fața iubirii, el care nu a vrut să îngenuncheze niciodată în fața amenințării unei Europe ce-l dorea ostracizat și uitat. Marele Shakespeare și sonetele lui de dragoste picurând puritatea printre ascunsele slove. Regii englezi sau francezi, marii oameni ai lumii, chiar și blândul nostru Eminescu, toți, absolut toți s-au umilit în fața iubirii, așa cum îngenunchează victima sub sabia călăului, care pecetluiește o sentință definitivă și tragică: iubirea este o clipă a morții totale. Mă plec și eu azi în fața acestei evidențe de necontestat, pe care o reprezintă, dragostea, care mie mi-a apărut într-o seară pribeagă peste Valea Branului, sub crengile unor brazi ascunși de razele tăcute ale lunii. Eram pe un șantier deschis doar de câteva săptămâni și nu știam cât vor mai dura lucrările inițiale, cele de delimitare ale sitului, unde speram să găsim noi dovezi ale trecerii istoriei prin pasul tainic Rucăr-Bran. Se terminase o zi de lucru sâcâitoare, nu prin duritatea ei, ci prin reprizele de ploaie, care în acea zonă sunt tot atât de frecvente, cum sunt de altfel și oazele de cer însorit. Mă dresesem cu un coniac de bună calitate și mă retrăsesem la marginea pârâului, care noapte de noapte ne foșnea printre vise, ca un șarpe de apă magic. Îmi încărcasem pipa și mă gândeam la rostul stelelor în lume. Priveam cerul cu sentimentul că în acea clipă, în alte dimensiuni de spațiu alte suflete sunt iradiate de glasul sferelor primind botezul focului stelar ca pe o binecuvântare. Nu știam că aproape de locul în care-mi izolasem emoțiile nocturne, un alt suflet ardea sub izvorul cotropitor al liniștii ce cobora de sub munte. Am rămas surprins, întrezărind o fizionomie feminină, acolo, la malul apei. Fiind vineri, dădusem voie fetelor ce făceau parte din echipa noastră să plece acasă, la familiile lor”.
În acea clipă, Malena mi-a pus două degete pe buze și mi-a zis: „Te-ar deranja dacă aș încerca să retrăiesc acel dialog?”.
Nu am zis nimic, ceea ce pentru ea a însemnat că poate da timpul înapoi, așa cum simte că este mai bine să o facă.
- Bună seara!
- Bună seara!
- Nu mă așteptam ca în tăcerea asta să întâlnesc o altă ființă, aici la malul apei...sunt Theodor Valerian, șeful grupului arheologic...
- Malena...Malena Demetriad...pictor...fac parte din Tabăra de Creație, deschisă acum câteva zile aici...studentă în ultimul an...
- Un loc numai bun pentru a te inspira...
- Într-adevăr...poate ziua, căci noaptea ...există o limită și pentru artiști chiar...te saturi de ginul cu lămâie și de fumul gros de țigară, care parcă înăbușe până și plămânii atât de puri ai acestor munți...
- Colegii tăi, să înțeleg?
- Da, ei...sunt simpatici, amabili, dar dezolant de plicticoși în ritualurile bahice de fiecare seară...
- Poate pentru voi, artiștii, serile pierdute nu se resimt pe șevalet, poate că sunt motive de inspirație, dar pentru noi, crede-mă, care ciocănim pământul cu târnăcopul și lopețile, astfel de nopți ar însemna zile pierdute sub cort în brațele somnului...
Malena făcu o pauză. Obosise sau pierduse ecoul acelui dialog nocturn, nu știu, dar mi-a lăsat să înțeleg că pot continua jurnalul. Încercasem să urmăresc veridicitatea dialogului dintre ei doi, dar în jurnal, tata nu făcuse decât o scurtă sinteză a momentului în care s-au cunoscut. În sufletul ei însă, eram convins de asta, ascultându-i inflexiunile vocii, dialogul cursese la fel de fluent și clar ca atunci, în acel atât de îndepărtat mai, 1964.
- Putem continua...sau ați obosit...avem timp destul în serile ce vor urma?
- Nu, nu putem renunța așa de ușor...citește până la capăt, căci după aceea sunt sigură că va trebui să deschidem și prima scrisoare, cea pe care el mi-a înmânat-o pe furiș, acolo, lângă Capela ce adăpostește de ani de zile Inima Reginei Maria.... duminică, 20 mai, 1964...
- La doar două zile după ce v-ați cunoscut...
- La doar două zile, deși cred că în romantismul lui a compus-o chiar în seara aceea lângă mine sub tremurul frunzișului călător pe patul pârâului din vale...Citește, citește mai departe...!
„ Nu știu nici azi de ce din clipa când luna a trecut peste brazii ce ne ocoleau ca un inel de rășină din toate părțile și i-am zărit obrazul culcat pe blânda rază de lumină, ceva s-a schimbat în viața mea. Parcă reântâlnisem o ființă dragă, părăsită demult pentru războaie cruciate peste ani, pe care o lăsasem acolo, în valea plângerii apelor, lângă castel, făcându-mi cu mâna când am ieșit pe Poarta Branului, după ce i-am promis că odată, la ceas de seară, sufletele noastre se vor reântâlni și că n-am s-o mai părăsesc nicicând. O priveam tăcut, când ea, deodată, ridicându-și ochii spre înalt mi-a șoptit: „ Auzi, auzi cum plânge Ursa Mare? S-a pornit la vânătoare în noapte și când va trece pe lângă constelațiile vecine ei, după ea vor alerga Câinii de vânătoare și Boarul, gata să sfâșie carnea crudă a nopții pentru a o dărui lunii înfometate...” Vocea ei mi se părea coborâtă din acele timpuri, când o părăsisem pentru a cuceri alte teritorii alături de armatele regelui meu, un rege etrusc, al cărui nume mi se părea că-l revăd și acum înscris pe scut – Mezentius. Cum puteam întreba o ființă pe care o cunoșteam de câteva clipe, dacă retrăiește și ea amintirea acelor timpuri? Ar fi plecat grăbită în noapte, spunându-și că desigur, arheologii, au acel prost obicei de a se transpune în vremurile tulburi după care sapă furibund. Așa cum artiștii din lumea întreagă încearcă să intre în haina personajului pe care îl rup din suflet, atunci când îl compun, imaginându-se pentru o fărâmă de timp că sunt chiar ei, coborâți din paginile cărții sau din culorile amestecate de inspirație. Așa că am tăcut, preferând să prelungesc acel moment al reveriei mele. Știam însă că trebuia să aștern pe hârtie ceea ce simțeam, acel coup du foudre care îmi spulberase identitatea prezentă, făcându-mă să uit că eram căsătorit de patru ani, că Sofia era femeia căreia îi pusesem un inel în deget și că la sânul ei, Narcis, fiul meu, încerca seară de seară să recompună chipul unui tată , cu care nu se jucase decât poate în vis, ținând cont de plecările mele lungi și atât de dese”.
Am privit-o pe Malena, ca pentru a-i spune că aceasta fusese prima însemnare din jurnal, și începusem să caut prima scrisoare, cea pe care tata i-o dăduse la doar două zile de când se cunoscuseră atât de ciudat.
- Narcis, stai, nu te grăbi, și așa este destul de mult pentru mine faptul că m-am regăsit, tânără studentă pe malul acelui fir de pârâu... că m-am legat iar de clipa aceea cu brațe lacome de amintire...scrisoarea ...cea pe care mi-a strecurat-o cu un gest atât de duios și secret în buzunarul bluzei de la piept...scrisoarea aceea... o s-o citim mâine seară...Te rog, Narcis...te rog...!