agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2468 .



Atracție fatală - IV -
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2008-08-08  |     | 



Mi se încredințase acest caz de către șeful meu, care știa cât de mult însemnase pentru mine prietenia cu Matei și Ioana.
Expertiza criminalistică și percheziția camerei de hotel în care stătuse Ioana îmi oferiseră însă indicii slabe, verigi rupte dintr-un lanț, care ar fi trebuit să conducă la descoperirea celui ce încercase să scape de Ioana. Fiindcă trebuie să vă spun, că ipoteza unui accident alpin, formulată inițial, atunci, la cald, cum se spune, a căzut destul de repede. Autopsia a relevat urme puternice ale unui tranchilizant luat de Ioana în noaptea sau în dimineața ieșirii pe pârtie. Rămânea să stabilesc dacă îl luase în mod voluntar sau dacă cineva i-l „oferise”. Ideea că altcineva o împinsese în noaptea uitării îmi măcinase creierul din prima clipă. Ioana nu era genul de femeie care să-și ia singură viața, pe care o iubea atât de mult. N-a făcut-o în anii de zbucium sufletesc, pe care abia acum îi intuiam în spatele fațadei de armonie cu Matei, n-o făcuse în nopțile de singurătate, când iubirea îi fusese sacrificată pe altarul unei științe acaparatoare. De ce ar fi făcut-o acum? Și totuși, în noaptea dinaintea morții, Ioana avusese un musafir, dovadă cele două pahare de pe măsuța pliantă din camera de hotel. Musafirul nu se atinsese însă de el. Femeie? Bărbat? La o scotocire atentă a camerei, sub un fotoliu am găsit un nasture de palton. Slab indiciu...dar totuși exista ceva. Plus o dezordine ce nu-i era proprie Ioanei, ca și cum între ea și musafirul necunoscut ar fi avut loc o altercație. Motivul? Semne mari de întrebare planau în micuța cameră, ale cărei lucruri mă priveau parcă rece, cu indiferență.
În ziua morții Ioanei, la institutul în care lucra Matei era o atmosferă de sărbătoare. Tocmai i se testase noua invenție și prietenul meu era în culmea fericirii. Vestea morții Ioanei l-a făcut să cadă moale pe scaun, bâlguind cuvinte fără sens, șoptind aproape sugrumat: „...i-am spus eu...nu m-a ascultat...Mihai...numai el putea...!” A refuzat să mai vadă pe cineva, rugându-mă să-l duc acasă, unde s-a închis într-o tăcere apăsătoare, scoică părăsită pe fundul oceanului de durere ce-l purta în suflet.
Cercetările mergeau greoi, uneori mi se părea că un destin potrivnic mi se așează în cale, închizându-mi toate portițele ce duceau la atât de așteptata soluție finală. Cine ar fi putut să o urască într-atât pe Ioana, încât să-i ia viața? Am petrecut zile întregi în apartamentul lor, căutând noi și noi dovezi. Matei se retrăsese la casa lor de la țară pentru a se liniști. Și într-o zi norocul mi-a surâs. Într-un sertar ascuns din bibliotecă, mascat de cărți, am descoperit o mică și inestimabilă comoară. Jurnalul Ioanei, o scrisoare ce încă mai mirosea a parfum fin și o casetă audio. Întreaga noapte le-am studiat ca pe niște relicve de mare preț și atâtea surprize mi s-au revelat, încât a doua zi eram convins că voi începe să deslușesc acest fir al Ariadnei, ce-i putea aduce liniștea prietenului meu, Matei.
Aveam din acea dimineață două persoane pe care le puteam suspecta în mod indubitabil de moartea Ioanei. Caseta găsită în ascunzătoarea Ioanei era de la Magda Bucur, căci pe ea era înregistrată următoarea amenințare, deloc voalată: „Sunt Magda, dacă vrei să te mai bucuri de viața asta, părăsește-l pe Mihai!”. Scrisoarea parfumată era bineânțeles de la Becheru, un mod convențional de a-și face cunoscute sentimentele pe care le nutrea pentru Ioana. Patetic, în finalul scrisorii acesta amenința că, dacă îi va fi refuzată prietenia, se va sinucide!
Intrasem și în posesia informației, conform căreia între ciberneticiana Magda Bucur și tânărul cercetător Mihai Becheru se consumase timp de doi ani o idilă cunoscută de cercul lor de prieteni, existând chiar posibilitatea unei logodne ce urma să fie anunțată. Dar seara aceea de la familia Petrescu îl schimbase definitiv pe Mihai, prins ca un somon neajutorat în plasa deasă și neiertătoare a Ioanei. Gestul o rănise profund pe Magda, care, aveam să mă conving, era în stare de orice pentru a-și apăra iubirea. Recursese ea la tranchilizant pentru a se debarasa de Ioana? Fiindcă, după cum aflasem, fusese și ea, împreună cu Becheru în grupul de prieteni din vacanța fatală pentru Ioana de la munte. Investigațiile de rutină îmi confirmaseră că în seara dinaintea morții, Ioana împreună cu mai multe prietene, printre care și Magda, își petrecuseră câteva ore în barul hotelului. Fără bărbați. Numai ele singure. Ioana se retrăsese în camera ei în jurul orei 23,00, iar Magda cu celelalte prietene dansaseră în discoteca hotelului până aproape de revărsatul zorilor.
Când Magda Bucur a intrat în biroul meu mi s-a părut că o lumină edenică se revarsă peste interiorul modest și auster al camerei.
- Luați loc, doamnă! Cred că bănuiți de ce v-am chemat?
- Cred că da...sau intuiesc...Ioana, biata de ea, cine ar fi bănuit!
- Aș vrea să știu cât mai multe amănunte despre șederea la munte. Mă intrigă faptul că ați devenit, așa, peste noapte, cea mai bună prietenă a Ioanei, d-voastră care în urmă cu ceva timp o amenințați verbal pe această casetă audio!
Și am scos din sertarul biroului meu caseta atât de amenințătoare. Magda râse zgomotos, dându-și capul pe spate.
- Uitasem de casetă! O copilărie, pe care am regretat-o apoi, când mi-am dat seama că Ioana nu are nicio vină, că de fapt Mihai era un pui de prepeliță prins în laț de un vânător, vânător ce nu vâna decât de amorul artei. Șederea noastră la munte ne-a apropiat definitiv pe amândouă, și ne-am amuzat copios de pe urma acestei casete. În seara dinaintea morții, acolo, la bar, ea mi-a dezvăluit toate încercările disperate ale lui Mihai de a-i câștiga prietenia, povestindu-mi și de o scrisoare patetică a acestuia care îi fusese adresată. În zadar! Iubirea Ioanei pentru Matei nu putea fi zdruncinată de nimeni și nimic pe lume! Ne-am împăcat în fața unui pahar și aș fi vrut să continuăm seara împreună, la discotecă, dar, cum nu prea se simțea în apele ei, fiindcă îl sunase de câteva ori pe Matei, iar acesta nu-i răspunsese, s-a retras în cameră.
- - Mihai...ce știți de Mihai!
- A suferit enorm, dar nici vorbă să-și ia viața. Nu știți cum sunt bărbații în marea lor majoritate? Patetici, dar lași!
- Mihai a fost și el în hotel în noaptea crimei?
- Da, a băut zdravăn la o masă alăturată nouă, neconvenindu-i „matriarhatul” nostru și alianța subită dintre mine și Ioana. Simțise că pierduse două iubite, una sigură, adică eu, și una la care visa, Ioana. Părăsise restaurantul sprijinit de un picol până în camera sa.
- Stătea într-un apartament alăturat camerei Ioanei, nu?
- Da. La sosirea noastră la munte s-a făcut luntre și punte pentru a nimeri lângă camera ei.
- Și totuși, nici el nu a auzit nimic suspect în acea noapte. Nici nu ar fi avut cum, din moment ce mi-a declarat că fusese într-atât de beat încât adormise pe un fotoliu. Vă mulțumesc, doamnă Bucur! Dacă voi mai avea nevoie de alte informații, vă voi căuta!
- Cu multă plăcere, vă stau la dispoziție!
Gândurile mi se învârteau ca un carusel. Căzuseră variantele „Magda” și „Mihai”, amândoi aveau alibiuri solide, pe care de altfel le-am și verificat apoi. Faptul că Matei nu fusese în noaptea crimei acasă, nerăspunzându-i la telefon Ioanei, el care se închidea întotdeauna în tovărășia formulelor lui plicticoase, mi-a dat de bănuit. Am fost totuși și la institut pentru a-mi verifica niște supoziții. Într-adevăr, Matei stătuse în acea noapte la institut. Era noaptea premergătoare testării inovației și voia să verifice ultimele calcule. Cel puțin așa îi spusese guardului, precizând că va sta până dimineață la el în birou. Ceea ce se și întâmplase, declarația guardului semnalând că nimeni nu mai intrase sau ieșise din institut până dimineață .
Lectura atentă a jurnalului Ioanei și o serie de investigații pline de surprize pentru mine, m-au determinat într-un final să-l anchetez și pe Matei.
Stătea în biroul meu, prăbușit pe un scaun, cu părul vâlvoi, aproape albit după cele câteva zile petrecute la casa de la țară. Þinea strâns în brațe albumul Ioanei, pe care în mod „intenționat” îl lăsasem la vedere în locuința lor.
- Horia, dacă ai ști cât mă bucur că te văd! Nu știi ce înseamnă să fii singur! Este înfiorător să te simți părăsit de toți și de toate! Azi-noapte, în casa aceea mare și pustie, în cuibul visurilor mele și ale Ioanei, am simțit pentru prima dată că omul nu trebuie să fie singur! Niciodată! Am găsit și un jurnal al ei, despre a cărei existență nici nu știam. Mi-am dat seama că toată viața mea am condamnat-o pe Ioana la o recluziune înspăimântătoare, care i-a strivit ceas de ceas, tot ceea ce a avut ea mai frumos și mai sensibil, mai curat în ea. Colivia în care am ținut-o deliberat a osândit-o la pieire. I-a frânt prea devreme zborul, i-a înăbușit cântecul! A îndemnat-o să facă ultimul pas, fatal, cel spre moarte. Horia, de-ai ști cât mă simt de vinovat!
- Liniștește-te , Matei! Vreau să-ți pun câteva întrebări.
- Credeam că m-ai chemat ca un prieten...nu ca un criminalist!
- Și una, și alta, Matei! Numai că există în viață clipe când criminalistul trebuie să rămână singur cu el însuși și să dezbrace haina de amintiri a unei prietenii trecute. Ai crezut întotdeauna, grație orgoliului tău bărbătesc, că numai tu o poți face fericită pe Ioana, dar fericirea pe care i-ai oferit-o era una iluzorie, floare veștejită, fără viață. Când tânărul acela, Mihai, a apărut în viața voastră, ai crezut că între voi s-a așternut acel nor ce plutește rău prevestitor peste viața cuplurilor statornicite de ani buni. Întâi te-ai răsculat interior, judecându-te, condamnându-te pentru toți acei ani pe care i i-ai furat, sacrificându-i pentru munca ta. Și tot de atâtea ori te-ai absolvit de pedeapsă printr-o pledoarie „pro domo” searbădă și lașă. Încetul cu încetul ai găsit-o doar pe ea vinovată, de o culpabilitate fără egal sub soare, fără să te gândești la cauza ce generase întreaga ei comportare: conviețuirea imposibilă cu tine, golită de sentimente și sens, corabie în derivă. Și atunci ai condamnat-o definititv, la moarte, fără echivoc, fără putință de scăpare.
- Horia, doar nu vrei să spui că eu...? Ioana avea atâția dușmani printre femei. Și printre bărbați...Magda Bucur, poate chiar și acel Mihai Becheru...pe care în ultimul timp îl cam neglijase...
- Îl neglijase? Să coborâm cu picioarele pe pământ, Matei! Între ea și Mihai n-a existat niciodată nimic, poate numai în imaginația ta bolnavă! Ce perfidă este uneori iubirea, cum se poate transforma într-o clipă în buruiana neagră a geloziei, și cât de crud te poate preface din om, neom. O fiară! Rece, pasională, până la crimă! Oh, Doamne, ce atracție fatală!
- Horia, mă înspăimânți! Tu, cel mai bun prieten al meu, îmi spui toate astea cu o răceală care mă doare, și mă sperie totodată!
- Matei, am dovezi, irefutabile, și cel mai bine ar fi să recunoști totul! Nu-ți îngreuna situația!
- Dar bine, prietene, în seara aceea am stat aplecat peste calculele finale până în zori. Guardul îți poate confirma acest adevăr...
- Nu e nevoie. Deja știm totul. I-ai spus guardului că vei sta până dimineață în biroul tău. Într-adevăr, mașina ta nu s-a mișcat din parcarea din fața institutului. Îl rugasei chiar tu să mai arunce o privire într-acolo. Ai recurs însă la un mijloc ingenios de a părăsi clădirea. Ai intrat la subsol, în buncărul unde au loc testările. Aveai cartela de acces. De acolo, prin coridorul de urgență ai ieșit tocmai pe platoul din spatele institutului, acolo unde te aștepta un autoturism...
- Autoturism? Cred că glumești sau vrei să-mi pui nervii la încercare?
- Ai închiriat de la o agenție „Rent a car” din piața centrală un Renault. Știi ca și mine că cei de la astfel de agenții sunt foarte riguroși când închiriază o mașină. Numărul de kilometri parcurși este sfânt pentru ei. Și tu ai parcurs exact 275 de km. Drumul dus-întors până la munte. Cineva te-a văzut cu câteva zile înainte de moartea Ioanei, urmărind-o prin stațiune, lucru care i s-a părut curios!
- Cine?
- Magda Bucur. I s-a părut straniu că, în loc să fii cu Ioana la munte, ai preferat să rămâi acasă, pentru ca apoi să o urmărești peste tot...
- E o minciună! Totul este o minciună!
- Renault-ul a fost închiriat pe numele tău, exact în ziua când a avut loc nefericitul eveniment...
- Și ce poți dovedi cu asta? Probe! Probe, d-le criminalist! Fără ele, dizertația dumitale este apă de ploaie. Probe! Am urmărit-o, e adevărat. Voiam să mă conving cu ochii mei cum mă înșeală cu Berechet!
- Știai bine că nu te înșeală, dar gelozia ta bolnăvicioasă te tortura. Te-ai folosit de prilejul oferit de testarea invenției și ai simulat o noapte a calculelor finale. Ai păcălit vigilența guardului și gonit până la munte. Deși ai găsit-o pe Ioana în camera ei, singură, ai început s-o terorizezi cu bănuielile tale. V-ați certat toată noaptea, iar spre dimineață, profitând de neatenția ei și de starea ei de surescitare i-ai strecurat în ceai acel tranchilizant puternic. Sfătuită sau nu de tine, ori din dorința de a se liniști a plecat pe pârtia înghețată dis de dimineață, ceea ce i-a fost fatal. Știai că are probleme cu inima, iar tranchilizantul tău, mai devreme sau mai târziu, tot și-ar fi făcut efectul.
- Nu e adevărat! a strigat Matei, privindu-mă pentru prima dată în decursul prieteniei noastre cu o ură nedisimulată.
- Cearta dintre voi a a lăsat urme, dar tu nu ai avut timp să le observi! Vezi tu, acest caz, care la prima vedere părea unul deosebit de complicat, s-a rezolvat datorită unui indiciu, unei probe, cum o numim noi, crimininaliștii, minoră, nesemnificativă chiar! Am rezolvat de-a lungul carierei mele multe cazuri, deosebit de grele, cu probe de ADN, cu analize de laborator complicate. În acest caz, un singur obiect, minuscul, neânsemnat, în paleta pe care și-o construiește cu greu criminalistul mi-a atras atenția. Am fost ieri la tine, la casa de la țară.
- Undeee? La mine la țară? Ce credeai că o să găsești acolo? Criminalul ascuns prin vreun pod de casă părăsită?
- Nu, prietene! Am căutat un obiect vestimentar, pe care în ciuda perchezițiilor deosebit de atente de la domicilul tău nu l-am găsit...
- Un obiect? Vestimentar...a început să bolborosească Matei, îngălbenindu-se la față.
- Da. Și l-am găsit. Era îmbrăcat cu el vărul tău, Săndel...Paltonul tău...
- Și ce mare scofală! Întotdeauna când îmi cumpăr ceva nou de îmbrăcat mă gândesc la rudele sărace de la țară!
- Suflet de samaritean, n-am ce zice! Dar paltonul cu care era îmbrăcat Săndel, era cel cu care fusesei îmbrăcat în noaptea crimei, acolo, la munte. Tratatele de psihologie și manualele criminalistice indică o comportare cel puțin bizară, dar explicată psihologic, a criminalului. Aceea de a păstra obiectele prin care și-a desăvârșit actul criminal. Îi place ca la răstimpuri să le revadă, pentru a simți din nou senzația că a făcut ceea ce trebuia, că justițiarul din el a procedat corect apelând la crimă. Așa ai făcut și tu. Puteai să arzi paltonul incriminat, dar n-ai făcut-o! Îți puteai aduce aminte din când în când, văzându-l pe Săndel, că îi aplicasei Ioanei pedeapsa pe care o merita!
- Bați câmpii, prietene! Și nici nu cred că am să te mai ascult! Vreau să-mi chem avocatul! Acum! Aici!
- Înainte de a o face, hai să dezlegăm misterul morții Ioanei. Cum ți-am spus, Săndel era îmbrăcat cu paltonul, pe care mi-a spus că l-a primit de la tine. Nevastă-sa, Gherghina, cususe stângaci în locul unui nasture care lipsea, când i-ai dat paltonul, un altul, care nu se potrivea deloc cu tăietura modernă a paltonului tău și nici cu ceilalți nasturi strălucitori. Ca ăsta, de exemplu!
Am scos din fișetul meu proba „A”, nasturele găsit sub fotoliul din camera de hotel a Ioanei. Banalul, minorul, nesemnificativul meu mijloc de probă, care ar fi pălit în fața testelor cu ADN și a altor analize sofisticate de care mă lovisem în alte cazuri.
Matei m-a privit dintr-o dată blând și ochii i s-au umezit, iar bărbia a început să-i tremure în răstimpuri ușor.
- Prietene, îmi șopti el, vezi, am albit! De durere. De neputință. Durere pentru pierderea Ioanei, pentru care știu acum, dar prea târziu, că n-a mai existat un alt bărbat în afara mea. Neputință pentru că nu puteam dezvălui nimănui taina tragică ce mă apăsa. N-am vrut să moară! Știam că se va refugia pe pârtia de schi, și mai știam că tranchilizantul își va face efectul. Dar n-am vrut să moară! Am vrut să aibă un accident specific muntelui, un picior, o mână, fracturate, pentru a o ține numai pentru mine între cei patru pereți ai casei noastre. Să nu o mai aud că mă obligă să particip la sindrofii în care ființa mea se ofilea și se topea de gelozie când o vedeam în brațele altor bărbați la dans. N-am vrut să moară!

******************************************************************************

Îl priveam cum se frământa pe băncuța proapăt vopsită a clinicii, unde venisem să-l vizitez. Își frângea mâinile și mă privea speriat, neștiind de ce imagine trecută să lege chipul meu, apoi vădit încurcat îmi zâmbea stins, ca și cum ar fi vrut să-mi spună: "Îmi pare rău...dar nu vă cunosc!". Expertiza psihiatrică scosese la iveală faptul că Matei Tismănaru nu fusese în deplinătatea facultăților mintale când pregătise clipa finală pentru Ioana. Că datorită stărilor prin care trecuse, ca urmare a pierderii încrederii în Ioana, cu el avusese loc o dedublare periculoasă, care-l trimitea din ce în ce mai des într-un teritoriu halucinant, primejdios, care se repetase și în acea noapte la munte. Se uita în ochii mei cu o inocență aproape copilărească și n-am să știu niciodată dacă mă vedea pe mine, bunul lui prieten de altădată, sau crâmpeie din minunata sa poveste de dragoste alături de Ioana. Poate pentru el eram doar o pasăre ce zbura pe cerul opac și trist al neputinței sale de a vedea realitatea cu aceiași ochi cu care o privesc cei din jurul nostru.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!