Ferestrele erau întunecate, pierdute în clădirea înaltă, și se apropie și mai mult de parbriz, încercând să le localizeze. Își miji ochii, încercând să găsească vreun reper, dar nu se distingea nimic clar. Nu știa de ce voise să mai privească ferestrele de unde văzuse pentru prima oară cerul, mirând-o cu măreția lui.

Bineînțeles, atunci era prea mică pentru a gândi astfel, probabil că i se păruse a fi ceva foarte aproape, pufos, și poate că încercase să-l atingă. Știa că bunica fusese cea care i-l arătase, tot ea crescând-o până la 14 ani când, într-o zi, aproape pe neașteptate, a fugit în norul acela pufos, în căutarea unei liniști pe care n-o avusese pe pământ. Liliana se simțise atunci trădată – doar stabilise clar, cu bunica, momentul despărțirii: peste 25 de ani. Aceasta însă se răzvrătise, pentru prima oară în viață făcuse altceva decât gândiseră și porunciseră ceilalți.
Zâmbi amintirilor. Da, bunica era singura care o iubise cu adevărat. Părinții ei, cei care dormeau acum fără măcar să bănuiască faptul că a doua zi dimineață îi vor găsi camera goală, n-o mângâiaseră, n-o îmbrățișaseră niciodată din tot sufletul. Nu-i simțise aproape, vibrând împreună cu ea. Bunica o veghease în nopțile cu febră, tot ea o condusese la școală, în prima zi. Părinții ei nu aveau timp pentru mofturi dintr-astea, cum le numeau. Erau preocupați să facă bani, carieră. După ce bunica a murit, Liliana a preluat, treptat, pe neștiute, rolul acesteia în casă. Avea 14 ani, un examen de dat, la liceu, dar nimeni n-a întrebat-o dacă are ori nu timp să și învețe, să facă și mâncare, curățenie. Cu masca de fructe pe față, mama sa – actriță pe scenă dar și în viață – îi cerea să meargă în vârful picioarelor prin casă, pentru a nu-i deranja odihna de după-amiază, atât de necesară înaintea unui spectacol. Era tot timpul ocupată, nu avea când să stea de vorbă și cu fiica sa. Prea multele personaje din teatru invadau apartamentul, și atunci Liliana se retrăgea în bucătărie, unde putea învăța. Cât depre tatăl ei, acesta nu era aproape deloc acasă, venind seara târziu și plecând dimineața, devreme. Ca director de spital, era mereu solicitată prezența lui acolo. Se ocupa de sănătatea semenilor săi, dar n-a întrebat-o nicicând pe Liliana dacă sufletul ei nu suferă, dacă n-o doare.
Reușitele ei la liceu, la facultate, mai târziu, au rămas neobservate în familie, fiind umbrite de succesele actriței și ale directorului doctor. Liliana a avut câteva tentative de a se apropia de mama sa, de a-i povesti prima sa dragoste, de a-i cere un sfat, dar gestul obosit al mâinii cu degete lungi, îngrijite, o dezarmase de fiecare dată. Doar jurnalul o asculta, fidel, înregistrându-i toate visurile, toate speranțele. Și-ar fi dorit o mamă căreia să-i poată încredința orice secret și care, mai ales, să-i fie prietenă. Nu se întâmplase așa. Casa lor parcă era un sanctuar al tăcerii când era vorba despre familie. Nu se discuta nimic, nici despre viitor, nici despre trecut, erau niște străini, pe care viața îi reunise pentru ceva vreme sub același acoperiș. Speranța Lilianei era că într-o zi va pleca din acea casă, va avea propria viață, propria familie. Va avea copii și – își promitea – va fi cea mai bună prietenă a lor. Numai că anii treceau și toate iubirile ei se terminau brusc, de parcă ceva le-ar fi rupt în două. Inexplicabil, fără un cuvânt, iubiții ei dispăreau sau nu-i mai adresau o vorbă, ca și cum nimic n-ar fi fost înainte între ei. Așa se întâmplase cu Dragoș, studentul la Drept, cu care fusese prietenă o jumătate de an. Acesta pur și simplu dispăruse din oraș, fără un semn. Apoi Cătălin, profesorul de sport, care o ceruse în căsătorie: trecuse într-o zi pe lângă ea de parcă nici n-ar fi cunoscut-o. Nu-și dădea seama unde greșea, cum, ce se întâmpla. Se gândea că poate ea e de vină pentru deznodământul acela ciudat, poate că ea făcuse vreo greșeală de neiertat, dar orice ar fi făcut, tot ar fi meritat o explicație, un cuvânt.
Bineînțeles, nu avusese cu cine să discute despre asta în casă. Ai ei erau aceleași marionete dintotdeauna, nu se schimbase nimic în comportamentul lor. Iar ea, ca de obicei, trebuia să le facă pe toate, ca o slujnică, bucătăreasă. Poate că asta și era considerată, i-a zis într-o zi noul prieten, Lucian, coleg de facultate. Liliana a dat repede din cap, respingând ideea, nu, nu era adevărat, părinții ei erau doar reci, nu erau ipocriți, nu erau atât de mârșavi. El n-a mai zis nimic, a lăsat-o în pace atunci. Relația lor s-a dezvoltat frumos, se iubeau, erau făcuți unul pentru altul și, câteva luni mai târziu, au hotărât să se căsătorească. Într-o zi însă Lucian a venit la cursuri cu un chip întunecat, cu o privire încrâncenată. I-a mărturisit totul Lilianei imediat, cum mama ei, actrița, îl așteptase cu o seară în urmă acasă, cerându-i să-i vorbească pentru câteva clipe. Lucruri îngrozitoare rostise atunci despre ea, fiica sa: cum că e labilă psihic, cum că are SIDA și doar câteva luni o mai despart de moarte. L-a implorat apoi să nu-și strice viața, să se despartă de Liliana, căci oricum legătura lor nu avea nici un viitor. Lucian o ascultase fără o vorbă, o privise tot timpul în ochi, cum juca teatru, cum își juca rolul, după care i-a arătat ușa și i-a zis simplu: „Vă rog să ieșiți“. Doamna Ichim se enervase atunci și trecuse la amenințări, dar el se ridicase brusc de pe scaun, rămânând în fața ei, și poate că atunci se speriase de el sau își dăduse seama că n-o crede și plecase. Liliana plânsese atunci, mult, pentru toată viața care-i fusese interzisă de mama sa și, odată ajunsă a acasă, o întrebă dacă e adevărat. Da, era adevărat totul, ea îi îndepărtase și pe ceilalți bărbați, fiindcă nici unul nu era demn de fiica sa, nici unul nu o merita. Cel care îi era destinat nu apăruse încă, nu încă, era prea devreme, poate mai târziu, după ce ei doi, ea și taică-său, nu vor mai fi pe lumea aceasta. Plecase trântind ușa, acoperindu-și urechile, namaivoind să audă. Îl căutase apoi pe Lucian și-l rugase să vină s-o ia în acea noapte – nu avea totuși curaj să-i înfrunte, să treacă pe lângă ei și să-i anunțe că pleacă, deși așa ar fi meritat. Le va lăsa un bilet, era suficient pentru viața de slugă pe care i-o oferiseră.
Acum, când motorul Daciei torcea în gerul lui ianuarie, Liliana, cu ochii mijiți, încerca să vadă ferestrele întunecate ale blocului. Nu le distinse, dovadă că acolo nu era nimic, nu mai era nimic, și o clipă i se păru că o zărește pe bunica sa, cu un ghemotoc în brațe, uitându-se spre cer. Dar doar o clipă; după aceea întoarse capul spre Lucian și-i zâmbi. În viața ei se deschideau alte ferestre.