Raboliot- Maurice Genevoix

Din ajun, ochiul de heleșteu, foarte întins, fierbea: astfel, la suprafața apei se forma o pâlnie cu pereți strălucitori, un vârtej calm, dar puternic, foarte uniform încât părea nemișcat. Dar, din când în când, câte o frunză moartă, un vreasc se apropia încet, atras de o forță invincibilă, își accelera lunecușul din ce în ce, și, deodată se scufunda, basculând într-o cădere vertiginoasă.
Sub dig se auzea murmurul unei cascade subterane. Curentul ieșea la baza taluzului ierbos, încet într-o țâșnitură mâloasă, dreaptă, verticală, lângă pajiște. In pârâul Bouchebrand ieșit din matcă nu se mai vedeau decât resturi de copaci, bețele pufoase de papură, trecute toate prin valurile apei, prin onduleurile tremurânde ale apei care se produceau foarte departe.
Toată noaptea heleșteul a fiert. Toată noaptea, din casă, pădurarul Tournefier îi auzise vuietul monoton. Din spatele obloanelor trase, tenebrele fremătau din cauza bubuitului greu și apropiat ; îl auzea și din somn adânc, în timp ce lângă el, sub grosimea pufoasă a pilotei, simțea abia deslușit greutatea abandonată a soției sale, Tasie. Și câteodată, trezit de acest zgomot, le dădea o cu toul altă explicație lucrurilor obișnuite : distingea pe lângă azilul de câini, răsuflarea sforăitoare a bătrânului său câine Pillon, loviturile încete ale unui iepure când se întorcea în cușcă, fâlfâitul aripilor unei găini în coteț, sau cel al unui fazan în cușcă.
Pe deasupra casei, imagine a spațiului familial, trecea un miros depărtat de păduri de pin venit pe o pală de vânt, strigătul răgușit al unei cucuvele la vânătoare, toată pacea vie a nopților, iar în această noapte, se auzea, neobosit, vuietul heleșteului.
Tasie, în partea sa de pat, se mișca. Iar el îi zicea :
- Apa crește… Heleșteiele din amonte se umflă atât de tare încât o să ne ia ceva timp să trecem…Ascultă, Dumnezeule, dacă se umflă !
Tasie, fără să răspundă căsca, își înfunda capul în scobitura brațului îndoit. Iar Tournefier continua, pentru el.
- Alaltăieri, la Laba Gâștii, a venit așa de mare, încât barajul n-a fost suficient : apa a trecut peste drum, la fel de mare și multă ca și Sauldre…Și a lăsat niște găuri, pe toți sfinții, să adăpostești o turmă de vaci !
Visa departe, și-și amintea de zilele de pescuit, abia trecute, evalua randamentul heleșteielor desecate : « Buzidan, în acest an, a produs mai mult decât Malvaux ; la Chanteloup, puietul fusese mâncat de bibanii-americani : ce viermuială dată naibii era acolo !... » Vorbea de crapii-oglindă, black-bass, văduvițe melanote, apoi de lini și de obleți. Toate aceste nume mișunau în capul său, ca peștii în mâlul bazinelor de triere a peștelui… « Tancogne, fermierul șef al domnului conte, pusese un grilaj la bazinul știucilor, din cauza vidrelor. Ce colcăială și vidrele astea, ce sămânță dată naibii de devoratori ! Mai rău ca vulpile într-un fel ; mai rău ca braconierii cu două picioare !... »
Visarea lui evolua, bântuită de dușmani fără număr. De pescuit, în fond, nu-i păsa : bibanii americani puteau să mănânce până la ultimul tot puietul lui Tancogne ; asta nu era treaba pădurarului. El era pădurar, și pădurar celebru, putea să se laude cu asta : Firmin Tournefier, zis « o sută de Dumnezei », din cauza obiceiului pe care-l avea de a vorbi.
O cucuvea trecea pe deasupra casei, scoțând plânsul său amar, scârțâitul său trist de giruetă : încă o rău prevestitoare, iscodind o lovitură nocturnă. Ah ! Și nopțile astea ! Ai putea dormi când ai ca el meseria în sânge ? Te bagi sub pătură, închizi ochii și asculți. Simțurile veghează în somn, atente la maxim la urletul brusc, la lătratul în doi timpi al vulpii care își duce vânatul ; te gândești la capcanele întinse pa cărările dinainte stabilite pentru vânat; ghicești, pe malul șanțurilor lunecușul ondulat al unui dihor, sau al unui jder la furat...Ce-i cu sunetul ăsta de talangă? Uite, a doua noapte, asupra satelor Communaux, cu lumină de lanternă... Nici măcar lună nu este, în noaptea asta; și stă să bată vântul și să plouă: dacă vreo echipă cu lanterne, totuși... Atenție dacă se aud împușcături! Nu, nimic... Și încă o să mai sune încă: nu-i decât talanga lui Gib, cățelușa, care se mișcă în fundul curții sale.
Se făcea ziuă, perceptibil doar în imensa liniște a lucrurilor.Tournefier strigă deodată:
-Tasie!
Era deja în picioare, se îmbrăca pe pipăite, cu gesturi mașinale și precise. Pe masă, găsi lampa mică, o aprinse, umplu un pahar cu cafea rece.
-Cum îți spun, Tasie: Tancogne a angajat un om în plus, ca să-l ajute la pescuit.
După o oarecare pauză, el întrebă:
-Știi pe cine?
Și fără să aștepte răspunsul:
-Pe băiatul Fouques, văru-tău.
-Raboliot? Zise Tasie.
-Da, Raboliot.
Așezat în fața mesei, tăind felii lungi de pâine, le băga în cafea, le tăia cu mușcături sonore. In lumina opaițului, fața lui albă sângerie, destinsă și zâmbitoare de obicei, arăta o gravitate anormală, apăsarea unei griji mari. Ochii săi gri deschis, nevinovați și limpezi, fixau fără să vadă pânza cerată. Pieptul i se umfla din cauza respirației adânci; suspină zgomotos.
- Auzi, Tasie...
Păru dintr-o dată hotărât:
Mi-a venit ideea, că n-o să-i vină lui Raboliot să dea cu nasul pe aici. Tancogne căuta un om ca să-l angajeze: Volat i-a zis de Raboliot.
-Ei și? Zise Tasie.
Ea se așeză în coate pe pernă. El nu o vedea deloc, în penumbră, în afară de paloarea feței ei, segmentată de părul negru și greu.
-Așa, o idee, repeta Tournefier. Volat, Tancogne: văru’ ar face bine să nu se încreadă. E un vierme, Volat... Așa cum îl știu invidios pe vânătoare, sunt convins că nu l-ar lua pe Raboliot în jambiere și cu lațurile lui, și pușca lui Raboliot, decât ca să pregătească o lovitură urâtă pe la spate.
-Ei aș! Zise Tasie. Și Raboliot e răutăcios.
-Dar nici rău, veninos ca altul. Tasie, eu îți zic: să aibe grijă cu Volat.
Femeia se gândea în liniște. Si dintr-o dată :
-Ce i-ar putea face Volat, fără tine, he? El e pădurarul? El a depus jurământul? Poate să dea în judecată? Ziceai să aibe grijă cu Volat...Și la tine, nu, nu-i așa?
-Poate că da, încuviință Tournefier.
Și explică scrupulos:
-Nu-i vreau răul, pe toți Dumnezeii. Totuși, haida de...Ce-aș putea face, zi tu, dacă bătrânul Tancogne mă obligă să-i sar la gât? Iar Volat l-ar ajuta, poți fii sigură. Chiar tu, câteodată fără să vrei...Să mă împiedic în laț, să aud o întreagă ploaie de înjurături, va trebui să mă leg la ochi, de teamă să nu-mi dau seama, din întâmplare, că au fost trași pe sfoară de Raboliot?
Isi înălța capul de mai multe ori, cu mâna pe ivărul ușii:
-Ce ziceam..., sfârși el... A, da. In fine, asta ca să-ți spun că mi-ar plăcea mai mult să-l știu în altă parte.
-In albii zori ai zilei, umezi, se îndreptă spre heleșteu. Sauvagère era aproape gol: de-abia pe la marginile heleșteului rămânea o mlaștină triunghiulară, mâloasă, în care apa se mișca în valuri și vârtejuri mici. Trunchiurile de pe malurile învecinate își arătau sub o linie brună si subțire, picioarele gri de nămol uscat; printre plajele de nisip cu turbă, asemănătoare unor adunături de resturi colmatate, fire de apă șerpuiau muribunde; ochiul de apă, aproape epuizat, nu mai lăsa să se audă vuietul greu și continuu, ci doar un zgomot rapid de cascadă, de apă care cade și care se zbate în loc să se izbească cu forță.
-Bună ziua, Tournefier.
Era Tancogne, fermierul șef, apărut în fața lui fără să-l fi auzit venind. Simți așa ca o slăbiciune.
-Bună ziua, domnule Tancogne, zise el politicos.
Amândoi priviră la picioarele lor, balta de un galben brun care înconjura marginile heleșteului. Aceleași vârtejuri se învolburau, când toropite și adânci, când exasperate, agitând violent suprafața, dezvăluind stropi în spirale groase.
-Trebuie să fie, zice Tournefier.
Tancogne continua să observe fără să scoată un cuvânt. Disconfortul pădurarului creștea; îi veneau pe buze întrebări despre oamenii de povară, despre Raboliot mai ales, și despre Volat. I se părea, doar dacă le-ar fi pronunțat ca individul Tancogne ar desființa acest mister glacial, care plana în jurul lui ca un lințoliu în jurul unei fantome; dar ceva îi stătea pe limbă, un pietroi care o paraliza. Cu coada ochiului, spiona silueta aspră și dură; jambierele din piele altădată negre, aproape roșii acum printre urmele de nămol uscat; pardesiul de un verde ca sticla ciudat, care și el dădea spre roșu, scotea un sunet confuz și continuu, la fiecare gest al bătrânului, ca de foșnet de ziar mototolit; eșarfa lungă în carouri care îi dădea în răspăr barba dreaptă și puțină, de un alb ciudat, tern, ca de fum, și care părea prostesc din cauza mizeriei pe care Tancogne o târa după el. Abia dacă Tournefier îndraznea să-și ridice ochii spre figura uscată cu buze move dintre firele tari și rare de barbă, cu pomeții placați cu un fel de pergament cam gri pătat de vinișoare pământii, către ochii de un galben mineral, în mod neplăcut ficși și strălucitori într-o veșnică lăcrimare. Pe cap, care se putea ghici a fi chel, Tancogne purta o bonetă de nutrie, o blană tocită care își arăta pielea; toca grea, înfundată, îi mai lăsa afară urechile, și mai livide ca fața, dar care lăsau să se vadă datorită transparenței lor o ușoară nuanță de mov, aceeași care-i colora buzele și marginile injectate de sânge ale pleoapelor. Bătrânul tușea. Dintr-o bombonieră mică de metal scotea niște bomboane de gumă pe care le molfăia încet, ca pe niște bucățele de tutun.
-Ah! Bine, ofta Tournefier. Uite că vine șareta.
Venea pe aleea nisipoasă, mărginită de meri. Un catâr slăbănog, în oiște, iuțea pasul dezlânat; un bărbat îl ținea în hăț, aproape alergând. Alți doi în picioare, în șaretă, se țineau lângă sasul șaretei printre unelte alandala; un al patrulea venea și el cu câțiva pași în urmă. In dimineața rece când mai erau încă văluri brumoase, zdruncinăturile căruței prin șanțuri, izbiturile bidoanelor de tablă se cufundau în sonorități ascuțite și slabe; vocile oamenilor nu se auzeau decât atunci când ajunseră la heleșteu.
Imediat începură să pescuiască. In cizme de cauciuc până la încheietura coapselor, cu un impermeabil negru în spate, mergeau prin apa mâloasă cu fileul de pește în mână. Și Tournefier era încălțat în cizme: mergea prin albia heleșteului apăsând nisipul umed și tare, care se mișca ici colo din cauza unui tremur ușor și lung și care dintr-o dată se ascundea furiș. Și atunci gamba lui se înfunda într-o groapă mâloasă; și gesticula, însoțindu-și mișcările șoldurilor de mișcări ale brațelor, ca să-și scoată piciorul din strânsoarea nămoloasă. La picioarele sale, algele se strângeau grupuri în pachete negricioase, moleșite repede de mușcătura aerului; el le ridica cu mâinile sale roșii, adunând puietul de pește rătăcit; erau crapi –oglindă mititei, a căror piele galben-roșiatică se împodobea de solzi mari aurii infipi în linie pe laturi, lini de un verde închis și sonor, ieșind din mâlul în care se ascundeau, obleți mați, cu pântecele de un alb grăsos.Tournefier le spăla într-o găleată pe care o avea cu el, le scutura o dată cu degetele desfăcute și îi lăsa să alunece în apă cu delicatețe. Sub pașii săi, mirosuri puternice se ridicau, un miros de pește speriat, de ăamol curat, de vegetale fermentate.
-N-ai găsit bibani americani?
Tancogne îl striga de pe mal, înălțându-și silueta de gnom între doi anini care fierbeau. Pădurarul tresări:
-Scuzați-mă domnule. Sunt.
-Mulți?
-Scuzați-mă, repetă Tournefier; cred că da.
-Arătați-mi, zice Tancogne.
Intr-adevăr, erau mulți: mici și mari, aproape rotunzi; medalii emailate cu reflexe vii, portocalii și galbene ca sulful, verde și albastru. Pădurarul luă câțiva care și-au ridicat imediat spinoasa armura dorsală. Tancogne îi luă în mână și se uită la ei o clipă; în ochii săi reci se aprinse o scânteie, și mâinile începură să tremure. Nu scoase un cuvânt, dar degetele i se crispară; buricele lor ascutțte cu unghii tari, intrară într-o burtă portocalie; unul câte unul, cu aceeași răceală crudă, despica peștii pe care Tournefier i-i dăduse; de fiecare dată s auzea un pocnet ușor și ascuit, cel al vezicii înotătoare care se spărgea sub presiune.
Mergea înainte pe șosea,se urca pe panta digului, pe unde apa ieșea din conducta subterană. Apropierea sa îi făcea pe oameni să tacă, îi dirija către treaba lor. Acum erau vreo zece, care munceau încet și meticulos, cum erau obișnuiți cu acest pescuit de toamnă. In fiecare an, la sfârșitul lui octombrie, Tancogne golea astfel cele doisprezece heleșteie ale contelui de Remilleret, și recolta puietul de vară. Grilaje cu ochiuri fine, între metereze zidite, astupau râulețul de scurgere din loc în loc, fără să oprească trecerea apelor; se dirija cursul spre bazine de triere , - un soi de garaje săpate pe cele două maluri,- printr-un joc de vane-stăvilar, de uși cu grilaje care se ridică sau coboară în același timp. Iar oamenii în apa din ce în ce mai mâloasă, băgau fileurile de mătase, la scoteau pline de puieți săltăreți, ale căror sunete confuze umpleau aerul cu un foșnet convulsiv și ușor.
Ei îi triau, foarte repede, aruncau în iarbă bibanii americani, împărțeau peștii în bidoane mari de tablă; ei alunecau înăutru fără să facă cel mai mic zgomot; dar câteodată un fior îi bulversa, îi arunca grămadă în peretele de metal, care răsuna de multe lovituri ușoare.
-Obleții, zicea Tancogne, black-bass; văduvițele... Să ne grăbim!
Erau specii fragile, pe care mâlul le amenința cu o asfixierea mortală.
Peștii black cu spatele verde închis se luminau dintr-o dată, în apa proaspătă, de luminițe pale; văduvițele roșii care căscau gurile, murdare, reîncepeau să ardă încet încet; obleții, cu burta în sus, ieșeau la marginea gurilor largi, oscilau o secundă, și dintr-o dată, cu o lovitură scurtă de coadă, cu înotătoarele pectorale vibrând ca niște embrioni de aripi, se îndreptau din vârf către tenebrele răcoroase.
Linii, crapii, mai rezistenți, se înghesuiau în iarba pajiștei; ei formau o grămadă lunecoasă, movile mari lipicioase. Oamenii le luau cu amândouă mâinile și le duceau în bidoane, băgându-și mâinile în apă pentru a nu răni peștii.
Cu mâinile la spate, bătrânul Tancogne făcea du-te vino.Ochii lui aveau sclipiri fugitive, aruncau priviri scurte care săgetau și cărora nimic nu le scăpa. Iar vocea sa dură, întreruptă de tarele gâtului, împrăștia ordine ascultate numaidecât:
-Prindeți! Zicea el deodată.
Era cine știe ce babușcă venită din râurile vecine, din Beuvron sau din canal, pe care tocmai o zărise:
-Aruncați!
Și mai erau boișteni , verzi și dungați cu negru, ghidrini cu țepii ridicați, plevușcă , viermărie de apă dulce.
Câteodată îl vedeau chiar apropiindu-se fără să spună nimic și târându-și tocul încălțării prin iarbă: ridica un somnotei negru, cu două mici spade translucide de fiecare parte a capului său mustăcios.
Apa din heleșteul aproape secat, nu mai ajungea decât cu greu în pârâu. Trunchiurile de copaci, de tisă înclinate de două zile de puterea lui, își reveneau cu foșnete surde; de fiecare parte a liniștitului heleșteu Bouchebrand, își reluau freamătul monoton lăsate în pace în sfârșit de acest tremur puternic care le scuturase într-o luptă interminabilă. In răstimpuri, ceva apărea deodată în curent: era ceva din conducta subterană care umfla apa într-un vârtej rapid. Atunci un om alerga, cu fileul în mână; scotocea pe dibuite, se îndrepta deodată, arcuindu-și coloana cu gestul unui muncitor care ridică o lopată de pământ; și în fileul scufundat se zbătea un crap monstruos, cu salturi greoaie și line. In fiecare heleșteu era o trupă întreagă de pești enormi producători de puiet. Se refăceau an de an, numărându-i cu grijă; animalele acestea așteptau în bazine întoarcerea zileleor calde, clipa reîntoarcerii la depunerea de ouă și fecundarea, în locurile ierboase de reproducere.
-Spre heleșteu! zise Tancogne.
Echipa de pescari trecu digul, coborî în Sauvagère. Nici apa nu mai curgea printre plajele de nisip și de nămol; doar niște șanturi sinuoase și clare marcau încă urmele trecerii sale. Dar cursul lui Bouchebrand se vedea mult mai bine în această întindere gri și închisă; venea dintr-acolo înspre sud, printre alte heleșteie. Malvaux, superior și inferior, și Bouchebrand, ultimul, în dosul mlaștinilor și terenurilor virane, nisipoase silicioase, în dosul înalților pini marini ale căror vârfuri dese și întunecate strângeau în cer nori albi. In mijlocul heleșteului, se contura o insulă ovală marginită de anini mici în cerc, molizi aliniați, în fine, ea ajungea la gură unde dispărea.
Acolo se adunau crapii. Pe alocuri, apa era așa de mică încât peștilor le ieșeau spinările, se presau coastă pe coastă într-o adunare confuză: și cu ochii căutau câinele turmei ăsteia. Din când în când, un crap găsea tranșeea Bouchebrand; urca atunci într-un înot forțat, cu nasul în apă, despicând valul ca un plug. Nu se mai vedea din el decât urma lui dezordonată și câteodată înotătoarea dorsală, închisă și moale , lată ca o palmă.
Oamenii din nou se agitau, scotocind cu fileul adunătura tumultuoasă și grea. Mânerele acestor fileuri se îndoiau de încărcătură; malul ieșea ca racheta din cozile bătaânde ca niște bătătoare de covoare, proiecta pe fețe pete negricioase care se întăreau ca o crustă. Cea mai mare parte a crapilor cântarea cam vreo zece kilograme; în fiecare an, în ciuda obișnuinței, pescarii se mirau văzându-i, mai grași încă, și mai gigantici decât își aminteau. Ii întindeau în lăzi de lemn, unul lângă altul; fundul mare al lăzii era garnisit de trei sau patru pești: și rămâneau acolo, corpuri inerte, deschizând și închizând buzele lor groase și rotunde, colace de piele albă și cărnoasă; solzii de pe lateralele lor luceau ca niște plăci de metal; își ridicau obrajii spre urechile lor sângerii cu mișcări ritmice și lente.
Chiar dacă învolburau apa stătătoare, chiar dacă tropăiau în cerc, oamenii făceau în jurul lor o mlaștină de nămol lichid, un soi de baltă mare păstoasă, în care ochii lor nu mai distingeau nimic. Adesea, fileurile lor oarbe sunau fals pe corpurile peștilor; ei îi urmăreau la întâmplare, îi ridicau câteodată pe jumătate îndoindu-se spre cadrul de fier, și ieșind din grămadă într-un mănunchi de iarbă închisă la culoare. Câteodată se mai clătinau, cu picioarele țintuite în strânsoarea moale a mâlului. Unul dintre ei, deodată, dându-se înapoi, lovindu-se de ziduri mici care se depărtau începând dinspre gură, lovind aerul cu mâinile a disperare, chiar căzu în apă cu picioarele în sus. Reapăru, lipicios, orbit de nămol : și tușea, se agita pufăind, scuipa printre râsetele puternice ale celorlalți.
-Ei bine, Berlaisier, e bună apa?
-Ți-era sete, pesemne, prietene?
Bottereau, zis Berlaisier, începu și el să râdă: avea o fire cumsecade, mușchi viguroși și înceți. Tăietor de lemne în pădurea Sologne, tăietor de stejari și pini, muncea când într-un loc când în altul, pentru cine îl angaja, vara urmărea vânătorii, iar iarna punea capcane. El prefera iarna cu bucuriile sale riscante și penibile.
Nu era singurul printre pescarii lui Tancogne : Créquine îl știa bine, cu care „ făcuse echipă” de atâtea ori, în nopțile negre cu pușca pe umeri, în timp ce Berlaisier zornăia talanga și plimba peste miriști și brazde fasciculul alb al lanternei. Créquine ăsta, avea limba ascuțită, un bătător bine prins în gură! Ceea ce îi surprindea și mai mult pe oamenii taciturni și neîncrezători: nu că Créquine ar fi fost mai puțin neîncrezător decât alții; dar limba lui mergea prea mult, nu putea s-o faca să mai tacă. Fusese botezat Sarcelotte 1, poate din cauza clevetirilor cu sonorități fonfăite, mai degrabă din cauza unui fler de vânător de păsări sălbatice acvatice, de rățuște sălbatice care bântuie stufărișul heleșteielor.
Toți acești oameni, pesans, braconieri, arcași, dintre care se recruta mână de lucru ocazional, aveau și porecla lor, prostia lor cum se zice în Sologne. Lui Volat, marelui Volat, uscat și livid, cu ochii înfundați în cap sub o frunte ca de piatră, i se spunea pe la spate Nepoliticosul. Lui i se datora puțin din acea frică a lui Créquine la apropierea fermierului șef: Volat era unul dintre arendașii lui Tancogne, omul său bun la toate, spionul sau, o persoană obscură. Familiar, da, glumeț, de ocazie; dar mai mult decât manierele lui de bădăran, provocau teamă bonomia lui ipocrită și rece pe care o afișa câteodată: oricât de șiret era Volat, se simțea în jurul lui o urmă de înșelăciune care invita la prudență; degeaba este fin sconsul, tot pute.
In timp ce pescuia, trăgea cu urechea sau cu coada ochiului. Când se întorcea cu spatele, când părea distrat, absent, spiona cel mai bine: iar asta se simțea, ciudat. De mai multe ori, Sarcelotte îl întrebase:
-Ei! Volat, ai grijă la urechi: se mișcă!
Nepoliticosul ridica din umeri și nici măcar nu se obosea să răspundă: Rățoiul, în ciuda ochiului său foarte fin între pleoapele întredeschise, în ciuda abilității sale la trasul cu pușca, a coloanei sale vertebrale suple, picioarelor rapide, numai gura era de el: Volat, l-ar contra când ar vrea. Altul îl neliniștea, pe care îl supraveghea intens, deși nu se uita la el niciodată. Pe acesta nu-l strigau decât Raboliot: atât de des încât i s-a uitat numele de la tata și de la mama lui, care era Fouques; și până la numele lui de botez, care era Pierre. Chiar maică-sa , bătrana Montaine, nevasta lui, Sandrine, nu-l strigau decât Raboliot; o poreclă a lui dintotdeauna, din primele lui luni de viață. Șiret, agitat, subțire la trup, privire ageră și neagră, cu adevărat semăna unui iepure sălbatic, unui iepuroi sălbatic țeapăn, rasă primitivă și puternică: pui de iepure sălbatic, animal de codru, mărăcinișurile erau teritoriul lui, desișurile ghimpoase în care el se întinde în voie, terenurile virane pline de bălării, arbuști purpurii, tufișuri rozalii, și frunzișurile înaltelor mături care îl ascundeau, în picioare în întregime.
Ei bine, el era braconier așa cum e toată lumea în Sologne, ca și defunctul sau tată înainte s-o sfârșească trist, ca urmare a unei lovituri de picior primit in burtă. Bătrâna Montaine, măcinată de această amintire, se îngrijora foarte tare acum pentru băiatul său; și Sandrine plângea des; femeilea astea! Impiedicați-le să bocească ! Nu e decât o tristețe care apasă pe inimă, mai întâi până la angoasă, apoi dintr-o dată până la furie, cu cuvintele și gesturile sale violente. Dacă femeile nu se pot abține să nu plângă, sunt oare bărbații stăpâni pe acest instinct care-i împinge spre vânătoare, fii ai unui pământ plin de vânat unde strigă seara fazanii asezați pe ramurile înalte, unde potârnichiile cheamă prin miriști, sau unde ies iepurii în turme din pădure ca să ia cu asalt recoltele? Și dacă oamenii mai bogați, câțiva, acaparează dreptul la vânătoare, dacă-și apără drepturile cu sprijinul legilor, al paznicilor pe care îi plătesc și îi înarmează, al jandarmilor în uniformă, al polițailor foarte buni să se deghizeze, nu există oare alte legi mai vechi, pe care le-am căuta degeaba prin coduri, dar pe care băieții din Sologne le cunosc foarte bine pentru că le simt trăind în ei de cum le dă mustața, de când simt căldura propriului sânge?
Și Raboliot muncea cu ziua: în ciuda aparențelor, cu mâinile lui de femeie, atât de mici încât îl umileau, loviturile lui cădeau exact și drept la picioarele copacului pe care îl muncea; așchiile albe, cărnoase, cu rășină proaspătă zburau; și pinii înalți, la fiecare lovitură, tremurau din vârf până în picioare. Cu o măiestrie încununată de îndemânare, Raboliot lua din picioare bucata de lemn tăiat , bucata de rădăcină dură pe care cei pricepuți o recunosc la tăietorii de lemne din Sologne; el o punea, liniștit, la măsura fixată, în funcție de lege și nevoi: cu ce să-și încălzească iarna casa, și pe cea a bătrânei Montaine, și pe cea a lui Touraille, socrul său. Cu atât mai bine, nu-i așa? Dacă mai rămânea ceva, destul măcar să mai facă ceva bănuți, exact prețul cartușelor de care avea nevoie.
Azi, pescuia pentru Tancogne. Erau niște zile destul de grele pentru că bătrânul avar a fost obligat să-i plătească bine, o muncă plăcută, o ocazie foarte bună de învățătură. De trei zile de când își plimba jambierele pe pământurile dlui conte, Raboliot n-avea grijă să se uite pe niciunde. Oh! Și asta fără să pară... Se pot vedea ușor grilajele la locul lor, se pot percepe cu o privire sigură, ca o lovitură de fileu, senzațiile fecunde care vă solicită din toate părțile, care urcă din brazde și din pârloage, din heleșteie, din pajiști și din păduri... Raboliot, continuu se îmbogățea mai mult: nu era o bogăție conștientă de ea însăși, o acumulare ordonată pe care el ar fi putut s-o inventarieze; ci o bogăție mai ascunsă și mai sigură atât de mult era el pătruns de ea. Ar fi cerut degeaba amintiri decantate și limpezi memoriei sale senzoriale, ceva ca un plan al teritoriilor pe care și le anexase. Ochii , nasul și mâinile lui își aduceau aminte pentru el, picioarele lui care s-ar fi afundat în anumite locuri în nisipul cenușiu, ar fi alunecat în nămol argilos, ar fi râcâit spinii rugilor, corpul său înmulțit și fără încetare vigilent, și memoria fidelă a corpului său.
-Asta-i a ta, Raboliot!
Ceilalți se amuzeau pe seama îndemânării sale evidente. In picioare, la marginea mlaștinii, cu picioarele înfundate până la genunchi, își terminară munca grea odihnindu-și mâinile pe fileu. Și îl priveau pe Raboliot.
El mergea atent, cu fileul înclinat; ochii săi, în balta de nămol tulburat, prindeau cea mai mică mișcare cel mai mic freamăt al vreunei vietăți; genunchii săi de sub apă pipăiau freamătul apei; și dintr-o dată mâinile sale plecau, făceau un gest rapid și aduceau un animăluț.
Niciodată nu dădea greș. De fiecare dată când prindea un crap, îl punea în rucsacul fileului, la capătul mânerului, către unul dintre bărbații care îl înconjurau:
-Pune mana, Berlaisier, puturosule!
-Du-l și pe asta, Sarcelotte! Și nu mai pălăvrăgi pe drum!
El râdea, mulțumit de această îndemânare, drept pentru care dădea un spectacol pe cinste; mulțumit mai ales de alte lucruri ascunse care radiau dinăuntrul lui, doar pentru el, și care-i gâdilau inima.
-Ei, Nepoliticosule! Ți-l dau pe următorul!
Raboliot era mulțumit. Privirea furișată spre Volat îi insufla o stare de bine: îi zisese Malcourtois direct în față, cadavrului cel mare; iar Malcourtois, în sfârșit, a trebuit neapărat să se uite la el...Hopa! Întinde mâinile! Încă un crap, și nu cel mai subțirel! El îl întindea spre marele Volat, cântărindu-l din ochi de sus până jos, cu o privire adâncă, lucindă, zglobie. Și se gândea plin de vioiciune : „Nu te jena, băiete; mai privește-l, fixează-l bine! Recolta-i gata la ora asta, la adăpost, la locul ei. Ah! Meteahnă veche! Nu ți-ai găsit tocmai tu să-l înțepi pe Raboliot!”
Cu o șiretenie grațioasă,așteptă ca Malcourtois să se fi depărtat puțin. Volat se va întoarce exact în locul acela, când o să treacă prin fața acelui bătrân măr bolnav: la vreo zece pași. El îi număra pașii, privind spatele slab al bărbatului, îngustat și mai mult de gestul înspre în față al brațelor care strângeau greutatea peștanului. “ Încă cinci pași... O canalie, Volat ăsta, cu siguranță; ce spate dizgrațios, ce urechi respingătoare de viclean. Încă trei pași, doi pași...” Raboilot se întoarse spre vest, se prefăcu a nu observa, acolo, pădurea Sauvagère, liziera de stejari și mesteceni îngălbeniți. O tresărire de bucurie subtilă îi trecu pe spinare: Volat se întorsese! Stăpân pe el, Raboliot își forță privirea să arate o jenă subită, jena unui om surprins pe picior greșit; asta dură mai puțin de o secundă, până când lăsă nasul în jos spre apa tulbure, și reîncepu să caute cu fileul.
Exulta de o bucurie copilărească: ” Bine jucat! Bine jucat, băiete! Malcourtois, pornit, urma să-i vină pe urme, dar de-a latul; si bătrânul Tancogne după el, bineînțeles; și fără îndoială vărul Tournefier, și cei doi pădurari din Bois-Sabot, probabil; și poate, cine știe, băieți din Saint- Hubert: va fi multă lume în noaptea asta , în pădurea Sauvagère! Căutați bine, oameni buni, dați drumul la câini, hai! Acolo trebuie să-și fi întins Raboliot capcanele: Malcourtois e sigur de asta; a surprins el mai devreme o privire...Dar în acest timp, Raboliot este în altă parte, nu prea departe. Ah! Ce tip! Chiar o avea tupeu să se atigă de heleșteu, să-i facă de petrecanie grilajului, chiar aici? Bineînțeles, ar avea tupeul ăsta: chiar în noaptea asta o s-o aducă pe cășelușa lui, Aïcha, negruța; iar iepurii or să cadă în laț, la cincizeci de pași de tine, Tournefier.”
El ridica ultimii crapi ca și cum ar ridica puiet; o sudoare călduță îi aluneca pe piele. Rădea tuturor, umflat de o minunată blândețe. Chiar pentru Tancogne, și chiar pentru Volat,- și Dumnezeu știe că îl dezgustau,- el simțea pentru ei acum un soi de milă binevoitoare. Pe drumul drept de la heleșteu veneau oameni; acum erau pe dig o mână de oameni care îl priveau pescuind. Printre alții el îi recunoștea pe cei doi pădurari din Bois-Sabot și Malaterre, fermierul din Malvaux, și pe Boissinot, fermierul din Buzidan. Crescu în ochii lui, când îl văzu pe Touraille de departe că se apropia mustăcind, primindu-l pe socrul său cu un bună seara răsunător. Touraille cu pași mici și timizi:
-Eram în trecere, explică el. M-au chemat la Chantefin să împăiez un bâtlan, un exemplar frumos, un bâtlan roșcovan.
Îi salută pe toți pe rând, se amestecă printre curioși. Se duse de la unul la altul, punând continuu întrebări discrete: ”A mers bine anul ăsta cu puietul?... Dar reproducătorii despre care auzise vorbindu-se? Grași ca niște câini, după câte i se spunea; dar du-te să vezi: era luat drept un prostovan.
Când Raboliot mai ridica încă un crap, el rămânea siderat , contemplând un asemenea monstru. I s-au arătat și ceilalți, întinși în lăzi; iar el dădea din cap cu un aer de-a dreptul stupefiat. În sfârșit îi reveni vocea; reîncepu cu întrebările lui:
-Ar fi murit, dacă mai stăteau afară din apă, nu? Și mai erau ca ăștia în heleșteiele contelui? La naiba! Asta n-ar fi posibil... Ar putea împăia unul din cand în când? Ar trebui să se poată împăia și animăluțele-astea!
Tasie, care săpunea niște rufe lângă azilul de câini, se ridică de pe scaun și veni să se plimbe agale pe lângă heleșteu. Și mai era o altă femeie, una brunetă cu tenul ars de soare care îi privea pe bărbați drept în ochi, bărbații o priveau și ei, dar ascunzându-se de marele Volat. La drept vorbind, ea nu era frumosă, Flora asta, cu pieptul plat și neagră ca o cârtiță; dar avea o suplețe tinerească, și șolduri care se mișcau sub fuste de ți se ridica sângele în cap. Nu degeaba era gelos Volat: ea îl înșela aproape cu fiecare bărbat pe care îl privea, atât de instinctiv provocatoare, senzuală complice, fierbinte ca jarul îi era privirea.
Iar în seara aceasta, îl seducea pe Raboliot. Pe el îl distra puțin, fiind tulburat până în vârful urechilor, pentru că o iubea mult pe Sandrine; tulburat totuși ca și ceilalți masculi. Și apoi, gelozia evidentă a lui Volat, îl excita, privirile sale palide, reci ca niște lame. Fără această mânie glacială a bărbatului, Florei i-ar fi trebuit ceva timp pentru tachinările sale de pisică înnebunită: și ” Domnule Raboliot” în sus, ”Domnule Raboliot” în jos, niște zîmbete fugare, dinții săi albi și umezi în spatele deschizăturii roșii a buzelor, atingeri ușoare, cu niște ochi mereu scăpărători, spre pierzania sigură a acestui suflet de femelă.
La un moment dat, Sarcelotte se apropie:
-Ai niște foi? Îl întrebă el pe Raboliot. Ale mele sunt ude.
Luă foița de țigară pe care i-o întinse camaradul său; și foarte încet, foarte rapid, aproape fără să-și miște buzele:
-Ai grijă, șopti el... Malcourtois nu te vede cu ochi buni.
Raboliot făcu un gest detașat, cam plin de el. Dar, pentru prima dată, un sentiment de pericol adevărat, planarea unei amenințări întunecă cerul bucuriei sale. Poate că era și seara aceasta de toamnă și tristețea lui. Norii zdrențuroși atârnau și mai jos, unii aproape atingând pământul, lăsând să cadă o burniță mocănească enervând pielea. La prânz, spre Bouchebrand, înalții pini maritimi erau negri; o melancolie mizerabiă urca din pustietăți, cuprindea pe nesimțite câmpia, unde bătrânele garduri vii stufoase, arbori fără trunchi și fără ramuri, trunchiuri goale pe dinăuntru și rugoase, își înălțau formele mutilate peste mlaștina întunecată de gardurile vii. În aer erau vârtejuri de frunze moarte desprinse din cine știe ce mesteceni, și care urmau să se așeze una câte una în albia lui Sauvagère, să se întindă până la atingerea mâlului.
Dintr-o dată răsună o voce:
-Ei bine, Tancogne, gata?
Tonul era cordial și autoritar deopotrivă. Ei recunoscură silueta contelui Remilleret, picioarele lui lungi și slabe, arcuite de obișnuința de a călări.
-Da, domnule conte, zise Tancogne.
Se auzi ciocnirea lăzilor care erau încărcate, dangătul sonor al bidoanelor de tablă.
-Tancogne, să pregătiți o măsură de vin fiert. Oamenii mulțumiră. Plecară în spatele șaretei care se zdruncina. Enervat de o așteptare lungă, catârul trăgea cu toată puterea, împingând nisipul cu lovituri dure de copită. Trupa cea mică se înfunda foarte repede în depărtare pe aleea dreaptă, dispăru în amurgul palid.
În Sauvagère doar zbaterea zgomotoasă a ochiului de apă, vârtejul mut al frunzelor se mai simțea. Pe iarba pajiștei bibani americani morți marcau cursul pârâului în mici grămezi inerte și deja în putrefacție.