VII - Floarea de colț

La ora la care de obicei o găseam pe Malena pe terasa Așezământului, în acea zi ea nu se afla acolo. Imediat m-am gândit că eforturile de a resuscita niște amintiri aflate în starea critică a uitării, i-au pus pe umeri o povară poate prea grea pentru anii și boala ei. Am intrat în aripa în care conform indicatoarelor proaspăt vopsite se aflau camerele de odihnă ale celor internați aici. Am oprit o soră de caritate și am rugat-o să mă îndrume spre camera unde o pot găsi pe Malena Demetriad. Era în cameră, singură, neânsoțită de sora Clementina, ceea ce mi-a adus o oarecare liniște în suflet, căci, chiar dacă conform spuselor Malenei aceasta era un personaj din jurnalul tatei, totuși în prezența ei mă simțeam un pic stingher, ca să nu spun chiar deranjat. Dar respectul pentru Malena mă obliga să trec peste acest disconfort.
- Știam că ai să vii să mă cauți!
- Am crezut că toate aceste amintiri v-au copleșit...
- Și am clacat?
- Este un fel de-a spune...
- Nu, întrevederile noastre chiar mi-au adus o rază de lumină, la care tânjeam din clipa când m-am internat în prima zi aici. Prezența ta este atât de benefică pentru mine, căci nu știu ce m-aș face dacă într-o zi n-ai mai veni!
- Inevitabil...va veni și o astfel de zi...!
- Sunt conștientă de asta, Narcis...Nu am vrut să-ți spun până acum, mă refer la zilele ce au trecut de când ne-am cunoscut, dar eu am fost întotdeauna o fire mai mult rațională decât sentimentală, și n-am crezut în mesajele viselor...niciodată...Nici măcar atunci când îl iubeam pe tatăl tău...și visele mă cotropeau, noapte de noapte...și toate erau colorate. Căci se spune că atunci când ești fericit somnul tău seamănă cu o imensă pânză pe care pot încăpea toate culorile lăsate de la Creație pe lume. Depinde de tine ce vrei să întruchipezi din ele. Acum însă...
- Este vorba despre un vis pe care ar trebui să mi-l povestiți?
- Exact. De câteva nopți sunt bântuită de fizionomia cuiva...întâi mi-a apărut amăgitor, ca o apă care se revarsă printr-o cascadă de oglinzi și pe care nu o poți atinge, apoi a devenit tot mai concretă, chiar amenințătoare...
- O fizionomie?
- Da, este vorba de Sofia...
- De mama?
- Da. În prima seară mi-a foșnit la ureche un clipocit de vorbe, ca o prevestire rea, ca o apă care se târăște printr-un tunel întortocheat și cu ecou, avertizându-mă că este prea mult ceea ce fac...
- Adică?
- Nu înțelege de ce mai aduc din trecut amintiri care pe ea o dor...de ce nu o las să se odihnească acolo...dincolo...
- Credeți că o doare faptul că noi chemăm cuvintele trecutului, care o ating și pe ea în egală măsură?
- Nu știu...poate. Þi-am spus că nu cred în oniromanție...
- Deloc?
- Absolut deloc...dar azi-noapte...
- Ce s-a întâmplat?
- Eram singură pe o potecă de munte, nu știu dacă eram la Bran sau în alt loc unde pașii ne-au purtat pe mine și pe Theodor. Eram fericită și liniștită sub clipa aceea de vis, încât nu am observat când lângă mine a apărut Sofia. Avea o privire neagră, apăsătoare. M-a întrebat sec care este ultima mea dorință. Cum știam că mai am mult de trăit și nici un interes să o sfârșesc atât de repede, și, culmea, în vis, i-am surâs și am întrebat-o în ce calitate îmi pune această întrebare. Mi-a răspuns că are tot dreptul să facă acest lucru, din moment ce amintirile i-au dat voie să-mi hotărască sfârșitul. În acea clipă lângă ea au apărut niște ființe multicolore cu zeci de ochi, cu perechi de urechi care mai de care mai dornice să prindă dialogul nostru prin foirea lor necontenită, ca niște antene ce se rotesc pentru a prinde mai bine un semnal venit de departe. Unde mai pui că aveau și nenumărate brațe, ca ale unei caracatițe înfricoșătoare. Pe fiecare braț erau înscrise cuvinte, ca niște tatuaje mișcătoare...
- Amintirile ?
- Da, așa credeam și eu, dar erau mai degrabă niște hieroglife, nu cuvinte, căci în vis concretețea lor se disipa în ireal, ele pierzându-și probabil forma inițială devenind ascunse, misterioase. Mi-a spus că, dacă nu cred ceea ce mi-a spus, și dacă nu am nici o dorință de împlinit, va face ceea ce trebuia să facă demult, atunci, la vremea călătoriilor mele cu Theodor prin țară, adică să mă elimine din ecuația iubirii lor. I-am spus că ea n-a știut să înțeleagă faptul că iubirea, nicicând și niciunde, nu va fi o ecuație cu doar doi termeni. Întotdeauna va exista un al treilea și numai destinul va hotărâ care dintre termenii ecuației vor ajunge să pună un egal la capătul drumului lor. Un egal echivalent cu marea și singura iubire. Dacă ea, bineânțeles există sau noi, oamenii suntem atât de obișnuiți să vedem unicitatea acolo unde comunul și banalul se întretaie prin sufletele noastre. Eram, acolo, în vis, un pic speriată deja, privind la brațele ce se agățau de mine malefic, și i-am spus Sofiei că ar fi trebuit să se gândească la o răzbunare atunci când reprezentam ceva pentru Theodor, nu acum, când sunt atât de aproape de final...Mi-a reproșat că prin ceea ce încerc să fac alături de tine, să rescriem jurnalul, îi tulburăm liniștea și îi pătăm amintirile, puține, dar atât de importante pentru ea, cele legate de Theodor. Am încercat să mă smulg din vis și am început să fug...dar poteca, aceea pe care mă aflam, parcă începuse și ea să fugă odată cu mine, lăsându-mi impresia falsă că mă îndepărtez de Sofia, dar cu toate acestea simțindu-i răsuflarea parcă tot mai aproape. Am strigat, dar în vis dinții îmi erau încleștați, mâinile îmi fugiseră din trup și nu mă puteam apăra nicicum. Amintirile ei, ființele acelea dizgrațioase, m-au cuprins cu păienjenișul lor de brațe, în timp ce altele au început să sape tot mai înverșunat pajiștea pe care ne aflam. Când au terminat groapa, care era destul de adâncă, m-au aruncat în fundul ei, în timp ce eu continuam să încerc să cer un ajutor care nu mai venea de nicăieri. M-am gândit să-l strig pe Theodor, dar vocea mea abia scâncea, ca a unui prunc. Am simțit cum mă acoperă acea perdea de fum pe care amintirile o aruncau peste mine. Căci nu era pământ, dar era ceva care parcă mă apăsa terifiant, gata-gata să-mi zdrobească pieptul, care lacom după lipsa aerului începuse să zvâcnească convulsiv. Când ultima fâșie de fum greu a căzut peste trupul meu, abia atunci am auzit vag glasul Sofiei, care începuse să strige râzând: „Theodor...d-le Theodor Valerian...marele arheolog al tuturor timpurilor blestemate...veniți...iată aici zace un artefacte de o nebănuită valoare...veniți, veniți să-l descoperiți...nu auziți cum istoria vă strigă prin toți porii ei de eternitate?” Așa m-am trezit, imaginează-ți, căzută din pat, cu covorașul ăsta răscolit sub mine și la capul meu cu Clementina, trezită de strigătele mele somnabulești.
- Ciudat! Mama a fost o ființă care n-ar fi putut face rău nimănui!
- Poate cât trăia...acum însă...
- Credeți că ar fi bine dacă am renunța la tot?
- Nu știu! Este în joc ultima dorință a tatălui tău...Oricum, nici eu nu cred că am să mai fac mult timp purici pe acest pământ! Las la latitudinea ta!
- Dacă tot nu credeți în vise...ceea ce mi se întâmplă și mie...eu zic să continuăm!
- Dar știi ce, hai să renunțăm la acele scrisori ...cum să le numesc...cele mai intime...să ne raportăm doar la cele ce punctează real și exact relația noastră...
- Cum doriți!
- Rămăsesem la stabilirea lui Theodor aici, în oraș...nu numai a lui...ci și a mea...fiindcă renunțasem să plec la specializare la Paris, la insistențele lui, dar și ale inimii mele...Relația noastră, cum ți-am spus devenea pe zi ce trece mai incandescentă, nu știam spre ce drum ne îndreptăm, mai ales că din punctul meu de vedere, eram liberă de orice îngrădiri. Pe când în cazul lui, familia reprezenta un obstacol pe care trebuia să-l treacă, dacă voia să fim împreună.
- Ați încercat să-l faceți să ia o hotărâre în acest sens?
- Nu, fiindcă bănuiam că un bărbat puternic psihic, așa cum era Theodor, nu are nevoie de sfetnici...el poate hotărâ singur asupra drumului său. Dar am încercat prin scrisori să-i dovedesc că mă simt atât de legată de el, de tot ceea ce însemna trecerea lui prin viața mea. Și i-am scris o scrisoare, într-o noapte, imediat ce el mă sunase și nu îmi spusese nimic altceva decât că a vrut să-mi mai audă o dată vocea, după care mi-a închis. Trebuia să fac ceva pentru a-l determina să ia o hotărâre, să punem capăt plimbărilor prin locuri mirifice, în care ne simțeam atât de bine, dar din care reveneam fiecare în altă casă, în alt pat...
- Să vă citesc atunci...
- Scrisoarea mea intitulată „Am vrut să te mai aud o dată...”!


Am căutat prin vraful de epistole îngălbenite și am găsit scrisoarea cu pricina, începând să i-o citesc pe un ton mai scăzut, ținând cont de faptul că nu ne mai aflam în parcul Așezământului, ci într-o cameră ai cărei pereți fuseseră martori ai atâtor drame odată cu trecerea anilor.



Am vrut să te mai aud o dată – 1964, iunie, 15
Malena către Theodor


"Într-o seară gri, precum sufletul meu, cineva m-a sunat și cu cea mai caldă voce din lume mi-a șoptit: „Am vrut să te mai aud o dată!” Apoi a închis. Și atunci, ca o concluzie logică, când rațiunea nu mai are puterea de a te apăra, când te eliberezi de explicații, iluzii și evadări, am simțit cea mai puternică emoție, am devenit dintr-odată vulnerabilă și această vulnerabilitate am receptat-o cu plăcere și oarecum cu teamă, cu dorință și cu poftă. Dar senzația era cea de împlinire, de lumină strălucitoare, de frenezie și de o stranie bucurie ce-mi inundase sufletul la amurg, neașteptat, după o zi, care fusese atât de tristă. Era ca și cum nu știam unde merg și totuși mă bucuram de necunoscutul ce mi se întindea în fața pașilor, ca și cum nu aveam adăpost, dar toată lumea îmi aparținea, ca și cum eram singură, dar în același timp toți oamenii pe lângă care treceam îmi zâmbeau, confirmându-mi cât eram de fericită! Nu știu de ce în seara aceea, deschizând fereastra camerei mele pentru ca noaptea să pătrundă prin toate ungherele, să mă subjuge, mi s-a părut că aud lanțuri căzând greu, dureros și adânc ferecate, în care ca pe un Prometeu feminin, zeul iubirii mă înlănțuise tragic, iar vulturul deznădejdii rupsese din mine partea cea mai fericită a tinereții mele, aruncând-o pradă câinilor nopții. Știam că ceea ce se întâmplă între noi doi nu poate fi acceptat nici din punct de vedere moral, nici etic, cu atât mai puțin religios...Pe de altă parte știam că în viață nu poți iubi total decât o singură dată și poate căsătoria(încă mă îndoiesc!) aduce confirmarea ei în realitate, dar mai știam că un gând rafinat, acela că te-aș putea iubi și m-ai putea iubi, avea un efect seducător asupra mea, punându-mi în suflet o dorință și declanșând o armonie ale cărei vibrații creșteau pe zi ce trece și care mă învăluiau pe măsură ce timpul transforma această comunicare a noastră într-o dulce nebunie. Ceea ce simt eu pentru tine este o sinteză a tuturor diversităților, întâmplărilor și contradicțiilor din ființa mea. Mă emoționează orice apropiere și orice privire a ta, îmi vine să fac cele mai nebunești lucruri și în același timp mi-e frică de tine și de ce ai putea să faci tu, o explozie teribilă mă macină în fiecare zi și la fel un deșert mă bântuie. De când mă cunosc mă zbat între pasiune și rațiune, dar acum vreau să fiu iubită, așa cum iubesc și eu, în felul meu personal, uneori agresiv, alteori delicat. Acolo la „Inima reginei”, după ce ai plecat, am stat sub pomii aceia în floare și mi-am promis să fiu fericită. Nu știu cu ce preț, încă poate nu conștientizez totul, sunt prea tânără, nu am prea multă experiență de viață. Dar acum când scriu aceste rânduri știu că tu ești cel care mă face fericită și fără acest sentiment nu pot trăi! Simt că trăiesc în afara timpului, că sunt posedată de o forță care mă îndeamnă să ies din mine și să te cunosc...total...să te ating...total...să te vreau...total...! Stau de veghe spiritului tău și spiritului meu, cărnii tale și cărnii mele, minții mele și minții tale și-l simt pe Dumnezeu atât de aproape..."


- De ce spuneați că vă era frică de el?
- Îmi era frică de ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă într-o zi...
- Vă veți despărți?
- Da! Theodor își refulase în mod dibaci până atunci gelozia, dar eu simțeam în fiecare zi, în fiecare privire a sa, în fiecare gest și cuvânt că în vulcanul sufletului său se ascunde atâta lavă de gelozie că ar putea topi întreaga lume...
- Nu i-ați spus-o niciodată?
- Ba da! Dar nu recunoștea. Râdea cu poftă și spunea că ăsta este un defect al tuturor femeilor din lume, să-și condamne partenerii de gelozie...de un sentiment, care, spunea el, nici nu există...
- Ce efect a avut asupra tatei scrisoarea d-voastră?
- Este simplu! Deschide jurnalul! Poate găsești ceva, care să-ți dea un răspuns la întrebare!

Jurnalul tatei avea în el doar câteva rânduri, parcă scrise în grabă, datate iunie, 23.

„Trebuie să iau o hotărâre decisivă, directă, urgentă...fără...fără compromisuri...totală...așa cum este și dragostea ei pentru mine...”

- Hotărârea aceasta era...
- Să ne mutăm împreună. Un lucru pe care îl așteptam amândoi, dar era nevoie ca unul dintre noi să facă primul pas...și, din fericire, acela a fost el...
- De ce din fericire?
- Fiindcă nu cred că eu aș fi putut să-mi înving temerile...
- Temerile?
- Da. În fața unui bărbat pe care-i iubeam, dar despre care știam că are în spate o familie, niște obligații sociale...morale. Și despre care știam că este și foarte gelos. Un lucru însă nu-l știam, nici măcar nu-l bănuiam, acela că ținea prea mult la Sofia și la tine, pentru a face pasul până la capăt...
- Adică, să divorțeze de mama?
- Da. Acele șapte luni cât am stat împreună nu a reușit să se desprindă de rolul lui de tată, ba mai mult, au fost clipe când l-am surprins, fără să vreau, discutând la telefon cu mama ta, asigurând-o că totul între ei va fi bine...Și avea o voce atât de caldă. Aceiași voce caldă cu care cu câteva clipe mai înainte îmi spusese că mă iubește...Atunci mi-am dat seama, că din clipa în care ne-am mutat împreună, a început de fapt și un alt drum, paralel cu iubirea noastră, cel al despărțirii noastre...
- Dar mama nu știa unde stăteați, nici nu avea un număr de telefon măcar de acolo...!
- Tocmai asta m-a durut! Dacă aș fi știut că îl sună ea, că-l presează să se întoarcă, poate aș fi crezut că nimic nu ne poate despărți...dar așa...el era cel care o suna mereu...
- Mama era într-adevăr foarte bolnavă...telefoanele lui o mai țineau în viață cu speranța că într-o bună zi...
- Știam, știam încă de atunci că această clipă va veni, în ciuda asigurărilor lui că vom fi împreună...
- Știați de sintagma „floare de colț”?
- Nu. Acum aud pentru prima dată de ea...în ce context ai aflat de existența ei?
- Există o însemnare a tatei, datată august, 04, în care spunea că din zi în zi i se pare că îi va fi foarte greu să ajungă vreodată la floarea de colț din inima d-voastră. Că urcușul i se pare prea greu, că simte cum între voi se întinde un pustiu greu de reținere, că te simte tot mai rece, mai indiferentă la poezia din sufletul lui. Ãsta este și motivul pentru care pe timpul cât ați stat împreună jurnalul lui este atât de sărac...lipsit de viață...aproape inert, ca un trup ce zace după o boală grea și nu își mai așteaptă decât sfârșitul..
- Și eu care credeam că nu a mai scris nimic în el, fiindcă acum mă avea lângă el, nu mai tânjea după prezența mea... adormind și trezindu-se lângă zâmbetul meu...!
- Este trist cum un om ca tata, după ce și-a văzut visul cu ochii, acela de a vă avea numai a lui, a început să deznădăjduiască, să se autoflageleze, să sufere atât de mult, încât într-una din însemnări să spună sec: „....ca să ajung la tine m-am târât pe brânci, mi-am tăiat palmele asudate în pietrele care mă împiedicau să ajung pe vârful stâncii...acolo unde floarea mea de colț mă ispitea...Știu că niciodată nu voi ajunge acolo...nu mai am puterea de a o face...dar nu am nici puterea de a ți-o spune direct...deși trăim sub același gând de atâta vreme...Poate după ce nu voi mai fi, voi săpa cu mâinile astea de cârtiță blestemată, trudite prin atâtea locuri invadate de istorie, voi încerca să sap un tunel până la tine...Căci sunt sigur că datorită faptelor mele voi fi aruncat în purgatoriul deznădejdii...de unde se ajunge atât de greu la cerul albastru al celor mântuiți...!”
- Am simțit acest sentiment ce-l cufunda zi de zi în tristețe...Apoi, într-o seară, ieșind din baie, l-am surprins vorbind cu Sofia, căreia îi promitea că în câteva zile va reveni acasă...va pune capăt situației de compromis...Îți dai seama...când am auzit de „situație de compromis”...alături de mine...
- Poate a simțit ceva în legătură cu Andrei...
- Andrei...da...se poate...în legătură cu Andrei...
- Știu totul, din jurnal...știu că ați fost tentată să mergeți cu o bursă la Paris, să urmați un curs de compoziție...la îndemnul și, se pare, cu sponsorizarea lui Andrei...
- Andrei era unul dintre asistenții de viitor ai Institutului de Arte...La început între noi nu existau decât subiecte legate de pictură...mai târziu, când am observat răceala din privirea și glasul lui Theodor, m-am simțit, încetul cu încetul atrasă de Andrei...Față de gelozia și tristețea pe care Theodor le revărsa asupra celor din jurul său, exuberanța și tonusul optimist pe care Andrei le dăruia oamenilor, erau calea prin care căutam să evadez într-o lume pe care o doream...o tânjeam! Theodor nu accepta prieteni în jurul lui, nu mergea la petreceri, la discoteci..nicăieri...voia să mă aibă numai pentru el, ca pe o pasăre rară pe care o ții într-o colivie și rareori dai jos pânza neagră, care o acoperă de privirile indiscrete ale celor din jur, lăsând-o să cânte, doar pentru câteva clipe și numai pentru el.... Și totul din cauza geloziei lui fără margini...
- Ați plecat la Paris?
- Stai, stai, Narcis, observ că ai renunțat complet la jurnal și scrisori...
- Mi se pare mult mai atractiv dialogul cu d-voastră...apoi starea deloc bună a sănătății...poate și visele cu mama...cred că e mai bine să continuăm așa...
- Cum vrei tu...de fapt tu ești cel care va scrie epilogul acestei povești...! Am plecat la Paris, fiindcă trebuie să știi că noi femeile suntem cel mai mare arheolog al lumii..
- Cum adică?
- Să-ți explic. Theodor a fost o vreme artefactele cu care mă mândream când ieșeam în lume, eu îl descoperisem acolo, în Valea Branului și nu voiam să-l împart cu nimeni...nici măcar cu soția sa...Apoi, cu vremea, descoperirea mea s-a demodat, s-a banalizat, și-a pierdut din culoare, ca și cum atunci când îl descoperisem, fără să știu sau să vreau, îl atinsesem cu șpaclul și periuța mea de arheolog și îi luasem din strălucire, îi lovisem colțurile perfecte de diamant regal și abia acum observam că lumina lui tainică s-a stins, abia mai pâlpâie...
- Pe când Andrei?
- Da. Andrei era un vestigiu numai bun de cercetat și care mă ispitea pe zi ce trece...
- Tata a aflat?
- Sigur! A trebuit să-i spun de bursă, apoi, posesiv cum îl știam, nu s-a lăsat până nu a cules informațiile necesare de la colegi, desigur, care să-l ducă la Andrei...
- Atunci, după ce ați plecat a făcut gestul acela nebunesc...
- Gest nebunesc? Am înțeles de la el că inima...inima l-a lăsat...de durere pentru plecarea mea sau de gelozie...a avut un preinfarct.
- Asta ați știut d-voastră, după ce v-ați întors de la Paris. Noi, noi însă, eu și mama, am trăit lângă el acea clipă de deznădejde, când crezând că face un act de dreptate și eroism infantil, a consumat alcool în cantități impresionante și a mai luat și câteva sedative, așa... ca desert. Așa a ajuns la reanimare...
- La reanimare? N-am știut niciodată?
- În jurnal există un fragment, scris probabil cu mult după acel eveniment în care încearcă, la rece, să-și explice gestul nebunesc...Cel puțin așa consider eu, ceea ce a făcut el atunci! Nimeni nu are dreptul să-și ia viața din cauza unei iubiri trecute, pierdute...Câte lucruri de preț nu pierdem în îndelungata noastră viață, mult mai de preț decât iubirea! Ce ar însemna să ne retragem cu toții în acest gest decisiv...?
- Poți să-mi citești...numai fragmentul acela...fiindcă de atunci, de la plecarea mea la Paris nu au mai existat scrisori între noi!
- Nici dialog?
- Ba da...din păcate...unul care a lăsat urme adânci în viitoarea mea existență!
- Numai a d-voastră?
- Numai a mea. Ai să vezi de ce. Dar mai întâi, fragmentul de jurnal...te rog!

Atât de mult am vrut să evit citirea acelui fragment, care pe mine m-a durut enorm, fiind vorba de tata, dar cum discuția noastră ajunsese în acest punct critic nu am putut s-o refuz pe Malena.

Castanii, 1965, mai, 03

“Nu credeam că voi mai zări capătul acelei nopți. Și nici că ziua mă va primi ca oaspete la paharul de lapte luminos pe care se pregătea să îl dăruiască lumii, lacome de viață. În fața ochilor foșneau ca o amintire demult trecută crengile castanilor ce își învârtau crengile ca un păun rotat pe sub fereastra rezervei mele de la reanimare. Castanii... Da, ei îmi aminteau acum clar de ochii Malenei, de acel crâmpei de viață petrecut cu ea sub soarele de la 2 Mai, pe plaja aceea muribundă, ca și speranțele mele, în acel august acum atât de îndepărtat...Și doar a fost un august al anului trecut....! Mi-aș fi amanetat propria-mi viață, numai să am cea mai mică certitudine că vom putea fi împreună, o viață, un an, o zi... Știam că pentru ea acesta este un joc secund, plin de labirinturi fără întoarcere și de întrebări fără răspuns. Crezusem că viața niciodată nu va fi altfel pentru noi, că vom trece împreună prin ea, că eu voi ști să o ocrotesc de toate întrebările incomode ale vieții... Plecarea ei la Paris, cu bursa aceea, o schimbase, poate și datorită reîntâlnirii cu Andrei, cel care încercase să se strecoare în relația noastră încă din primele zile cînd ne cunoscuserăm la Bran, la tabăra de creație. La 2 Mai fuseserăm ca niște naufragiați pe o insulă...numai noi doi și marea...dar asta era acum câteva luni, când încă mai însemnam ceva pentru ea...Acolo, printre bărcile pescarilor ce împânzeau cu plasele lor marea, sub amurgul acela, violet ca și inima mea, intuisem că nu mai dorea decât să-și petreacă ultimele zile de vacanță în locul acela sălbatic, care-i ațâța simțurile tinere, lângă un bărbat al cărei miros lăuntric îl purta în trup ca o osândă pe toate cărările vieții ei, de care nu se putea rupe, așa cum nu s-ar fi putut desprinde de propria-i umbră. Castanii din ochii ei fumegau acum ca un reproș trimis ancestral din stirpea bărbătească a neamului meu, care mă dojenea pentru că pusesem iubirea pentru Malena înaintea oricărui ideal al vieții mele, înaintea familiei. Pentru mine conta însă acel moment unic de fericire intensă, când mi se părea că mă pot lua la întrecere cu timpul. Malena fusese pentru mine pe atunci panaceul de care orice bărbat are nevoie, acea rază de candoare juvenilă, macerată într-un sărut al cărui gust îl uitasem de demult. Când ea m-a părăsit fără nici un cuvânt, plecând la Paris, am încercat să rezolv într-un mod neortodox și puțin bizar pentru un om matur despărțirea de ea. Scriind jurnalul acesta mă simțisem asemenea tuturor celor ce au încercat măcar o dată în viață să ascundă cuvântul sub lespedea inimii, pentru a-l lăsa celor ce îi vor urma. Poeții mor odată cu cuvintele lor, știam asta din poeziile lui Khayam, orice scriitură este o lepădare de sine și o neantizare a eului, dar eu depășisem acest prag acum prin încercarea mea de a termina ultimul capitol al vieții prin gestul suicidului. Ce mă salvase oare, pentru ca acum, în această cameră de spital, să-mi aduc duios aminte de Malena? Castanii, castanii din ochii ei, amintirea lor fulgurantă, care mă oprise de la gestul final. Simțeam cum afară furtuna se întețește, norii atârnând ca niște cămăși puse la uscat sub streașina cerului, simțeam în brațe seva răcoritoare a perfuziei, dar mai simțeam și zbaterea jalnică a trunchiurilor castanilor înfometați de ploaia izbăvitoare, care începuse să cadă din cer. Ploaia asta mă hrănea parcă și pe mine, rostogolindu-se pe caldarâm ca pașii unui monstru diluvian. Am simțit deodată o pace adâncă, am revăzut țărmul brăzdat de pescăruși de la 2 Mai, am mirosit prin aerul stătut al încăperii mireasma algelor intrate într-o putrefacție lentă, dar binefăcătoare de pe țărmul iubirii mele și mi-am promis că voi încerca să uit totul... Ba nu... nu voi uita, voi pune pe hârtie acel petec de fericire marină, pentru ca ori de câte ori îmi va fi dor de castani să recit grav, în aerul tăios al nopții, afânat ca mirosul gutuilor coapte de bunica în cuptorul bătrân, numele ei și să simt aroma unei veri mântuitoare, adormită sub foșnetul castanilor în floare din inima mea".

- A putut scrie el asta?
- Da! De ce vă mirați?
- Fiindcă am crezut că nu-l mai interesam, că pentru el nu mai conta decât momentul desprinderii de mine ca de un balast nefolositor, spre întoarcerea acasă...! Chiar a încercat gestul despre care vorbește în jurnal? Eu am știut de la el, mai târziu, că a avut o criză de inimă, care din păcate a lăsat în trupul lui sechele pentru toată viața...
- Nu-i adevărat, a fost prea orgolios să vă spună adevărul...acesta, pe care abia acum l-ați aflat...
- De ce, de ce nu mi-a spus că nu vrea să plec la Paris, de ce a întreținut acel dialog perpetuu cu Sofia, dialog care pe mine mă măcina clipă de clipă și mă îndepărta de el?
- Fiindcă tata a fost omul contrariilor și i-a plăcut toată viața să se cufunde într-un pesimism din care nici el nu se mai putea salva! Ãsta a fost Theodor Valerian!
- Așa este! Era în stare să sape ca o cârtiță un sit întreg doar pentru un ciob de istorie prăfuit, inestetic, poate, pentru alții, iar pictura i se părea în schimb o natură moartă privită de oameni vii...Dacă aș fi știut toate acestea, atunci când între noi s-a derulat atât de patetic ultima noastră conversație...
- Patetic?
- Da! A știut că Andrei era plecat din țară și mi-a făcut o vizită. Reproșuri, schimburi de cuvinte, unele neplăcute, apoi declarații de iubire, cum nu-mi mai făcuse de atunci, de la Bran...Șoaptele lui, atingerile, băutura...lumânările parfumate, muzica...și iată că am cedat...
- Nu ar fi fost pentru prima dată, nu?
- Doar că acum uitasem să mă protejez...uitasem cu totul...înțelegi ce vreau să spun...poate că el asta a și urmărit...nu știu...nu voi știi niciodată! Așa că peste o lună, am simțit ceea ce orice femeie simte cu o emoție de nedescris...Că voi avea un copil!
- Un copil!
- Da! Și știam că numai al lui poate fi!
- Dar, bine, exista și Andrei!
- Narcis, o femeie știe atunci când va avea un copil, știe cu precizie matematică și al cui este!
- I-ați spus?
- Nu. Niciodată!
- De ce?
- Am crezut că a făcut-o intenționat, numai și numai pentru a mă despărți de Andrei, fiindcă pe el nu-l mai credeam în stare să vă părăsească pentru a doua oară, chit că la mijloc ar fi fost copilul nostru! N-am vrut să mă târăsc în genunchi în fața lui, să-l implor să mă primească...să recunoască copilul...
- Dar Andrei?
- A fost pentru prima dată în viață când am mințit ca să mă apăr? I-am spus că este al lui...ceea ce era destul de plauzibil, ținând cont de faptul că stăteam împreună de jumătate de an...
- Care a fost reacția lui?
- Una neașteptată...mi-a spus că nu are timp de o viață de familie stabilă acum, că are multe proiecte, mai ales în străinătate și că aș face bine să scap de copil...
- Ceea ce ați și făcut, ținând cont de împrejurări...
- Nu. N-am făcut asta! I-am spus că plec în provincie să avortez, la cea mai bună prietenă a mea din liceu...Nu voiam să intru în gura târgului...care să mă arate cu degetul ca pe o mamă, care din rațiuni imorale – refuzul lui Andrei – renunță la fărâma de lumină ce strălucește în ea ca o comoară ascunsă și tainică. Acolo am stat până am născut, iar la întoarcere i-am spus că am avut câteva probleme la avort, o infecție, care m-a ținut în spital. Oricum, el era mulțumit că acel capitol cu copilul se încheiase...și am simțit că nici nu-mi dusese prea mult dorul, cât timp lipsisem...din moment ce nu-l interesase unde am stat și de ce a durat șederea mea atât de mult...!
- Și copilul...?
- Copilul l-am adus la Așezământ, aici, au avut grije de el surorile de caritate...
- Aici la Așezământ? Acum unde este?
Malena mi-a făcut semn să-i împing căruciorul spre o ușă, care se afla în camera în care purtasem până atunci discuția și a ciocănit la ea. În prag a apărut sora Clementina.
- Vino, vino, Clementina...i-am vorbit lui Narcis despre copilul meu...care, deși nu i-am oferit viața pe care poate o merita, niciodată nu mi-a reproșat asta...Nu-i așa?
- Așa-i, mamă. Știi că niciodată nu ți-am reproșat nimic!
- Mamă? am silabisit eu stupefiat. Clementina?
- Clementina este copilul meu și al lui Theodor...
- Copilul lui Theodor...e, nu, că asta este într-adevăr o telenovelă...!
- Stai, liniștește-te, Narcis, viața noastră însăși este o telenovelă și noi, din păcate, nu putem rezista tentației de a juca un rol, cât de mic în ea...
- Asta înseamnă că eu și cu Clementina...
- Sunteți frați! Îmi pare rău totuși că atunci când ne-am văzut ultima dată, când a venit să mă viziteze la Așezământ, după pareză, nu i-am spus adevărul tatălui tău...
- Dar, bine, câți ani aveam eu atunci...când s-a năcut Clementina?
- Trei ani...Stai, stai, nu te rușina de întrebarea pe care mi-ai pus-o! Clementina nu se supără! Ea este mai mică cu trei ani decât tine, dar o formă agravantă de diabet, pe care a moștenit-o de la mine, plus o boală de piele necruțătoare au mâncat din ea de-a lungul timpului...Așa încât fata mea dragă arată o vârstă pe care nu o merită și pe care eu mă fac că nici nu o observ!
- Și pareza d-voastră?
- Un motiv la fel de simplu, ca viața. Am aflat că Andrei organiza expoziții în străinătate pentru a altă “speranță” a picturii din Institut... și nu numai expoziții. Am făcut un șoc nervos, am cedat psihic...ce vrei...orice femeie înșelată devine o clepsidră spartă din care nisipul curge năvalnic, zdrobind timpul...măcinând sufletul...urâțind trupul...!
- Ați fi putut să-i spuneți atunci!
- N-am făcut-o și acum îmi pare rău...
- De ce nu-i scrieți?
- Cui?
- Tatei!
- Narcis, mi-ai spus că a plecat...pentru totdeauna!
- Așa este...dar de ce trebuie ca mereu să ne conformăm cutumelor din viața noastră și să scriem doar celor de aici...de ce nu, și celor de dincolo...!
- Măi, tinere, tu cu realitatea ta virtuală mă poți face să cred că ai putea să-mi aduci aici până și holograma lui Theodor, cu care să dialoghez, ba, poate să îi dau și un sărut!!!
- Nu. Nu așa...m-am gândit să-i scrieți...o scrisoare...o ultimă scrisoare...Știți, după ce a murit mama, ori de câte ori plecam de la mormântul ei, tata lăsa în firida de sub banca ce fusese construită de el lângă mormânt câte un bilețel. Odată, fără să știe, am citit unul dintre ele. Își cerea iertare mamei pentru viața de calvar pe care i-o impusese cu atâta indiferență. Și întotdeauna am crezut că acele gânduri au ajuns în vreun fel sau altul la ea! De ce n-ar fi și acum tot la fel?
- Să-i scriu și eu o scrisoare?
- Da. O să i-o las acolo, sub băncuță, în firidă.
- Dar ploile, vântul...anii...?
- Nu aveți nicio grijă...acolo se va conserva perfect. Poate literele se vor gheboșa de trecerea anilor, ca niște bătrâni neajutorați, își vor pleca obosite fruntea pe semnele de punctuație, se vor sprijini nevolnice în cârja semnului de exclamare sau se vor adăposti de ploile lungi de toamnă sub umbrela semnului de întrebare. Dar vor fi cu toatele acolo, lângă tata...care, sigur, va citi scrisoarea...într-o bună zi.
- M-ai convins. Când îmi aduci jurnalul...finalizat?
- Peste 3-4 zile!
- Atunci îți voi da și scrisoarea către el...Vezi, am început și eu să cred în minunile tale virtuale!