agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-08-19 | |
De-ai stii cat imi place sa plang! Cat imi place sa ma las invaluita de misterul chinului, sa simt pe pielea mea cum durerea se scurge intr-un rau care se formeaza la picioarele mele. Ma oglindesc in el. Devin din ce in ce mai transparenta! Lumina de afara radiaza atat de frumos, dar ma pierd in razele ei, ma pierd in mine insumi. Si raman lacrimile. Si raul in care ai sa te scalzi tu .. cand vei afla ca agonia ta nu poate plange. Ea nu poate schita nici cel mai mic sentiment. Ai educat-o prost, marsav.
Dar vai, cat de paradoxal este faptul ca sufletele noastre odata unite, se urasc in acest moment atat de cumplit cum nici doi copii, unul cu acadele mai multe, nu se pot ura. Sufletul meu se hraneste cu durere, al tau cu perfectiuni, care de la o distanta bine aleasa arata astfel. Dar analizandu-le mai bine ajungi la minunata concluzie ca sunt oripilante si ajungi sa repeti greselile comise in trecut. Te intrebi cum sa ajungi la apogeu, dar apogeul am fost eu. Am carat dupa mine un suflet, l-am silit sa faca ceea ce nu trebuia, m-am lasat purtata de ratiune. Te-as intreba, mi-ai alege ratiunea sau sufletul? Dar cum sufletul mi l-ai rupt deja, probabil ai alege ratiunea. Te-ai juca putin cu ea, nu ? Iar la sfarsit o vei cioparti mai intai in doua, pe urma in patru, opt, si tot asa, pana nu va ramane decat o mica bucatica pe care o vei manca. Pofta buna, ai grija sa nu te ineci in propria-ti prostie. Râul s-a mai adunat, s-a mai micsorat, eu am mai crescut. Prostiile din urma, ce mai conteaza ele, cand soarele iti rasare dimineata, luna seara, iar tu te poti bucura cu modestie de ele, fara a imparti clipele cu ceva fals. Acuma ca stiu la cine scoteau soarele si luna limba, incep sa rad. Pana si inteleptele astre isi bateau joc de tine. Nu mi-a mai pasat. Te-am parasit la fel cum te-am regasit. Pe malul lacului, sub o salcie. Doar nu plangi odata cu ea? Cat de josnic ai ajuns, muritorule de rand, sa iti imparti amarurile cu o biata planta? Mai bine te-ai ridica. Nu ii nutri salciei niciun sentiment. Nu are nevoie de anxietatea ta. O are pe a ei. De ce nu te infasori intr-un voal de matase si te arunci in apa ? Nu ar fi frumos ? Ai putea pluti toata ziua, zambindu-i cerului, norilor, in timp ce ochii ti se vor scufunda mai adanc in lac. Iar sufletul jegos, nu va ajunge altceva decat o baltoaca imputita in mijlocul unui lac curat.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate