Am călătorit împreună cu un prieten ce are un mic elicopter personal - până l-am pornit am avut ceva de furcă; după ce a început să bâzâie, ne-am simțit ca doi tăietori de lemne cu drujbele puse-n funcțiune.

Peisajul îl cunoșteam oarecum, se schimbase ceva: se schimbase culoarea, desigur.

Am aterizat pe un soi de schelărie metalică ce avea deasupra un presupus heliport. Construcția era înaltă de tot - fiare ruginite, scămoșate și o mâzgă depusă pe țevile și traversele alea; pe ici, pe colo crescuse un fel de mușchi. Celelalte clădiri arătau la fel. Cât vedeai cu ochii numai schelării. Tot ce fusese cărămidă, sau beton, sau plastic, sau ipsos dispăruse cu desăvârșire. Pe alocuri rezistaseră ceva închipuiri ale unor foste geamuri.

Am luat-o de-a lungul pasarelei. S-a terminat brusc. Nu exista o scară de coborâre spre sala de spectacol, care acum aducea mai mult a sală de restaurant decât a sală de spectacol: un planșeu imens de sticlă, un capac transparent, la fel pereții. Înlăuntru, pe scenă, se zbătea formația. Concerta. Publicul ședea pe la mese, discuții, atmosferă de restaurant cu pretenții. Câteva perechi dansau tandru-contradictoriu, ne părând a fi asociate gesturilor membrilor formației. Câțiva ședeau de vorbă, în picioare. Doamnele și domnișoarele păreau a fi tinere, foarte tinere și foarte bine întreținute. Erau îmbrăcate exclusiv în rochii de seară. Domnii aveau între 55 - 65 de ani și între 25 - 35 de ani - domnii între 25 - 35 de ani având, după toate aparențele, peste 120 de kilograme. Erau tunși scurt, sau rași în cap.

Ne-a fost imposibil să coborâm, așa că ne-am întors.

Uitându-ne în depărtare, mult dincolo de marginea platformei, am hotărât să ne încumetăm să coborâm de pe schelăria aia, să încercăm să găsim o intrare prin partea de jos a clădirii în care avea loc concertul.
Jos, la baza clădirii, am dat peste un fel de canal, nu foarte lat, dar lung cât se vedea cu ochii. Solul, un fel de pământ "depământat", roșiatic și aceeași mâzgă și mușchiul de culoare incertă. Spre stânga, pe malul celălalt, în depărtare, sprijinite de o altă schelărie pareau a fi niște barăci. Am pornit întracolo, sperând să putem trece dincolo, să vedem dacă dăm de cineva. Presupuneam că vom da de o punte, de un podeț, ceva de felul ăsta, o plută, o barcă, o chestie din aia făcută din sfori, ori liane.

Ajunși în dreptul clădirilor ălea mici, "stivuite" pe lângă schelărie, ne-am dat seama că sunt pustii. Noi am strigat, însă nimic nu s-a arătat a fi viu.

Am adormit în cele din urmă. Visul a avut ultimul cuvânt de spus.