agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-08-27 | | Prolog. Drumul se deschide asemenea unor vise. Cauți o lumină în tine și ești dispus să călătorești ca să o vezi. În ochii altora, în ochii tăi. Drumul nu ține cont de fire, de rasă, sau vârstă. In primul vis pe care îl ai, drumul te va călăuzi. Capitolul 1. Călugării din piață târguiau animale pentru sacrificiu. Negustorii le dădeau scump, pentru că era în prag de Crăciun ortodox. La un moment dat frigul devenise insuportabil, și un zgomot îngrozitor se auzi. ***** În anul 1760, Rusia era o țară mizeră. Oamenii nu o duceau mai bine decât animalele, iar orașele deveneau câmp deschis pentru iarnă. Mizeria era insuportabilă, iar răzmerițele erau foarte dese. Praful de pușcă părea o invenție nouă, însă cei care conduceau puteau să o folosească. Și atunci, nimeni nu se dădea înapoi, nimeni nu se mai obosea să cârcnească. Satele mici, cu suflete multe, erau locuri dezolante și aspre. Guberniile care aveau să apară mai târziu, se năsteau în aceste sătucuri, sărace și lipsite de mila Domnului. În cel mai bun caz, omul citea o rugăciune la lumânare, stând în genunchi, lângă icoană. Bisericile erau pline, însă inima suferea din pricina foamei. În multe din aceste sate, mânăstirile erau singurul loc în care cineva, femeie sau bărbat, putea să crească ferit de sărăcia lumii. Ortodoxia avusese grijă să facă din religie o puternică armă împotriva nefericirii oamenilor. Călugării petreceau timp în sate, învățând diferite meserii, ascultând la poveștile oamenilor, vorbind cu ei. Se întorceau să povestească, să discute între ei, și să țină slujbe. Încet, fiecare om ajungea să îndrăgească acel chip palid, uscat, cu barbă deasă, a căror ochi luminau ca razele de soare. Era singurul chip care le aducea aminte de rugăciuni, de Dumnezeu, atât de aspru în satele rusești. Capitolul 2. Satul era o adunătură de case și vechi chilii. Oamenii se ocupau cu piața, iar negoțul cu animale și diferite legume, era singurul venit din așezare. Printre casele îngrămădite, horn lângă horn, turlele bisericilor, întortocheate și grase, apăreau svelte în orizont. În acea după-amiază, seminariștii se întorceau de la cursuri. Fusese o predică despre Nașterea Domnului, zi ce se apropia cu repeziciune. Unii își cumpărau, merele erau de post. Negustoresele, agitate de cumpărători, se îmbulzeau cu mâinile lor grase și aspre, să le ofere cele mai frumoase exemplare. Un călugăr, prins între o căruță și doi trecători, se chinuia să își croiască drum. Se grăbea să ajungă la duhovnicul său, ce-l aștepta de două ceasuri și mai bine, în chilia de peste drum. Înroșit de necaz, dar mai mult de situația neconvențională, își cerea iertare în gând lui Dumnezeu, rugându-se să iasă mai repede de acolo. Drumul nu părea să se desfunde, iar seminariștii forfoteau în piață, încurcând lumea. La un colț de tarabă, călugărul a vrut să evite o negustoreasă ce venea cu un coș de fructe, și împins în spate de un seminarist glumeț, își pierdu echilibru și căzu peste o găleată cu lapte, pusă acolo de lăptăresele din sat. Găleata se răsturnă cu zgomot puternic, laptele se vărsă peste roșii și ceapă, udând două fete ce se uitau la marfă, ochii tuturor se ațintiră spre locul de unde se auzea zgomotul, iar călugărul căzu în genunchi în fața unui băcan, ce se pregătea să vândă o oaie. De necaz, călugărul rupse un cuvânt greu, și își înghiți lacrimile ce-i apăruseră spontan pe față. Băcanul, uimit, se roti să vadă cine căzuse, iar, cumpărătorii, tot călugări, se uitară la tânarul lor confrate. Era Ajunul, iar legea ortodoxă interzicea înjurăturile în această perioadă. Piața încremeni o secundă, mâinile se opriră din gesturi, laptele vărsat începu să-și croiască un pârâiaș, iar femeile duseră mâna la gură. Călugărul, întins de jos, se ridică cu greutate, ridică găleata grea de 40 de kilograme, și se uită la călugări, nedumeriți de fapt și cu ochii ațintiți asupra lui. Ochii călugărului spuneau mai multe decât era vădit, iar fața deveni ca o cărămidă purpurie. Călugărul se aplecă spre un confrate al său, îi murmură niște cuvinte, și plecă. Lumea din piață, privind scena, își aduse aminte de mișcarea începută, iar vocile porniră din nou dialogul. Toate gesturile erau reluate, iar evenimentul fusese uitat în cinci minute. Călugării se mai rotiră prin piață, încheiară negocierea cu negustorii, și se hotărără la 30 de oi pentru praznic. Capitolul 3. Călugărul porni pe străduțele ce șerpuiau afară din piață. Îngrozit și tremurând, plângea mergând repede, fiind atent să nu se lovească de nimeni. Se uită la mâna ce era julită. Se simțea păcătos, greu ca o piatră de moară, un idol. Firea lui era molcomă, uneori treceau ani până să se mânie cu adevărat. Acum însă inima îi bătea rapid, și chiar uitase cu totul că era călugăr. Alergă la un moment dat pe o stradă, ocoli două gropi, și se opri lângă biserica Sfântul Ion. Acolo trebuia să ajungă. Se ascunse lângă un copac, se uită în jur, și își dădu două palme peste față. Inima lui mergea ca o locomotivă, și nu putea să intre așa într-o biserică. Hainele erau prăfuite, le șterse cu o mânecă. Trebuia să se odihnească. ***** Ifrim era un băiat de 20 de ani, slab, cu ochii albaștri, păr ca o coajă de alun. Părinții fuseseră oameni destoinici, tatăl profesor, mama lucrase pentru bogătași. Avea trei frați și o soră, plecaseră din oraș. Când avea 15 ani, iubi o fată din satul său. Se plimbau de obicei într-un parc, pe lângă casele vechi, uitându-se la păsări, glumind. Deștept, fusese primul în școala din sat, frumos, avea ochi ca ai cerului toamna. Dar visele de copil dispărură repede, amintindu-i lui Ifrim că viața avea și lucruri serioase. La 18 ani, se înscrise la seminar, acolo putea să audă un glas fericit. Lumea era mai serioasă decât în sat, dar oamenii îi priveau altfel pe ceilalți. Inimile lor încălzeau și țigla mănăstirii, iar acest lucru îl aprecia Ifrim. Capitolul 4. Ifrim intră pe poarta bisericii. Intră înăuntru, iar lumina dispăru brusc. Un semiîntuneric pătruns de două raze de soare era tot ce vedea. Curând, o icoană îi apăru în față. Un covor roșu se plia până în fund, iar luminițe mici de candele atârnau pe pereți. Mânia îi trecu. Se duse la icoane și pe rând le sărută. Ieși din biserică, și apucă pe un drum lăturalnic, unde era duhovnicul. Apăsând pe clanță, se gândi la ce să spună. ***** Părintele duhovnic, bătrân cu barbă albă, se uita smerit la o icoană. Părea că se gândește la trecut, la un lucru pierdut, însă barba îi murmura ceva. Două lumini pătrundeau în încăpere, și nu se ridică când Ifrim intră în cameră. Se închină și cu o față aspră se uită la Ifrim. – Băiete, închină-te și roagă-L să te ierte! Ifrim stătea umil. – Ce ai de zis? Duhovnicul se uită atent la el. – Am venit cât am putut de repede. De aceea vreau să mă spovedesc. – Așa deci. Păi atunci stai jos. Duhovnicul deschise un ceaslov, și începu molifta. **** Biserica Sfântul Ion fusese ridicată în secolul VI. Era mult de atunci. Totul se învechise, iar zidurile erau roase. Rezista totuși la frigul năprasnic care era pe atunci, și de două secole devenise adăpostul călugărilor. Fusese o biserică faimoasă cândva, ridicată pe vremuri când poporul rus începea să se impună. Se zicea că Sfântul Ion se oprise acolo să bea apă, iar o femeie fusese vindecată de el. Biserica era cunoscută pentru ritualurile sale deosebite și viața dură a călugărilor. Duhovnicul Atanasie era călugăr de 70 de ani, uscat și lung ca o iederă, luminat ca o candelă. Era duhovnic de 50 de ani și drumul său nu fusese ușor. În atâția ani, îi murise nevasta, copiii, frații, și unii dintre învățăcei. Era simplu, dar cunoștea sufletul pe de rost, și orice mișcare din biserică îi era cunoscută. Ifrim era pentru el o comoară, însă nu putea să-l ocrotească la nesfârșit. Băiatul trebuia să aleagă, să-și urmeze drumul lui. Capitolul 5. -cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul.... -făcătorul cerului și al pămânului. Amin. Duhovnicul Atanasie îi așeză crucea pe cap, îi făcu cu ea încă o cruce, și îl chemă lângă el. – Citește din carte rugăciunea. Ce te învață? – Să spun toate câte le am pe suflet ca să mi se ierte. Iar Domnul nostru Iisus Hristos ascultă spovedania mea. – Foarte bine. Ce ai pe suflet? – Am înjurat în post, față de toată lumea în piață. M-au auzit femeile, copii și frații de la biserica Sfântul Petru. Am simțit o mare înfierbântare din cauza unui incident, în loc să fiu tare, am răbufnit ca un copil. – Foarte rău. Și altceva? – Mai poate fi altceva? Am luat numele Domnului în deșert în Ajunul Nașterii Sale. Și am fost mânios pe lume, dar mai ales pe mine. M-am tulburat în vârtejul întâmplării, și dus de grabă am greșit. – Să ierte Dumnezeu. Altceva? – Altceva, îmi pare rău. – Să ierte Dumnezeu. Atât? – Da. – Ifrim, e bine să vedem ce ne dă Dumnezeu, să nu judecăm numai cu ochii noștri. Poate a fost bine că ai lăsat un duh rău afară, poate e și greșit ce ai făcut. Dar drumul tău contează și ceea ce crezi. Dumnezeu te iartă de multe, îți dă multe și îți și ia înapoi ce-ți dă. Dacă te-ai gândit că e rău și știi lucrul ăsta, nu e păcat, e lucru bun. Dacă nu te înfierbântai, nu știai că ai greșit, și toate merg așa cum merg. Nu e nevoie să le îndrepți tu, Dumnezeu are grijă de asta. Ce e mai important, ai grijă de sufletul tău, și nu suferi mai mult decât îți este dat. Fii drept pentru așa te iubește Domnul. Mintea nu ne-o îndreaptă, ci numai sufletul. Sărută crucea. Ifrim stătea în genunchi. Sărută crucea și se închină. Ieși din biserică ușor ca un fulg. Mergea liber fără să știe de ce anume. Ochii îi erau calzi, și inima era veselă. Se uită la cer, se uită în jur și nu mai simțea mânie. Roșeața din obraji dispăru și lucrurile păreau mai frumoase decât fuseseră vreodată. “Mintea nu ne-o îndreaptă, ci numai sufletul”. Era singur, mergând pe drumul lui, și ochii îi luceau ca două candele. *apărută în EgoPHobia, nr. 7, august 2005. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate