Puterea descântecului



Pe drumul spre casă i-am mărturisit unchiului Ristică faptul că pe mine această întâlnire cu luparul nu mă impresionase deloc. Nu întâlnisem acel om misterios, cu o structură psihică care să merite să fie temută de cei din obârșia locului. Într-un cuvânt, nu aveam de ce să cred că moș Dochiaru era unul dintre șamanii, cu care civilizațiile străvechi românești se puteau lăuda. Unchiul nu mi-a răspuns nimic, dar în noaptea aceea aveam să asist la un lucru greu de crezut pentru un om străin locului ca mine. Acel lucru a fost atât de ireal pentru un student rătăcit în istoria locului aceluia, dar în același timp impregnat adânc în tradiția locului, fiind considerat un fapt magic. Ajunși la stână, unchiul și Săndel au scos de acolo tot ceea ce însemna fier. Am așteptat noaptea fără nici un fior deosebit, căci nu-mi venea a crede mie, băiat de oraș, că o haită feroce s-ar putea împiedica de o foarfecă legată cu niște nojițe negre de un bătrân, care nici măcar nu păruse a da prea multă importanță ritualului în sine, ritual care eu mă așteptam să fie tainic, încărcat de formule magice, cu obiecte de ritual meșteșugite și a căror forță să-ți trezească imaginația, să ți-o pună la lucru, să te facă să te simți într-adevăr pe un tărâm de legendă.
Ne-am ascuns toți trei în stână, așteptând momentul apariției haitei, dacă într-adevăr ea găsea de cuviință să ne calce iar teritoriul sau să atace în altă parte. Așteptarea nu a fost lungă. Au apărut doi lupi, numai doi de data asta. După ce au dat târcoale gardurilor, au intrat direct în țarcul mare și s-au repezit amândoi spre aceiași mioară, care înspăimântată o luase la fugă și se refugiase în ușa mare a șopronului, lovind-o cu înverșunare cu capul, ca și cum ar fi cerut ajutor. M-am uitat întrebător la unchiul, dar acesta mi-a făcut semn să stau liniștit și să nu-mi fac remarcată prezența în vreun fel. Ajunși lângă mioară, lupii au început să o înghiontească cu boturile, dar, fapt de necrezut, gurile le stăteau închise, ca și cum ceva le-ar fi blocat fălcile puternice și ei numai ce împungeau caraghios oaia, care speriată se lovea, ba de unul, ba de altul. Râvna lupanilor creștea, cu cât creștea și starea noastră de amuzament, văzând cum două animale, de altfel feroce, se jucau parcă cu biata oaie ce nu înțelegea ce i se întâmplă.
- Luparul, mi-a șoptit la ureche unchiul, luparul i-a legat pe cinste...
- Nu înțeleg, i-am răspuns eu, nu înțeleg ce se întâmplă, dacă nu aș ști că sunt cu voi aici, în stână, aș crede că totul este un vis...
Lupanii se înverșunau și mai cu putere să prindă prin deschizătura botului lor ceva din mirosul de pradă al oii, dar văzând că truda le este zadarnică s-au retras. Unchiul și Săndel s-au repezit în țarc să izoleze mioara atacată, urmând ca preț de șapte zile să-i oprească laptele pentru cașul dorit de lupar.
Când s-a împlinit sorocul, am urcat cu unchiul la coliba luparului. Nu de alta, dar mă puseseră pe gânduri vorbele unchiului referitoare la vrăji și descântece și, dacă aveam reportofonul pregătit să imortalizez aspecte mitice ale locului, musai trebuia să și cred în existența lor. Și pe unul dintre acestea îl trăisem la stână, personal.
Unchiul m-a avertizat, când ne-am despărțit sub coastă:
- Ai grije, nepoate, nu încerca să-l tragi de limbă pe moș despre meșteșugurile lui, nu știe de glumă și nu vreau să se supere pe tine și să te trimită prin coclauri, de n-om mai fi în stare să te găsim, că atât îmi trebuie cu soră-mea de la oraș! Ascultă mult și vorbește cât mai puțin!
Moșul m-a întâmpinat cu o figură mult mai sobră de data asta.
- Ei, ia spune, așa-i că plecasei cam dezamăgit de la mine acu’ șapte zile? Ce ți-ai zis: „cine se crede și moșul ăsta de învârte un biet cuțit și bolborosește în dodii cuvintele și gata, zice că a țesut un descântec?”
- Să fiu sincer, nu m-ați impresionat deloc atunci!
- Dar când am făcut-o?
- Noaptea ce a venit, când am văzut lupanii cum săreau ca iezii, ai fi zis că se joacă cu biata mioară.
- Ai adus cașul?
- Adus!
- Dă-l încoace. Cred că nu și-au băgat botul în el alde Ristică sau zurbagiul ăla de Săndel...!
- Nu. Au făcut cum le-ați zis! Dar, eu tot întreb, ce-ar fi fost dacă o făceau?
- Tu nu înțelegi, băiete, ăsta este obolul meu...pentru munca mea...Aici în munte nu e ca la voi, acolo, jos, la oraș, unde câțiva muncesc și din munca lor se înfruptă de trei ori mai mulți...!
- Eu mai întreb ceva, fiindcă am mai citit...cașul...cașul ăsta are pentru d-voastră o semnificație aparte?
- Ești destupat la cap, flăcăule...îmi place de tine! Sigur! Mă hrănesc din puterea lupului, din cazna lui de a-mi înfrânge descântecul. Caznă, după cum ai văzut și tu, zadarnică! Cașul ăsta îmi dă ceva din puterea lui...așa cum mi-a dat de ani și ani de zile...ori de câte ori i-am legat!
- De când vă știți, ați fost așa...
- Lupar?
- Da!
- Nu, am fost și eu om în rândul lumii ca unchi-tău, Ristică! Dar tot de la un lup mi se trage...e o poveste lungă...
- Nu avem timp acum de ea?
- Eu am, tu ai? Că dacă ai revenit la mine, înseamnă că vrei să știi cine ți-a făcut și ce ți-a făcut!
- Ce mi-a făcut?
- Văd că ești nerăbdător să afli! Încetul cu încetul se face oțetul, flăcăule! Răbdarea este ăl mai de preț lucru din lume! Ce ar fi însemnat dacă taica Dumnezeu, atunci când a creat lumea, n-ar fi avut răbdare? Poate acum eram noi lupani și lupii oameni! Deși, dacă stau bine să mă gândesc, avem oarece asemănări cu haita aceea! Hai, să le luăm atunci pe rând, bine?
- De acord!
- Aveam o turmă mică de oi, rămasă de la tata. Singur îmi era foarte greu să dovedesc toate angaralele pe care ți le pune în cârcă lucrarea unei stâne. De la o vreme se aținea noapte de noapte la oile mele un lup. Mare. Cum nu mai văzusem eu nicicând prin locurile astea! Întâi amușinase locul, să vadă dacă este luat cu mână tare de om sau poate lovi când îi vine lui cheful de carne proaspătă. Am încercat să-i dovedesc din prima seară că am braț de nădejde, cu care nu trebuie să se pună, dar el tot năvălea pe la porți și-mi speria oile. Voia să vadă și dacă zăvozii sunt pricepuți sau sunt doar câini de pripas, ținuți de om numai ca să sperie întunericul nopții cu un lătrat. Când mi-a luat prima oaie, n-am putut dormi două zile de ciudă. Apoi, când am zis că s-a tras la altă stână, m-a atacat din nou și mi-a luat doi miei. Era prea mult pentru gândul meu! Aveam de la moșul meu câteva cărți pe care nu le deschisesem niciodată. Erau în ele fotografii șterse de timp cu diavoli, duhuri rele, obiecte cu care un descântător poate ține omul și timpul în loc, năstrape, cățui de tot felul, cupe și mirodenii nemaiântâlnite, ierburi tainice, pânze cu puteri de leac, foarfece de tuns oi, multe, ce să-ți zic, multe lucruri pe care eu nu știam să le deslușesc privitor la folosința lor. De acolo am învățat primele leacuri, cu care să mă apăr de om, iar apoi de animal. Că pe lumea asta, băiete, întâi trebuie să te știi ferit de om, și numai apoi de sălbăticiune! Trebuia însă ca pentru a reuși să am sub mână unul dintre lupi...
- Adică să-l prinzi...viu...?
- Întocmai! Mi-am zis: „Păi, dacă lupanul are atâta curaj în el încât îmi calcă bătătura, eu de ce nu aș face la fel?” L-am urmărit zile în șir, să-i aflu rosturile, vadurile de popas, cărările de furiș, și am dat de vizuina lui. Atunci abia am înțeles că era vorba de o lupoaică...una mare...cred că era mama lupoaicelor de pe aici, atât era de semeață...avea și doi lupani mici după ea...
- Păi, nu puteai s-o împuști, pur și simplu?
- Măi, băiete, la noi în munte nu s-a zălogit legea care domnește la voi în oraș. Ai un dușman, repede îl dai pieirii, cu orice preț, cu orice mijloace! Aici noi ne respectăm unul pe altul, om și animal, căutăm să ne impunem fiecare prin iscusință, prin vicleșuguri bine dospite în cuptorul minții, nu așa, hodoronc-tronc, pun mâna pe pușcă, pac și gata! Trebuie ca animalul să te simtă de stăpân, să-ți ia mirosul de putere, pe care să-l transmită și celorlalți ai săi, ca pe o datină veche. Și atunci niciunul nu se mai poate apropia de tine. Nicicând!
- Ce-ați făcut?
- Am urmărit-o, și când a plecat de la vizuină, am îndesat puiandrii într-un sac și dus am fost la stână!
- Ea ce-a făcut?
- În prima noapte s-a abătut pe la porțile stânei. Venise după mirosul lor, al meu poate, nu știu, dar era acolo, dând târcoale. Îi simțeam dorul de mamă părăsită, o priveam pe după ferestre cum se agită, cum lovește cu botul gardurile dărăpănate ale împrejmuirii, cum saltă capul spre luna cocârjată de pe cer, ca și cum ar vrea s-o implore să intre în stufărișul de nor ca ea să poată să vină să-mi ceară socoteală. Știa acum că nu-s om de paie, că am gând strașnic de răzbunare și cheag la minte, din moment ce i-am luat de sub nas sufletele îmblănite. O turmă întreagă dacă i-ar fi stat ospăț în față și tot n-ar fi mai interesat-o nimic! Puii! Puii erau singura ei nădejde! Nu știi, măi, copile, tu n-ai de unde să știi, cum suferă o sălbăticiune după puiul pierdut...Noi, oamenii, am avea multe de învățat! Am ieșit tiptil din casă și am pus puiandrii, pe care îi vârâsem într-o cușcă veche pentru puii de curcă, în tindă. Știam că dacă va veni drept spre ei, că altă cale nu avea, când va păși pe primul fuștei al scării capcana o va lovi...Așa a și fost! Cu gândul la puii ce mișunau și lătrau subțire la mirosul ei a pășit drept în laț. N-am vrut s-o omor, acum că știam că are și pui...am lovit-o cu bâta în cap să-și piardă firea. Apoi am legat-o la bot cu niște nojițe negre, puternice, așa cum văzusem eu în buchea veche a cărții. Piciorul din față, dreptul, era pierdut. Atârna ca o năframă roșie sub cangea metalică a capcanei. I l-am secționat, lăsându-i doar un ciot, așa, ca amintire de la întâlnirea cu omul. Am dus-o cu tot cu pui la vizuina ei. De atunci, nu mi-a mai călcat stâna. Nu numai ea, nici un lupan!
- De-aia vi se spune luparul?
- Și de-asta! Uite, vezi cuțitul ăsta de os? E din osul lupoaicei prinse în capcană. Din ce a mai rămas din piciorul ei isprăvit de gura fierului. De atunci leg lupii, prin fălcile foarfecei de tuns oi. Cu o singură condiție! Să nu fie urmă de fier în bătătura celui care a plecat cu descântecul de la mine! Acum, hai, hai să revenim la mioarele noastre! Ia spune, te întreb așa, ca de la bărbat la bărbat! Îți vine vreodată dor de fată...de femeie...aievea sau în vis?
- Nu știu de ce, dar capitolul ăsta nu mă prea interesează acum deloc! Absolut deloc!
- Și dacă n-ai fi nimerit în bătătura mea, să știi că nu te-ar mai fi interesat toată viața de aici înainte!
- De ce spuneți asta?
- Vezi, tu flăcăule, eu simt îndată când un suflet este poprit de vreo vrajă, de vreun descântec...
- Și te pomenești că ați simțit și în cazul meu acest lucru?
- De cum ai pășit pe tăpșan cu Ristică...Ia, spune, nu ți-au plăcut niciodată fetele?
- Ba da! Ce vorbă-i asta! Dar, de la un timp nu știu de ce am o ciudă mare pe ele. Am trăit o poveste urâtă cu o fată și de atunci... Știi mata, cum se zice...mi s-a tăiat...
- Cu ce fată?
- Cu o colegă de facultate, acum doi ani. Era de peste munte. Fată frumoasă, dar cam grea la minte, că mă întrebam cum de a reușit să păcălească literatura română și să devină studentă...
- Lasă! Lasă, că am auzit și eu pe aici prin sălbăticia mea de peșcheșurile pe care voi le încondeiați pe la profesori...așa că nu te mai mira. Și ce s-a întâmplat?
- Fata, ți-am zis, era de peste munți. Mai mergeam la ea, mai ales iarna în vacanțe. Îmi plăcea să schiez pe colinele alea tăcute și singuratice, care se întindeau dincolo de casa lor. Îmi făcuse maică-sa, de altfel, o femeie gospodină, o pereche de mănuși, ciorapi groși, o căciuliță de lână, tare simpatică și un fular, cu care ieșeam pe pârtie. Până într-o seară...
- Când?
- Când eu m-am trezit din somn și le-am auzit pe amândouă șoșotind în bucătărie. De felul meu sunt un băiat bine crescut. Am vrut să mă întorc pe cealaltă parte și să încerc să adorm. Dar mi-am auzit pronunțat numele și atunci mi-am ciulit urechile ca iepuroiul. Ce crezi că discutau?
- Cum să te ferece?
- Să mă ferece?
- Da, adică să te țină numai pentru ele?
- Poate ai dreptate. Maică-sa i-a spus: „ Ai grije, trebuie neapărat să-l tragi la pat! Nu trebuie să scapi ocazia asta! Este băiat de oraș, îi pui în cârcă fecioria ta, îl ameninți și tot al tău are să fie! Nu vreau să-ți dea ăștia vreun post prin creierul munților și să rămâi ca mine, o proastă la țară! Þie, îți place de el, nu?”
- Și fetișcana ce i-a răspuns?
- I-a zis: „Îmi place mamă, dar îmi mai plac și alții din facultate, și parcă n-aș zice ba, dacă mi-ar băga și alții mâna pe sub fustă oleacă!” Maică-sa în loc s-o apostrofeze, știi ce i-a zis: „Leită cum eram eu, fata dragă a mamei, bucățică ruptă din mine, că și mie îmi fugeau mințile și mi se întindea gâtul după orice pereche de nădragi! Da, lasă, îl prostim și apoi după un timp, după ce te ia și faceți așezare la casa voastră, poți, din partea mea, să-l și țipi afară din viața ta!
- Fata, fata, a fost de acord?
- S-a cam codit, zicându-i că nu sunt atât de prost și de liniștit, cum par la prima vedere, dar hoașca i-a spus ceva, care atunci nu m-a pus pe gânduri, dar care acum îmi dă fiori...
- Ce i-a spus?
- I-a zis că asta-i treaba ei cu domesticitul meu, că a vorbit ea de-a fir a păr cu baba...
- Baba, cu baba a zis?
Și în acel moment moș Dochiaru, ridicându-se brusc în picioare și aruncând fulgerele alea negre din ochi, de care se temea atâta unchiul, începuse să măsoare cu pasul nervos tinda, unde ne așezasem la taifas.
- Baba, a zis?
- Da. Așa a liniștit-o maică-sa, cu cuvântul ăsta!
- Apăi, înseamnă că aici este treabă grea de descifrat, lucrătură meșteră! Baba...baba este renumită peste munte!
- Păi, și ce crezi că mi-a făcut?
- E simplu! Tu, după ce ai auzit vorbele alea...cum ai reacționat?
- N-am dat de înțeles că aș fi auzit ceva, dar am rupt prietenia cu ea...definitiv...
- A fost ușor?
- Deloc! Au insistat, și ea, și maică-sa, pe diferite căi, ba mai mult, hoașca a stat de vorbă și cu ai mei...Dar eu luasem hotărârea definitivă și nimic și nimeni nu mă mai puteau întoarce din drum...
- Și de atunci, fetele nu mai există pentru tine...nu?
- Asta cam așa este, dar nu mi-am făcut probleme. Am încercat să-mi umplu timpul cu învățatul...Ãsta este pentru moment lucrul cel mai important pentru mine...și pentru viitorul meu!
- Multe lucruri sunt importante pentru viitor...băiete...multe lucruri...și vrând-nevrând femeia este unul dintre ele...dacă nu, cel mai important...Știi ce ți-a făcut mașterea aia?
- Nu, de unde să știu?
- Te-a legat să nu mai gândești la femeie...
- Păi, cum să mă lege, dacă nici nu a pus mâna pe mine?
- Nici nu era nevoie...mănușile de lână, ciorapii, fularul...le-ai purtat...pe toate...
- Da. La schi!
- Păi, vezi! Uite, cum stă treaba cu vraja asta...Căciula aia de lână ți-a prins mințile ca într-un cerc de foc...Așa, ca să nu te mai gândești nicicând la alta...Fularul...fularul era menit să-ți strângă sub cumpăna limbii toate cuvintele mieroase, frumoase, e drept, și înșelătoare, pe care noi bărbații le spunem femeilor din viața noastră...Mânușile, erau capcane, pentru ca nicicând mâinile tale să nu mai dorească să atingă trup de altă femeie...
- Și ciorapii...niște amărâți de ciorapi?
- Ca pașii tăi să nu mai ducă nicicând la alta, decât la fiică-sa?
- Nu-mi vine să cred! Nu-mi vine să cred ce aud!
- Dar o să-ți vină să crezi ceea ce ai să vezi? O să poți rezista fricii ce o să te înconjoare ca un brâu de gheață, atunci când o să vezi cu ochii tăi cum arată duhul care s-a încuibat în tine, cu care ai fost legat?
- Când să-l văd?
- În noaptea asta!
- Aici?
- Nu chiar aici, ci în coliba mea. La coliba de la baltă!
- Când, mai precis?
- La crucea nopții!
- Adică la miezul nopții?
- Se vede că ești un om citit...da, la crucea nopții...Dar cum știu că nici un muritor nu ar putea suporta vederea duhului, fără să i se umple inima de spaimă mare, am să fac cu tine o vrajă și am să te ascund într-un nor de ceață, acolo, lângă gura bălții. Dar nu trebuie să miști și mai ales să scoți grai...indiferent ce oi vedea sau ce oi auzi! Asta să-ți fie pricepută!
Apoi ne-am așezat la masa pitică de lemn din tindă și am mâncat. La sfârșit, luparul mi-a dat un ceai verde, ca pielea unui gușter. Și tare bun. Am simțit cum mi se destinde tot trupul, ca un arc înmuiat, o căldură blândă mi se risipea prin toți mușchii și moșul mi-a zis că așa voi putea suporta mai ușor frigul ce mă va cuprinde în norul de ceață. Și poate voi suporta mai lesne și frica...N-am mai zis nimic. Căci cuvintele moșului erau îndeajuns ca să-mi închidă gura și poarta curiozității cât de cât.
La miezul nopții am ajuns la baltă. Era un cer plin cu stele și mă gândeam că alți tineri de vârsta mea se plimbă romantic cu ființa iubită, în timp ce eu aștept să fiu închis într-un nor de ceață și să văd în carne și oase un duh! Gândindu-mă la cât de profitabilă ar fi pentru carierea mea viitoare de student această întâmplare, îmi pregătisem și reportofonul, de care nu voiam să afle însă luparul, care poate mi-ar fi interzis să-l folosesc. Era o liniște din aceea de sfârșit de lume, dar și blândă, după felul cu care astrele străluceau sub noapte, parcă vârful muntelui ar fi fost atârnat de ele ca de niște mătănii albăstrui, lucitoare. Moșul mi-a frecat fruntea cu o mână de pelin uscat și o amăreală mi-a cuprins simțurile dintr-odată. Bolborosea cuvinte fără șir și noimă, și am simțit cum încet-încet mă cuprinde un aer umed, răcoritor, care-mi cobora prin trup ca o cascadă de fum.
- Așa, l-am auzit pe lupar șoptind, așa...acum ești protejat...nimeni din cei vii de pe acest pământ nu te-ar putea vedea...Să sperăm că nu o va face nici duhul...
M-am ciupit tare, de câteva ori, ca să văd dacă nu cumva ceea ce se întâmplă nu este vis, dacă moșul pehlivan din fire nu încercase să-și bată joc de un orășan fără minte și neumblat prin astfel de locuri, dar durerea fizică pe care am resimțit-o, ca de altfel și echimozele pe care a doua zi le-am zărit pe mâini, mi-au dat sensul real al acelei clipe. Am auzit apoi vocea luparului. Dar ce voce! Nimic din blândețea cu care discutase cu mine câteva ore în urmă! O voce venită parcă dintr-un mormânt adânc și greu, plină de spaime și în același timp atât de autoritară, încât mi-am dat seama abia atunci de adevărata față sub care ziua moșul își ascundea ființa.
- Asfodel...! Jupâne Asfodel...! ia vino, până la nănașă-tău, oleacă! Ei, Asfodel...ori vrei să-ți spun Bărbăție, cum te-a botezat baba? Îți poruncesc să ieși din băiat!
Simultan am simțit că tot corpul îmi intră în convulsii repetate, ca un vapor în vrie. O căldură amestecată cu ace de gheață încerca să-mi perforeze pielea, făcându-mi părul de pe mâini să stea ridicat ca la curent continuu, parcă mi-aș fi dat pe el cu gelul meu preferat, cu care-mi făceam frizura când ieșeam seara în oraș. Asta pe vremea când îmi mai plăceau fetele...
Mă durea tot corpul, ca și cum aș fi fost supus supliciului istoric al legării de patru cai, fiecare trăgându-mi o parte din corp într-o direcție opusă. Credeam că o să leșin de durere, că-mi voi pierde cunoștința și nu voi mai putea vedea ce se va întâmpla acolo lângă baltă. O ultimă săgeată mi-a străpuns inima, și ca sub un șoc anafilactic am mai putut să văd cum noaptea din jur devine albastră sub fulgerarea unei lumini care ieșise chiar din norul meu de ceață, sub care mă ascunsese luparul. Moșul bătea aerul cu mâinile-i, care acum mi se păreau ca niște catarge sub furtună, rostind sacadat: „Ieși și arată-te, duh neputincios, căci mare este puterea luparului, fiul Dochiei, stăpâna iernii, cea cu șapte cojoace...vreau să te văd...față la față!”. Și atunci la marginea bălții, care parcă bolborosea și ea acum, se înălță un fuior de lumină albastră. Întâi n-am distins nimic, decât vălul de amăgire care se rotea încet-încet. Apoi, am văzut că lumina avea o formă lunguiață, cu un cap sferic, ochi bulbucați, fosforescenți, o gură putred de hidoasă și atât! Nu mâini, nu picioare și se înfășura prin aer, de ai fi zis că dansează! Mi se părea că face asta, ori din pricina temerei pe care i-o stârnise moșul cu glasul său amenințător, fie pentru a-i face acestuia pe plac, fie că ăsta era pur și simplu modul lui de a-și face simțită prezența în lume.
Era totul aievea, încercam să mă întreb în gând, sau era doar efectul narcotic al ceaiului pe care năzdrăvanul de moș mi-l servise și care acum mă trimitea într-o lume paralelă? Când presupusul duh i-a răspuns luparului orice simț s-a blocat în mine. Fiindcă mi-am recunoscut vocea, deși buzele mele, cele reale, erau încleștate de o muțenie stranie și nici vorbă să încerc să port un dialog cu moș Dochiaru!