agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-08-15 | | Punți tardive spre trecut Motto: „ Amintirile… Tardive punți către trecut, …fulgurante. „ ( V. Belity ) Când m-a chemat Lia, nora Voichiței, am tresărit ca la orice veste ori atingere neplăcută. Inima a început să-mi bată dezordonat și cred că m-am albit la față. De ce mai vin spectrele să-ți tulbure liniștea? Le-ai înmormântat cu greu într-o uitare voită și-ai pus o piatră pe groapa lor, dar ele nu-ți dau pace fiindcă nu-și pot consuma solitar neliniștile. Egoiștii nu au ce să împartă cu alții decât remușcările, drojdiile sufletelor lor cenușii, bântuite doar de preocuparea pentru propria persoană. Voichița, pe semne că nu putea muri fără să-și ceară iertare. N-a fost de ajuns că aproape douăzeci de ani fusesem obligat să traversez ori de câte ori o vedeam; trebuia să mă facă acum să suport un spectacol care-mi inspira numai dezgust. Totdeauna mi-a fost silă de acei oameni care se laudă cu infirmitățile. De ce trebuia eu să aflu că pe ea o macină remușcările și că nu poate să moară sub povara lor? Vreme de douăzeci de ani dormiseră liniștite sub colbul des al nepăsării și-al bunei stări. Muribundul nu mai este o ființă întreagă; dorințele și preocupările lui se reduc la scara puterilor care-l mai animă. Căința omului în deplinătatea facultăților fizice și mintale, cum zice în codul penal, această căință aș vrea-o în stare să mai îndrepte ceva. Dar căința omului muribund e ca o piatră, prețioasă poate, dar care e aruncată pe apa sâmbetei. Puteam de la-nceput să refuz s-o văd. N-am acceptat nici dintr-un impuls de iertare creștinească, și nici din respect pentru moarte ca pentru clipa supremă a vieții. Poate că și eu am să mă pregătesc să mor; ar trebui să emoționeze gândul la această clipă. E drept că mi-e frică de ea. Dar nu pot socoti supremă o clipă involuntară. Și dacă ar trebui să atribui acest epitet uneia din cele două clipe involuntare ale vieții, nu l-aș atribui morții, ci nașterii. Clipă supremă poate fi numită sinuciderea. Dar eu rămân la convingerea că cel mai important moment în viață, este momentul în care-ți dai seama cine ești. Boala e mult mai dezolantă decât moartea, și totuși acceptăm să fim bolnavi, fiindcă știm despre ce este vorba. Uite, mie mi-e frică. Și ei îi era frică. Mi-e milă de oameni, mi-e milă de animale și de tot ce trebuie să moară… În cele din urmă, m-am dus la ea purtând cu mine, ca pe un bagaj greu și incomod, aproape douăzeci de ani de scârbă. Nu m-am dus s-o iert creștinește. Făceam o concesie; nici prima, nici ultima. Și eram curios. Nu-mi ceruse nimeni iertare pe patul de moarte. Așa că nu m-am lăsat rugat. Pornirea mea împotriva ei a crescut pentru că mi-a trimis-o ca emisar pe noră-sa. Putea să mă cheme ea, la telefon. Dar voia să evite momentul umilitor, în care aș fi putut s-o refuz, și să-i spun că nu-mi pasă nici de remușcările, nici de boala, nici măcar de moartea ei. Nici măcar nu-l trimisese pe fiul-său. Îl iubea și voia să-l scutească și pe el de un eventual moment dificil. Era evident că-mi trimisese pe cine îi era mai indiferent din toată familia; pe care probabil, chiar s-ar fi bucurat să-l vadă umilit. Războiul este o continuare a politicii din vreme de pace. Moartea este finalul politicii din timpul vieții. Când ai fost un om de nimic toată viața, nu poți fi altceva în fața morții, iar dacă încerci să salvezi o ultimă aparență, vrând să retușezi imaginea pe care și-au făcut-o alții despre tine, nu mai ai nici măcar meritul consecvenței. Mi se pare un oportunism inutil, cum uneori se dovedește și cel din timpul vieții. Trimițând-o pe Lia, Voichița îmi risipise și eventuala urmă de bunăvoință în ceea ce o privea. În pragul morții respecta toate conveniențele unei reconcilieri mondene. - Îi e foarte rău. Doctorii spun că n-o mai duce mult. Și ea știe, adăugase Lia ca un spor de argument, foarte stânjenită de tăcerea mea. - Da, am să vin mâine pe la cinci după-masă. „N-ar avea nici un haz dacă n-ar ști”, adăugasem în gând. Îi întinsesem mâna Liei și-i deschisesem ușa. N-avea nici un rost să prelungesc o convorbire care oricum era penibilă, cel puțin pentru mine. Fata asta frumușică, plinuță, cu mutră de gospodină și de mamă de familie, nu păcătuise cu nimic: de ce s-o fac să se simtă prost ? M-am dus. Pe drum mă gândeam că trebuie să fiu bun și iertător, mai ales că astfel mă puneam la adăpost de procesele de conștiință ulterioare. Dacă am respecta cele zece porunci, ne-am ușura viața nespus de mult; ne-am face o medie de liniște și de confort sufletesc, ca un fel de prosop mereu curat, cu care să ne ștergem fața, fără silă de murdărie. N-am duce o viață agitată și am ști să ne dominăm pornirile, pe care, de cele mai multe ori le înnobilăm cu numele de pasiuni. Căutam să-mi impun o atitudine, așa cum făcusem de multe ori, nici de frică, nici din jenă sau ipocrizie și nici din bunătate; din respect față de mine și din dorința de a-mi demonstra că mă pot stăpâni. Dacă nu m-aș fi stăpânit, poate aș fi omorât pe cineva, fiindcă în ciuda respectului meu față de oameni, pornit din principiul că n-ai voie să distrugi ceva ce nu ai creat, eu cred că sunt oameni care merită să fie stârpiți. Dacă otrava pe care o împrăștie unii în timpul unei vieți, ar fi echivalate în crime, s-ar constata că aceste vipere, acești plurisecretori de venin sunt pluricriminali și că li s-ar cuveni din plin pedeapsa capitală. Mama-i adusese-n casă, iar ei drept mulțumire, îi scoseseră lucrurile din odaia ei, puțin mai mare decât o chilie și nu găsiseră un loc mai potrivit unde să i le pună, decât în beci. Dacă atunci când au cărat lucrurile prin toată curtea ca să ajungă la pivniță, ea și Ghiță, bărbatu-său, ar fi avut printr-o minune o poartă a gândului deschisă o clipă spre viitor, ar fi dus oare lucrurile înapoi, în cameră ? Mi-a fost întotdeauna frică să-mi încarc sufletul de păcate. Și mi-a fost frică de momentele de singurătate de la care nimeni nu se poate sustrage, de bilanțurile de care numai o moarte fulgerătoare și anihilarea conștiinței te-ar putea scăpa. Și-mi mai era teamă de coșmarurile care scot la suprafață mâzga pe care o ascunzi grijuliu sub lustrul unei vieți, convenabilă din punct de vedere social. Mi-era scârbă de prea mulți oameni și nu voiam să-mi fie și de mine. Trebuia să fac din mine un om pe care să mă pot bizui. Îi puteam pierde pe toți, dragi sau nu, și i-am și pierdut. Eu aveam să-mi fiu interlocutor perpetuu, oricât de rare ar fi fost momentele mele de autoanaliză și de confidență cu mine însumi. Cred că a fi om de caracter este la fel de greu ca și a scrie un roman. Trebuie să fi prea multă vreme locuit de aceleași personaje. Pe perioade scurte, destulă lume este cumsecade, dar în ansamblul unei vieți, sunt puține caractere. Entuziasmul nostru pentru atitudinile ferme se uzează repede. Obosim să mergem mereu pe linia maximei rezistențe, cea a fermității, care ne ține ca pe o coardă întinsă. Sunt momente în care dăm drumul coardei, într-o poziție mai comodă, mai odihnitoare. Pe drumul drept se ajunge foarte greu. Ne lăsăm ușor ispitiți de acele căi lăturalnice, mai ales că le-au bătătorit alții înaintea noastră. E greu să rămânem aceiași pești pașnici, devorați de peștii rapaci, pești care, comparându-i cu victimele lor, nu sunt dotați decât cu un apetit care-i face să nu uite pe cine înghit ! Educația pe care o primim în familiile noastre, cu frica lui Dumnezeu, face din noi niște ființe dezarmate în fața vieții, inadaptabile, aflate într-o perpetuă mirare produsă de dezacordul între felul în care am fost învățați să ne purtăm și cel în care trebuie să ne purtăm ca să ne meargă bine. Într-o vreme demult apusă, ori de câte ori eram exasperat, când nervii stăteau să-mi pocnească, citeam câteva pagini frumoase, căutând să retrăiesc mental câteva momente de împăcare și de fericire, de câte am avut parte, când viața mi se părea mai suportabilă și nu-mi dădea senzația unui eșec total, însoțit de agitație, de neliniște și de-o inevitabilă revoltă. Acum, aș vrea să adun toată greața produsă de această viață prin cea mai mare parte a ființelor cuvântătoare care o alcătuiesc, pentru ca acest ultim tablou al ultimului act să nu mi se pară ca și o încununare a eșecului; dacă un eșec poate fi încununat. Am înțeles mecanismul complex al răutății, de la vorba de duh care ulcerează, până la denunț și la crimă. Nu am urât decât rareori și în perioade scurte de timp. Ura pentru mine, a fost un sentiment sporadic și minor. Aș minți dac-aș spune că nu-mi plăcea să-mi închipui dușmanii trecând prin mari nenorociri, dar nici în gândul meu cel mai ascuns, răul nu era făcut de mine. Cred că sentimentele care m-au dominat au fost resemnarea și dezgustul. Fără să iert și fără să condamn, repulsia mă făcea să-i ocolesc pe oamenii necinstiți, ca pe niște bolnavi de o boală rușinoasă și respingătoare. Poate că semăn cu un tip pedant și pisălog dar, dat fiind că teoretizez doar pentru mine, îmi îngădui acest lux ! E o căldură infernală. Mă urc în troleibus, dar nu rezist la feluritele mirosuri și la frica de aer pe care o au călătorii. Cobor din mașină și merg în zig-zag, căutând fiecare petic de umbră, urmărind fiecare pom și fiecare streașină. Aș merge pe jos până mi-aș da sufletul, numai să nu fiu nevoit s-o văd pe Voichița. Să-i dau un telefon și să-i spun… Ar fi o lașitate. Îmi amintesc că atunci când aveam vreo zece ani, iar ea treisprezece- paisprezece, ne duceam în fiecare duminică la cinema. Vara, sala era aproape goală și eu începeam să strănut. Iarna ne țineam de mână, ca să nu ne pierdem în înghesuială. Dar oricât de cald sau de frig ar fi fost, nu renunțam la sărbătoarea noastră de imagini decât dacă unul din noi era bolnav. Îmi plăcea să mă uit la picioarele ei frumoase, încălțată în ciorapi de mătase. Nu erau între noi efuziuni și nu ne făceam promisiuni de fidelitate. Nu știu ce simțea Voichița, dar pentru mine, o zi în care aș fi lipsit de la ea din casă, mi s-ar fi părut o zi pustie. Câtă vreme pierd oamenii din dragoste ! Pentru mine, Voichița era, după mama, ființa cea mai dragă; nu era ființă izolată, ci făcea parte dintr-o atmosferă. În mintea mea, n-o separam niciodată de casa lor, mobilată simplu, acoperită cu scoarțe și mirosind a mere și a gutui. Am gustat atâta bucurie în casa lor, încât a trebuit să-i iert orice. Ar trebui !… Pe atunci percepeam bucuria ca pe un lucru concret, cu dimensiuni discernabile, pe care nu m-aș fi mirat să-l văd luând o formă. Plecam de la ei plin de o liniște și o încredere pe care nu le-am mai întâlnit. Pragul lor mi se părea un fel de linie magică, peste dacă treci, te pui la adăpost de orice necazuri sau tristeți. Înainte să se însereze, îmi făceam drum prin geamlâcul care ducea din camera din față, de-a lungul întregii case, la bucătărie. Întins pe podeaua acoperită cu linoleum, îmi priveam umbra lungă; lumina filtrată prin sticlele colorate, legate cu plumb între ele, și desenele de pe linoleum, îi dădeau aspectul unui vitraliu mișcător. Există familii răsfățate de soartă, unde toate merg bine; toți se nasc cu capul înainte, cresc și au greutatea corespunzătoare, se-nsoară și se mărită cum trebuie și când trebuie, fac copii buni și sănătoși, la nouă luni, au o meserie ușoară și bănoasă, savurează considerația celor din jur, mor de moarte bună, cei bătrâni înaintea celor tineri, spunându-și ultimele dorințe, sunt morți frumoși „de parcă dorm”, li se fac parastasele la vreme, li se păstrează pozele în albume și pe pereți, sunt pomeniți în discuțiile nepoților… Sunt acele familii în care membrii lor, oameni normali și mediocrii, nu cunosc sentimente excepționale pentru că nu trec prin nici o încercare ieșită din comun, și pentru că n-au ocazia să afle ce este nenorocirea care subțiază gândul și sufletul. În familia Voichiței, faptele probaseră cronologic, că soarta se împotrivește unora și îi urmărește pas cu pas, nelăsând să le scape nici o nenorocire, nici o dramă și nici o dezamăgire pe care ar putea să le cunoască. Acestei familii i se potrivea la fix o zicală veche: „…pe ce-a pus mâna s-a uscat”. Bunica dinspre mama Voichiței, murise aproape de treizeci de ani, după ce se uscase, tușind sec și des vreo patru ani. În acest timp, alături de ea stătuse mama Voichiței, care împlinise 14 ani, la două luni după ce rămăsese orfană. Chipul mătușii Ana se alungise încă din copilărie, căpătând niște trăsături ascuțite, ca de mucenică supusă unei lungi asceze și unor nesfârșite munci ale sufletului. Încă din copilărie, în jurul gurii și a nasului ca de ceară, i se săpaseră niște cute, pe care viața avea să le adâncească mai târziu. De când o știam avea un zâmbet trist, cu ochii micșorați, iar când râdea, rar de tot, avea un râs aproape mut. Niciodată nu am râs de acei superstițioși, care în momentele de vesele se bat peste gură spunând: „Numai de-ar fi a bună!”. Nu râdeam de ei fiindcă mi-o aminteam pe mătușa Ana; râsul ei mut pornea, probabil din aceeași superstiție nemărturisită, de teama de a nu provoca soarta. De la 11 ani, îi crescuse pe cei trei frați mai mici, împreună cu tatăl său și cu niște bone, mai mult sau mai puțin cinstite. La 20 de ani mătușa Ana se măritase la îndemnurile lui taică-său, care voia s-o știe la casa și la rostul ei. Bărbatul îi fusese indiferent de la început, dar fiind obișnuită cu lipsa fericirii și cu greutățile, mulțumise lui Dumnezeu că acest om, așa cum era el, nu-i era nesuferit. Curând după ce se măritase, avea să afle că traiul alături de un bărbat, și-anume bărbatul ei, nu-i schimbase viața decât cu adaosul unor ocupații și griji noi, și cu maternitatea. Față de copiii ei mătușa Ana nu avea nici îngăduința bunicilor, care prin nepoți trăiesc a doua copilărie, nici exuberanța și efuziunea unei tinere mame. Ea era o mamă care avea încă trei copii mari și care se trezea acum cu încă doi copii mici. Neastâmpărul celor doi copii contrasta cu aerul impenetrabil al mamei îmbătrânite înainte de vreme. Toate poznele lor copilărești și toate cuvintele lor memorabile treceau „neobservate” de mamă sau erau considerate foarte firești, fiindcă mai fuseseră văzute și auzite la ceilalți trei. Bărbatul mătușii Ana obosise repede să vadă umbra asta neagră și tăcută, cu față de mucenică și cu nume de sfântă, cu un suflet peste care lipsa unei copilării adevărate, așternuse o pojghiță de resemnare. Îl intimida protestul ei mut față de tot ceea ce dezaproba în comportarea lui de om tânăr, gălăgios, tip de balcanic palavragiu, dezordonat și petrecăreț, pentru care amicii, can-can-urile și chefurile erau modul său de viață. El, avocat mărunt de provincie, angajat în procese mici, în găinării neînsemnate ar fi avut nevoie de o nevastă înfiptă cu care să se certe și să se-mpace, ar fi avut nevoie de toate manifestările care fac viața să pară mai puțin monotonă. Toate fanteziile lui, porumbei, acvarii, colecții nu-i trezeau mătușii Ana decât o privire îngăduitoare, aceeași cu care se uita la cei doi copii când vărsau sau când spărgeau ceva. Cu amicii lui, care veneau la orice oră în casă, fără nici un respect față de timpul cuiva care nu dădea doi bani pe timp, se purta frumos, îi primea, îi cinstea cu mâncare și cu băutură, după care se retrăgea; lipsa ei nu era simțită de nimeni afară de bărbatu-său, care ar fi vrut s-o vadă participând, râzând, glumind, luând ochii musafirilor. Încetul cu încetul căsnicia lor se destrămase. El se mutase la părinții lui, în alt oraș, iar ea rămăsese cu tatăl ei, cu frații și cu copiii în casa părintească, în încăperile cu miros de mere și de gutui. În două săptămâni îi muriseră cei trei frați, doi într-un accident de avion, celălalt de meningită, îmbolnăvindu-se la înmormântarea primilor doi. Aflând vestea morții cumnaților lui, bărbatul mătușii Ana fusese impresionat, dar deloc surprins. Nevastă-sa i se părea sortită unui doliu perpetuu. Pentru mătușa Ana începea partea cea mai grea a vieții. Trebuia să trăiască în continuare lângă tatăl ei, îngropând amândoi durerea celor trei morți, dar mai ales, orice protest împotriva lui Dumnezeu. Credința în Dumnezeu, al cărui slujitor era, precum și credința-n puterea și ne’ndurarea sorții, nu-i îngăduiau părintelui Dionisie, răzvrătirea. Domnul a dat, Domnul a luat ! În această atmosferă, în care fiecare-și purta doliul, au crescut Voichița și fratele său. În ciuda eforturilor ei de a nu exterioriza nimic, pe chipul de mucenică al mătușii Ana se întipărise o mască de Electră blestemată să-și îngroape tot neamul. În casa asta m-am simțit eu mai în siguranță decât oriunde, în toată copilăria și în toată adolescența. În casa asta erai desprins de agitația vieții obișnuite; aici intrai într-o lume în care nu bântuia nici o pasiune, în care tot ce fusese să piară, pierise și în care nu mai aveau loc decât resemnarea și împăcarea. În această casă exista acea atmosferă de transă care urmează marilor dureri. Am înțeles aviditatea Voichiței după veselie, după exuberanță, nepăsarea ei față de durere. Nu știu cât de vinovată fusese ea de felul în care o trataseră pe mama. Am pus inițiativa pe seama bărbatului ei, fiind un individ care mi-a inspirat un fel de neliniște, de când l-am cunoscut. Cu ochii săi verzi și lucioși, a căror privire, fără să fie șașie, aluneca pe lângă tine și nu-ți dădea timp s-o prinzi, contrastând cu fața măslinie și cu sprâncenele negre ca tăciunele, mi-a fost antipatic de la început. Deși sâsâit, nu era deloc caraghios, ba chiar îți lăsa o impresie de om cu care nu e bine să ai de a face. Și, după cum am văzut mai târziu, nu m-am înșelat. Am mai cunoscut oameni care în primul moment mi-au fost antipatici. Pe parcurs mi-am schimbat părerea despre ei, spunându-mi că nu trebuie să judeci un om după prima vedere. Dar, totdeauna a venit o vreme când acești oameni mi-au dovedit că prima impresie nu mă înșelase. Există ceva din caracterul nostru care, oricât ne-am controla, iese la suprafață. Mai mult decât atât, avem momente când pe față, într-o privire sau într-o inflexiune a vocii, ni se arată viitorul. Soțul Voichiței decretase că el nu acceptase să stea sub același acoperiș cu un bolnav psihic, care oricând se putea sinucide, și în eventualitatea unei sinucideri, ei nu ar fi putut trăi în casa bântuită de un asemenea spectru. Pentru a-și pune firea sensibilă la adăpost de orice eventualități ulcerante, în timp ce mama era internată în spital, i-au dus lucrurile în pivniță, punând mâna și pe camera ei, profitând de faptul că ea, încrezătoare, trecuse casa pe contractul lor. Iar mai târziu au făcut schimb de locuință, fără măcar s-o fi anunțat pe mama, prevalându-se de situația privilegiată a chiriașului față de proprietar. N-am uitat și n-am iertat nimic. N-am vrut să-i văd niciodată. Ceea ce nu-i puteam ierta Voichiței, mai mult decât purtarea incalificabilă față de mama, era prăpastia pe care o crease între mine și mătușa Ana, care pentru mine era o parte din viața mea, cea mai pură și cea mai frumoasă. Relațiile dintre mine și mătușa Ana, în condițiile în care n-am fi vorbit despre Voichița, ar fi devenit false. Este penibil să le arăți părinților cine sunt copiii lor. O carie cât vârful unui ac ajunge să strice paginile unei cărți. În relațiile dintre oameni, termenii „înainte” și „după” nu se pot disocia. Nu mă mai puteam gândi la casa mătușii Ana la geamlâcul care-mi încântase copilăria, la mirosul de mere și de gutui din camerele ei, fără să-mi apară, ca o umbră care pângărea totul, imaginea Voichiței din prezent, suprapusă peste umbra fermecătoare a celei din trecut. Mă chema ca să-și ceară iertare. Mătușa Ana trecuse de mult în lumea celor drepți. Îi făceam din când în când câte o vizită și îi duceam flori, acum când nimic nu o mai putea mâhni, și când singurele ei rude erau pământul, florile și teii din cimitir. Pe vremea când eram copil și-mi sărutam părinții, și mai târziu, când bărbat fiind, sărutam o femeie sau îmi sărutam copiii, simțindu-le ceafa caldă în palme, de multe ori mă înfioram la gândul că materia aceia vie, care gândea, iubea ori suferea, avea să fie într-o bună zi, inertă. Ducându-mă acum să o văd, pentru ultima oară, în orice ipostază mi-o înfățișam, Voichița nu-mi părea ca o ființă vie, în stare să-mi dea acest fior al presimțirii morții, și mi se părea un spectru apărut printre cei vii, doar pentru a-mi da mie, o stare de neliniște și de dezgust. Aș fi vrut ca drumul care mă ducea la ea acasă, să nu se mai sfârșească. Am ajuns pe o stradă liniștită din centrul orașului, într-un fel de cartier rezidențial de case în stil fals secession, cu danteluri de fier forjat la ferestre. În timp ce mă uitam mai atent la casa acoperită aproape în întregime cu iederă, am sunat, indecis încă. Dintr-un vestibul mare cât o cameră obișnuită, am fost condus într-un hol de vreo 50 de metrii pătrați, despărțit printr-o arcadă și prin perdele purpurii, trase-n lături și prinse cu șnururi aurii de o altă încăpere, mai înaltă cu o treaptă decât holul și care se termina într-un semicerc unde se afla un șemineu cu grilaj de fier forjat în față. Lia, fiindcă ea o primise, mi-a deschis ușa unei camere obișnuite, în mijlocul căreia, într-un pat cu așternuturi albe, stătea rezemată Voichița. I-am întins mâna, dând din cap un semn de salut. Inima îmi bătea puternic și sunt sigur că dacă aș fi încercat să spun ceva, glasul mi-ar fi fost gâtuit. - Ia loc, m-a invitat Voichița, cu o voce care parcă venea din camera vecină, subțiată și mult schimbată față de vocea pe care o păstrase amintirea mea. Lângă pat, în picioare, stătea un bărbat cam de treizeci de ani, asupra căruia n-a fost nevoie să arunc decât o privire, ca să recunosc ochii verzi cu privire fugară și sprâncene negre și stufoase și fașa măslinie a lui Ghiță. Eram sigur că era și nițel sâsâit. Privit prin lumina destul de slabă care se infiltra prin deschizătura lăsată între draperiile groase ale ferestrei, chipul Voichiței semăna izbitor cu chipul mătușii Ana din tinerețe. Suferința îi săpase la colțurile gurii două cute adânci, alte cute pe laturile nasului, iar în jurul ochilor pe care-i micșora de câte ori deschidea gura, se vedeau mici încrețituri. Vocea pierduse toate inflexiunile cântate și neglijente pe care le avusese în tinerețe și care mie mi se păreau un farmec al ei. Degeaba îmi frământam mintea să articulez o frază, oricât de convențională, din gură nu-mi ieșea nici un sunet. Ca să risipească stânjeneala, Lia m-a întrebat dacă nimerisem ușor. Era un prilej să pomenesc de canicula de afară și să remarc răcoarea din această casă minunată. Casa era a lor, cumpărată pe bani puțini, de la cineva care nu mai putuse s-o întrețină. Toate informațiile astea mi le dădea Adi, băiatul Voichiței, cu o voce joasă și sâsâită, cu o gură care, trecând peste niște dinți lați, răsfrângea buza inferioară la emiterea fiecărui sunet. Îmi făcea plăcere să văd că băiatul ăsta e urâțel și că n-are nici pe vino-ncoa’. Îmi închipuiam că urâțenia pruncului lor trebuie să le fi stat ca o piatră pe suflet, Voichiței și lui Ghiță. Mi se părea o mică pedeapsă pentru cât o făcuseră pe mama să sufere. Pe urmă mi-a fost rușine că mă bucurasem de nefericirea unei ființe nevinovate, care probabil suferea de pe urma propriei urâțenii mai mult decât ar suferi cei mai iubitori părinți. Casa, pe care dacă doream, o puteam vedea, avea un singur inconvenient: la etaj, cineva ocupa o cameră și nu voia să se mute cu nici un chip. - N-am reușit nici cu filodormă, nici cu schimb, m-a lămurit Voichița, făcând un gest obosit cu mâna. - Da?! Întrebarea îmi scăpase fără voie. De-abia după ce o auzisem, mi-am dat seama de tonul ironic, pe care numai Voichița îl pricepuse. Am văzut cuta care i se adâncise între sprâncene, și expresia feței crispate o clipă, ca la o durere neașteptată. Din acel moment, mi s-a părut că începe să joace o comedie regizată mai demult, în mintea ei de om bolnav, care nu mai avea ce face cu puțina energie ce-i mai rămăsese; comedia cu care să mă înduioșeze. Mi-a povestit cum murise părintele Dionisie, bunicul ei, care nu se mai dăduse jos din pat aproape un an de zile; stătuse tot timpul cu ciorapi de lână, cu căciulă de blană și acoperit cu o plapumă groasă, fără cearceaf, ca să nu țină de frig. Seara, când se credea singur, se ridica în capul oaselor și vorbea ore întregi cu ființe moarte de demult, închipuind adevărate dialoguri; din când în când fluiera niște cântece pe care, mi-aduceam eu aminte, ne pune să i le cântăm când eram copii. Mătușa Ana, cu vreo patru luni înainte de a muri, slăbise foarte mult, ceea ce era greu de închipuit pentru ea, care toată viața fusese piele și oase. Refuzase cu îndârjire s-o vadă vreun doctor. În ultima zi, făcuse tot ce era de făcut prin casă, iar la ora prânzului se așezase pe pat și singură, fără să cheme pe nimeni, murise. Voichița îmi povestea aceste lucruri cu vocea egală a unui actor bun care, citindu-ți un text, te lasă să te înduioșezi de substanța lui și nu caută să-ți stoarcă lacrimi prin melodramatizarea tonului. Era detașarea unui om care se teme de înduioșare ca și de ridicol și căruia timpul i-a adus uitarea și indiferența cu care alcătuiește o inseparabilă treime, sau detașarea celui pe care l-a atins aripa morții, începând să-l desprindă de pământ ? Mi s-a părut că văd pe fața ei acea mână impalpabilă, care șterge controlul de sine, mâna care uneori, pentru femei, este o ființă nouă, care ia naștere și modifică fizionomia viitoarei mame, alteori este o anticipare a destinului, iar alteori chiar moartea cu inefabila ei descompunere. A început apoi să-mi povestească de Ghiță: se chinuise trei ani cu un cancer la stomac, care-i cuprinsese treptat tot corpul, dându-i stări de neurastenie și pierderea totală a controlului, când urla ca din gură de șarpe. Într-o zi, rămânând singur, s-a spânzurat. Am ridicat, fără să vreau, ochii-n tavan. Urmărindu-mi privirea, Lia dăduse răspuns întrebării neexprimate. - Dincolo, în sufragerie. - Și ați mai rămas în casa asta ? Voichița era singura care înțelesese implicațiile îndepărtate ale întrebării. - Ce-am fi putut să facem ? îmi replicase nedumerită fata. Întrebarea mea îi lămurise Voichiței că punțile erau rupte, că nimic nu se uită și nu se iartă. Peste toate se așterne doar o crustă de indiferență, pe care nu e bine s-o zgândări. - Dar tu ce ai mai făcut ? - Nimic important. Am trăit cum am putut. Nu mi-a plăcut niciodată să-mi fac bilanțurile de față cu alții. - Am auzit că și tu ai avut necazuri. - Da, toată lumea are. Se înserase. Băiatul și nora stătuseră tot timpul ca două paveze între noi. Și fără ei n-am fi avut ce să ne spunem, fiindcă n-aveam să ne spunem nimic din inimă. Orice evocare ar fi sunat fals. Nu se spusese nimic semnificativ, nici din partea regretului, nici din partea iertării. Eu, un învins al soartei, locuind într-o odăiță dintr-un apartament comun, cu restul familiei în pământ, legat de viață doar de principiul datoriei de a trăi, aș fi vrut s-o întreb cum se simte la sfârșitul vieții, ea care era o învingătoare, căreia viața îi rezervase tot felul de situații, de onoruri, de copii, de bani, de o casă pe care eu nici nu aș fi putut să mi-o imaginez. Era clar că amândoi trecuserăm sub tăcere esențialul, bazându-ne fiecare pe perspicacitatea celuilalt. Îmi scăzuse brusc curiozitatea de a și ce simte în pragul morții un om pe care cel puțin lumea îl consideră „un om reușit”. Bănuiam că și interesul ei de a ști tot ce gândisem eu despre ea, în toți acești ani, scăzuse. Nici iertarea mea n-o mai interesa. Mă simțeam ca într-un deșert în care este inutil să strigi, fiindcă nu te aude nimeni. Nu era nici prima, nici ultima oară când eram copleșit de această pustietate din mine și din jurul meu, de acest vid pe care, deocamdată, nici o metodă științifică din lume nu a reușit să-l populeze. Nu mai eram curios să aflu ce simte un om înaintea morții. Am să aflu și singur. Vrem mereu să știm, să privim în alții, să ne uităm pe gaura cheii în viața lor, în cele mai ascunse cute ale sufletului lor, și nu putem spune că nu suntem răsplătiți; ne mai golim de cele câteva iluzii rătăcite, pe care le hrănim cu grijă. Pe lumea asta, Voichița nu mai avea nevoie de iertare, iar pentru cealaltă, lui Dumnezeu trebuia să o ceară, dacă se gândea la eventualele peregrinări și canonii ale sufletului după moarte. - E târziu. M-am ridicat și fără alt preambul, i-am întins măna Voichiței. Din prag am mai privit-o o dată, mai mult ca să mi-o amintesc pe mătușa Ana, și i-am spus „Rămâi cu bine”. Mi-a făcut semn cu mâna, în loc de bun rămas. Acum când poate mă pregătesc și eu să trec pragul, știu ce simțea Voichița, deși mie viața nu mi-a zâmbit. Oricât ai fi de înconjurat și de iubit, pune stăpânire pe tine singurătatea, care nu-ți mai pare o stare de spirit, ci o substanță implacabilă care te izolează de restul lumii și care anihilează orice curiozitate față de viață. Au trecut de atunci douăzeci de ani, poate mai mulți… Îmi trec prin gând toate greșelile, toate regretele, toate remușcările. Nu mai au nici un rost. Oare chiar i-o părea rău Voichiței, mai bine zis i-o fi părut rău în toți acești ani ? Biata Voichița !… BogdanButariu Arad 12.05.2000 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate