Să cumperi o pisică

Hi! Ea e Lav. Adică Lavinia, pentru pietonii nou-veniți.
Trebuie să intre în biroul directorului să trimită urgent un fax.
Ein, Zwei, Polizei...
Deschide ușa, a reușit .
Drei, Vier, Grenadier...
Răsuflă ușurată că nu e directorul în birou.
Flavia, secretara, îi face semn dulce amical să aștepte puțin, ocupată să vocifereze în receptorul telefonului. Missi scăpase singură prin curte și Titi, individul legitimat de primărie și de preot drept partenerul ei de cameră for ever, nu dădea nici un semn de nevrozare.
La 45 de ani, Flavia gândea cu convingere copilărească despre stările ei, că erau de un firesc fără drept de apel, oricine la fel s-ar fi impacientat.
Un sfert de oră îi tot explică lui Lav situația: „E așa de bine de când o am pe Missi! Poate Titi să plece oricând și oricât, acum am cu cine vorbi în lipsa lui!
Când mă vede Missi îmbrăcată, se uită atât de jalnic la ușă, știind că urmează să plec! Iar când e să mă întorc acasă, parcă mă simte de cum intru în bloc, că o aud din capul scărilor zgrepțănând la ușă!
Nimeni n-a mai fost vreodată ca ea, așa sincer bucuros de venirea mea!”
Iritată, Lav trepădează de nerăbdare să trimită fax-ul, răspunzându-i monosilabic.
Flavia nici nu ia în seamă paginile din mâna ei, neinteresată nici de conținut, nici de urgența faxului. „Trebuie să-ți iei o pisică. Altfel, singurătatea ta nu-i a bună! Nu vezi?! Eu nici cu șefu’ nu mă mai cert, îl las să zică pe-ale lui, iar eu le țin pe-ale mele!”.
#

Lav se întoarse în birou. Rămase cu privirea fixată ca lipită cu prenadez pe Kati, care nu observă nimic, concentrată fiind, ca la o bombă, pe pagina de Internet. Lav privea de fapt dincolo de ea, actualizând mărturisirile ei din alte zile.
Kati își dorise mult o pisică. Numai că maică-sa avea alergie la pisici, strănuta chiar și numai dacă îi spuneai că trecuse alături umbra vreuneia.
Ca gest la o nostalgie neîmplinită, Kati își pusese pe calculator ca screensaver o duzină de imagini cu pisici, care mai de care mai catifelate și mai pisicoase.
De ziua ei primea cadouri bibelouri cu pisici, felicitări cu pisici, broșe cu pisici, suspina când vedea într-o încăpere un tablou sau un calendar cu pisici... Poate de atâta drag ar fi putut chiar naște o pisică, dacă nu și-ar fi extirpat șansele, la 44 de ani făcuse operație și-și scosese uterul, de teama unui cancer la ovare.

#

Neun, zehn, auf Wiedersehen! După ce Flavia i-a confirmat trimiterea fax-ului, Lav a plecat acasă cu Kati și cu Oli...
Și cam astea au fost toate evenimentele senzaționale ale sfârșitului de săptămână. Urmat ca de obicei, de un week-end „cu ferestre închise, sub pat”.
Lav a ținut ușa neîncuiată, să intre oricine, chiar dacă ea ațipește. N-a sunat nimeni, vineri, sâmbătă...
#

A urmat Duminica Floriilor, și dacă nu s-a dus la biserică, așa cum pesemne s-ar fi cuvenit, după preceptele bunicii, a ieșit totuși din casă, într-o provocare de întâlniri, antidot la îmbâcseală.
La piață o vânzătoare turuia continuu, mecanic, parcă doar expira, fără să mai inspire, ca la o placă stricată la patefon, pasând pungile în două mișcări de robot, din dreapta pe cântar, în stânga jos de pe cântar, amestecînd bani vechi cu bani noi: „doi lei, 3 mii mărunt, vă rog!”... Trecu la celălalt cumpărător, fără să privească deasupra scalei cântarului, parcă știind că Lav nu va scoate nici o vorbă, și Lav chiar nici n-ar fi îndrăznit să vocifereze că roșiile erau prea moi pentru prețul pipărat, ori bananele cam bălțate, ca un dalmațian jalnic bronzat...
După turul pieței, înapoi în inbox.
Lav deschide televizorul, să mai fie ceva prezențe în casă, fie și farfaslâcuri tehnice, în afară de bâzâitul muștei, care nu știe cum o fi intrat prin plasa de țânțari.
Și-ntr-adevăr, doamne, cât se mai agitau la TV, și cu ce penibilități se mai distrau, că-i venea ca lui Luca din satul ei, care se-ntorsese beat acasă, și pentru că se înfuriase că ăia de acolo din televizor jucau atâta de parcă râdeau de el, azvârlise cu sticla în ecran, să mai tacă dracului din gură, să-i învețe el minte, mama lor de damblagii!
#

„Oare ar trebui totuși, să-mi cumpăr o pisică?!” „Hai, că acuș îmi sare țandăra! Lav, să știi că o înfurii rău pe Lav! Ce gând absurd! Nici să râd singură n-ar avea haz...”
Tocmai răsfoise o carte „Tratat de mângâieri”: pielea ar fi mijlocul ideal de comunicare nonverbală, obrăzarul sine qua non pentru o viață respirată normal, mijlocul de a pipăi filosofia vieții...
Scaunul e prea dur la pipăit, tastatura calculatorului, chiar dacă scrii un e-mail drag, e rece, indiferentă, incoloră, insipidă, inodoră... Trebuie o ființă vie ca să simți mângâierile...
Și-o imagina pe Flavia mângâind-o poate chiar în acel moment, la televizor, pe Missi, și Missi la rândul ei pisicindu-se a răspuns, cu un tors mieros, ușor surdinizat...
Lav pipăie ușor hainele pe care trebuia să le ajusteze la mașina de cusut pentru maică-sa.. Pentru o clipă simte ecoul unei mângâieri îndepărtate, de mamă care o dorește la vară ori la sărbătorile de iarnă, să-i atingă fața, și ea să-i răspundă cu privirea mătăsoasă de așteptare...
Vorbește cu ea prin mângâierile revărsate din haine: „ Oare nu-i prea înflorat materialul ăsta pentru fustă ?! Ar trebui s-o mai iau pe la cusăturile laterale, e prea largă!”. O îmbracă pentru a simți catifelat pe umeri și pe șolduri mângâierile materialului, arvunit cu gândul și sufletul undeva departe, și într-un sărut antidot la suferința celei care o aștepta, lăsând poarta tot deschisă, poate și noaptea...
În singurătate prelungită din cameră, parcă te aneantizezi, trebuie să te ciupești ca să simți că exiști. Dacă nu ai „un animăluț”, cu care să vorbești, vorba Flaviei, ori o plantă vie, măcar să ai atunci o oglindă mare ca să te vezi mișcându-te, ori o fereastră prin care să te duci cu privirea încolo și-ncoace, ca o minge de ping-pong, ori să ai o muscă, un țânțar, un păianjen... Să ai prizonierii tăi! Terapii naturiste contra prezenței nedorite, Soledad!
Într-o zi, în parc, ascultase un bunic și o bunică, în singurătatea lor edulcorată alături de nepoții aduși la joacă, compătimind un domn și-o doamnă ce-și scoseseră „animăluțele” la plimbare, pe care le urmau conștiincioși prin toate tufișurile, alese imperativ, să-și satisfacă trebuințele:„Deh, unii își împlinesc prin animale toată nevoia de tandrețe..” „Deși eu iubesc animalele, doamne iartă-mă, de ce nu înfiază un copil, sunt atâția copii orfani...”
Lav ar fi intrat în conversație cu ei: „Dragostea unei pisici se poate cumpăra ca un kilogram de cartofi de la piață, pe care-i gratinezi la cuptor, apetisant, după pofta inimii. E mai complicat să cumperi dragostea unui copil de la orfelinat, e arvunită până la urmă altcuiva, celei care l-a născut. Și mai e ceva: o pisică sigur nu te va trăda, chiar dacă o bați, tot nu se va aciua pe la alte case, se va întoarce la tine, chiar și când o faci pierdută pe drumul de la marginea orașului, dincolo de groapa de gunoi...
În plus și în minus, o pisică nu-ți dă bătăi de cap cu viitorul ei, cu școala, cu căsătoria și cu slujba”...
„Va trebui să-mi cumpăr o pisică” revine Lav la gândurile ei...
Oli, prietena lui Kati, avea acasă o duzină de pisici, pentru că atunci când îi făta câte una, nu se-ndura să-i înece puii în găleată, ori să-i ducă „la margine”, cum făceau țăranii care-i lăsau pe câmp, ci întreba duios pe la vecini, pe cei pe care îi știa că erau mai omenoși și că le-ar fi putut îndrăgi, dacă vrea careva un motănel...
„De ce să cumperi o pisică?! Găsești pe toate drumurile! Chiar eu îți dau una, chiar două, când vrei! Uite, am un motan zurbagiu, l-am botezat Bimbo, când s-a poticnit într-un borcan cu vopsea și s-a învârtit ca pensula lui Paul Klee, de mi-a făcut pe parchet un tablou cu adevărat dadaisto-fauvisto-expresionist.”
Oli parcă uitase de blocajul ei când vizitaseră o colegă de redacție, care printre altele, ținuse să le prezinte pisoiul ei, mare și negru, botezat Virgulă, pentru că de pe frunte, până pe bot, avea blănița albă, ca o buclă rebelă. Era închis într-o cușcă de plastic, ca într-un coș de rufe cu ferestruică, în care-i punea bucăți de hârtii rupte în zeci de bucățele, drept rumeguș, ca unui hamser în carantină, sau unui lepros...
#

Lav își aminti că pe drumul spre casă văzuse parcă toate pisicile din cartier tăindu-i calea, și mai mari și mai mici, și mai gri și mai maronii, ori mai negre...
Ca în studenția de la Căminul 6 Martie, unde erau ciorchini de pisici, mai abitir în perioada examenelor.
Când era perioada să se pisicească și scheunau ca un copil după suzetă, ca să aibă liniște de învățat, le alerga zadarnic pe toate coridoarele și acoperișurile. Făcuse alergie la mieunături în călduri, și parcă nu mai făcea deosebirile de rigoare, câte un scâncet de copil pe stradă ori în parc îi zbârlea părul ca la o pisică înfuriată, se făcea arici de iritare, și-i venea să tot fugă, ca la pentatlon.
Deschide calculatorul, și-i trimite Ilinei un e-mail, roz-bombon la mărime și tandru la culoare. Degetele îi clămpăne sprințar pe tastatură, ca-ntr-un joc de-a șoarecele și pisica, ori în ritm de samba ori cha-cha -cha.
Face bilanțul: e ora zece seara și n-a scos o vorbă!
Buzele parcă s-au lipit între ele, îi sunt tot mai crispate, se duce să-și bea țigara cu o cafea, ca să probeze dacă mai e în stare să-și descleșteze gura, se uită în oglindă, cu mișcări de deschidere și respirație, cum își deschid peștii pe uscat gura și-și dilată bronhiile...Era ca o langustă ori un țipar prins în undiță cu momeală de mămăligă...
Aplecată peste chiuvetă, ca-ntr-o stare de vomă, răbufnește într-un strigăt în avalanșă: beșchereciștocdeuramhazachircalosdecucureazanăscocordecârlibaba...
Relaxată, se spală pe față radioasă, se mângâie cu cremă de noapte și susură melancolic la început, apoi mai puternic, ca o revanșă: beșchereciștocdeuramhazachircalordecucreazanăscocordecîrlibabacârlibabcârlibaba, apoi tot mai încet și mai rar, repetat, cum numeri continuu să adormi . Și somnul veni cumva...
Era la Universitate, nu se vedea pe sine, dar se știa acolo, în acea mulțime de studenți, în șir, unul după unul, la intrare în U, sau la coadă la bankomatul de la Bankpost care era într-o parte, ori la telefonul public din cealaltă parte... Mulți, plecați pentru puțin timp pe undeva, ca să-și țină rând, puseseră ca semn câte o pisică moartă, albă, gri, neagră, de orice culoare...
Ceva semănător mai văzuse de mult, în drum spre Eforie, în mijlocul autostrăzii, o pisică stafidită, cine știe de când călcată de mașini, care atunci nu mai era nimic dizgrațios, au contraire, ca o natură moartă cu pisică și linia albă, întreruptă a drumului, ori ca o floare roșie, o floare de mac presată pentru un ierbar pentru ora de botanică, ori între paginile vreunui caiet cu coperte gri asfaltos, ale unui jurnal de călătorie...
Tinerii manevrau firesc bucățile de pisică, ca pe o revistă pusă drept semne de „ocupat”, pisici uscate, ca păsările împăiate, ori ca bucățile de blană de vulpe pentru gulere de lux la paltoane.
În tramvaie și pe străzi, trecea apoi printre studente care-și prindeau părul cu banderole din cozi de pisică, cu naturalețe, ca din orice blană prelucrată la metru.

După ce s-a trezit, dimineața s-a prelungit adânc în zi, îmbibată păstos în imaginea persistentă a studenților și a pisicilor uscate.
A ocolit de departe secretariatul, să evite poveștile Flaviei despre Missi.
Îi era teamă pentru Missi, să nu apară pe genericul filmului ce-i rămăsese în minte, formolizat și el, ca să-l vândă ca pont unui scenarist: “ Generația pisicilor moarte”.