IV - Lângă Inima Reginei


Malena sosise pe terasă însoțită de una dintre asistentele Așezământului, care târa după ea un stativ pentru perfuzii. M-a rugat să nu o obosesc prea mult, căci avusese o noapte agitată și un gând mi-a spus că ceea ce încercam eu, să dăruiesc cuiva o parte din viața-i trecută, era poate un gest de impietate și nu cel mai înțelept lucru cu putință, ținând cont de bătrânețea și de boala ei. Mai puteam oare da înapoi?
- Îmi pare rău să aud că ați avut o noapte agitată! Jurnalul...jurnalul este de vină? În acest caz am putea renunța la tot...
- Nu, dragul meu, Narcis, de vină pentru starea mea nu este jurnalul...iau niște medicamente care practic îmi devorează toată puterea, dar îmi fac bine la nemernica de semipareză care s-a instalat în corp, ca un chiriaș care m-a ocupat cu forța, fără să plătească măcar chiria de luni de zile!
- Putem continua în seara aceasta?
- Cu siguranță! În seara aceasta vom fi oaspeții Reginei Maria...aici rămăsesem, nu, la momentul când Theodor mi-a dat scrisoarea, prima lui scrisoare, în care își dezvăluia sentimentele...?
- Deci, ați primit invitația sa de a ieși împreună pe loc?
- Cum aș fi putut să nu o fac. Acolo, lângă pârâu, cu o seară înainte simțisem ceva, acel ceva pe care fetele tinere, care abia au intrat în viață, sfios, pe vârfuri, îl descoperă aici, în partea stângă, în colivia sufletului...
- Dragostea?
- Pe atunci nu știam cum se numește acel sentiment, dar era așa ca o arsură puternică, o vibrație în care inima intra ori de câte ori el îmi vorbea, o căldură a privirii pe care mi-o arunca, ca și cum aprinsele stele coborâseră în ochii lui. Ce vrei? Aveam doar douăzeci de ani...prezența lui masculină, acolo, în noapte, claritatea cuvintelor lui pe care urechile mele le decantau ca pe o vrajă, prelungire a șoaptelor pârâului, fizionomia lui geto-dacă, cu barba aceea îngrijită, dar care răspândea un rar și nemaiântâlnit efect de agresivitate nedisimulată...totul m-a făcut ca a doua zi, când l-am simțit lângă șevaletul meu să-i accept pe loc invitația. Există vreo însemnare în jurnal, care să susțină deschiderea primei scrisori?
- Da, există, am citit-o aseară târziu, împreună cu Maria...
- Maria...?
- Logodnica mea...
- E frumoasă?
- Este ființa lângă care aș vrea să îmbătrânesc...Cât despre frumusețe...ce să vă spun...Sunteți artist, pictor, și știți mai bine ca mine, de exemplu, că frumusețea mării nu uimește prin platoșa argintie a valurilor, ci mai degrabă prin străfundurile ei cutreierate de corali și de stele de mare...
- Frumos mod de a descrie sufletul iubitei tale...! Vezi, aici nu mai semeni cu Theodor. Lui i-au plăcut mereu suprafețele strălucitoare, dar atât de calpe ale lucrurilor, l-au atras fizionomiile eclatante, chipul amăgitor de frumos al omului, nu lăuntrica sa alcătuire, acolo, unde eul se zbate să devină nemurire... Hai, citește-mi, copile, ca unui bătrân care o zi întreagă a așteptat cu nerăbdare clipa aceasta a poveștii de seară...
Am deschis jurnalul la paginile pe care cu emoție le parcursesem alături de Maria și am început să citesc cu o voce egală, din care mă străduiam să elimin efuziunile lirice, pe teritoriul cărora frazarea tatei mă arunca, fără a mă putea împotrivi, ca pe un naufragiat disperat și singur.


– 1964, mai, 19 -

„ Nu putusem dormi toată noaptea la gândul că Malena nu ar putea fi decât o prezență iluzorie și trecătoare prin viața mea, că poate a doua zi tabăra de creație se va muta altundeva, că nu o voi mai putea revedea, că nu îndrăznisem mai mult decât a face un simplu schimb de nume, ca în fața unui ghișeu la care oamenii își devoalează identitatea pentru a fi siguri că vor primi informația necesară, pentru care au stat la coada atât de birocratică a vieții... Aș fi vrut să merg în tabără, să o caut, să încerc să stabilesc o punte, pe care, ori de câte ori mi-ar fi fost dor de ea, să o pot trece, fără să mă tem că m-aș putea dezechilibra, căzând în apa leșioasă și neagră a deznădejdii. Cum nu-mi găseam liniștea niciunde, am plecat spre locul unde știam că tabăra își stabilise locația pentru inspirație. Deși era sâmbătă, truditorii culorii erau fiecare în fața șevaletului său, încercând poate să dea un sens zilei ce se înălța ca un fuior de lumină montană. M-am apropiat de fiecare șevalet în parte, ar fi însemnat să-mi deconspir de îndată intenția acelei vizite, dacă m-aș fi oprit imediat lângă ea, prefăcându-mă interesat de temele tablourilor, deși cu coada ochiului, nerăbdător, calculam cât supliciu artistic mai sunt nevoit să îndur, până să ajung lângă ea. Am privit-o de aproape în ochi și i-am spus că m-am gândit la o duminică petrecută undeva într-un loc plin de taină și că o invit, bineânțeles, dacă nu are alt program, să vizităm Capela unde se afla Inima Reginei Maria. Din ochii ei am realizat că nu auzise nicicând de acel loc misterios și m-am bucurat. Poate că acolo, în intimitatea clipei istorice, lângă inima aceea princiară, ce a bătut atât de tandru pentru iubire voi avea curajul să-i spun ce gândesc despre ea, despre noi, despre viitor.”

Malena m-a întrerupt sfios, privind undeva peste copacii cruzi ce încărcau de parfum curtea Așezământului și mi-a zis:
- Într-adevăr, nu mai auzisem nicicând legenda despre Inima Reginei Maria, care se afla în Capela din Măgura Branului. Pe atunci nu știam că peste doar câțiva ani, în 1970, autoritățile de la București vor lua caseta cu bijuteriile și inima Reginei și le vor aduce pentru totdeauna în tezaurul Muzeului Național de Istorie, unde, din păcate, se află și astăzi. Atunci, Theodor nu a avut curajul să-mi spună ceea ce simte pentru mine, n-a vrut sau n-a putut, dar la plecare mi-a strecurat scrisoarea pe care cu siguranță că o compusese cu migală și speranță cu o seară înainte.
- Ce ați simțit acolo, în firida unde inima reginei se odihnea ca o dreaptă recompensă adusă acestui pământ?
- Þi-am spus, nu știam aprope nimic despre legenda inimii reginei, dar vei găsi mai târziu, într-una din scrisorile mele către Theodor, referiri la ea. Tatăl tău mi-a vorbit pe îndelete de mirajul pe care regina îl resimțise pentru Balcicul bulgăresc, acolo unde în satul umil de pescari găsise, după moartea regelui Ferdinand, liniștea și pacea sufletească. Ultima ei dorință a fost ca trupul să-i fie înmormântat la Curtea de Argeș și inima să rămână la Castelul de la Balcic, în capela Stella Maris, dar odată cu cedarea Cadrilaterului Bulgariei inima a fost adusă la Bran. Dintre valurile fulgerate de plasele argintii ale pescarilor locului de la Balcic, inima ei urma să respire aerul tare al munților și să simtă seară de seară înfiorarea nopții prin crengile verzi de brad. Cutremurător...într-adevăr...Theodor își alesese locul ideal pentru a smulge din pieptul unei tinere studente inima-i tresărind la orice pas și la orice vorbă de a lui, de atunci înainte...! Hai, te rog, citește-mi prima lui scrisoare, aceea pe care nu cred că o voi putea uita vreodată...!

Am deschis cu mișcări tremurânde scrisoarea. Este un gest întotdeauna irepetabil cel de a deschide o scrisoare, de a descoperi acolo cuvintele, peste care trecuseră anii ca peste niște forme de relief, care în ciuda vicisitudinilor vremii nu se vor fi erodat niciodată. Mai ales, că erau cuvintele cu care tatăl meu încerca să mintă atunci timpul, căci pentru mine, cel de azi, era o nesăbuință de neiertat încercarea de a cuceri o cetate inexpugnabilă, cum era tinerețea Malenei, cu o cavalerie măcinată de grija unei familii împlinite undeva, departe.


„Atâtea lucruri sunt de spus..."
Theodor către Malena
Atâtea lucruri sunt de spus, deși ar fi mai bine dacă ar rămâne în taina lor, speriate de sentimentul ce le-a dat naștere, cotropite de teama de a nu fi înțelese greșit în frumusețea lor simplă și umilă, care crește din veșnicie, uitare, speranță, de acolo de unde vine doar iubirea...
Ce îl poate face pe un om, care și-a pecetluit soarta, închizându-o cu ani în urmă într-un inel, să mai viseze, ce îl face să simtă nevoia de a auzi glasul unei ființe, de care tocmai s-a despărțit la marginea apei și a timpului, de a-l auzi iar și iar, ca pe un ecou, ce se stinge trist, dar atât de duios și purificator? Atâtea întrebări nu își au răspuns și teama de a auzi ceea ce sufletul nu ar vrea să audă mă face să nu doresc decât să mă substitui unei lagune albastre, acolo unde oceanul aduce și duce răspunsurile pe spinarea valurilor, lăsându-te să-ți închipui singur ceea ce ai dori ca el să-ți ofere drept răspuns. Răspunsul mult așteptat, cel care să îți poată da certitudinea zilei de mâine și dintotdeauna, răspunsul la iubirea ta! Atâtea gânduri se zbat în mine, ca o privighetoare în lațul vânătorului, acorduri pe care le credeam de mult apuse, amintindu-mi că vremea este un șarpe proclet, vameș neânduplecat, care nu te iartă. Atâtea gânduri se spulberă sub viscolul dinlăuntrul ființei mele, încât uneori simt că mă voi preface într-un biblic stâlp de sare, eu cel ce am încălcat la rându-mi porunca divină: să nu râvnești la bunul altuia! Căci știu, că oricât mi-aș dori, nu vei putea fi a mea niciodată! Așa simt acum, poate timpul îmi va dovedi contrariul, dar în clipa asta, când îți scriu, simt că așa va fi! Și atunci mă rog, ca această toamnă din sufletele noastre să ne ajute să trecem iarna cea palidă și imaculată, ca o fecioară în noaptea nunții, pentru ca să putem privi primăvara ce va veni cu prietenie, fără teamă, ca niciodată nici un gând rău al celor ce ne înconjoară și care nu vor întârzia să apară să nu ne atingă și numai noi doi să putem găsi, fără minciună, fără reproș și teamă, răspuns la atâtea întrebări, care așteaptă răspuns. Căci între noi doi sunt atâtea lucruri de spus...”


Am împachetat scrisoarea, privind-o în ochi pe Malena. Ascultase parcă fără să respire intonația cuvintelor mele și am înțeles atunci că, în ciuda dorinței mele inițiale de a fi un cititor egal cu sine însuși, detașat de text, ea simțise că acolo, printre rânduri, mai ardea și acum iubirea tatălui meu pentru ea. Nu a mai dorit să comentăm nimic despre cele citite în seara aceea, mi-a spus doar că pentru ea iubirea mărturisită atunci de tata, direct, prin scrisoarea dăruită la capelă, cât și prin fragmentul de jurnal, constituie adevărul absolut din postulatele euclidiene, referitoare la iubirea dintre ei doi și că se roagă ca noaptea ce va veni să fie alături de tata, măcar în teritoriul atât de deceptiv al visului.