Trecuse o săptămână de la acea întâmplare din cimitir și Marilena nu știa dacă aștepta ziua de sâmbătă doar pentru a merge la mormântul lui Laurențiu sau pentru a-l întâlni iar pe bărbatul acela dezinvolt, cu privirea scormonitoare, la care, de ce să mintă, se gândise în unele clipe de singurătate de acasă. Nu voia să-l compare cu Laurențiu, convinsă fiind că asta este greșeala fiecărei femei, atunci când este vorba de bărbați: să-i așeze unul lângă altul, ca la o reconstituire de la poliție, pentru a vedea care dintre ei se potrivește idealului ei. Bărbații nu se pot alege, comparându-i unul cu altul, ci numai cunoscându-i pe îndelete, în momente cruciale, atunci când se descoperă latura lor cea mai bine ascunsă: sinceritatea. Fiindcă toți bărbații, fără excepție, până la ultimul specimen, au inoculat în gena care i-a adus la viață talentul cameleonic de a se mula atât de bine pe orice situație, încât îți trebuie un fler deosebit, și pe care numai femeile îl au, ca să-l recunoaști pe cel care trișează de cel care este curat ca lacrima...
De aceea se hotărâse să nu facă nici un fel de comparație între Laurențiu și bărbatul acela, al cărui nume nici nu îl știa încă.
Ziua de vineri fusese o zi mai agitată ca de obicei pentru ea, întrucât aștepta ca ceva să se întâmple în viața ei din chiar a doua zi, așa că se pregăti temeinic pentru o posibilă revedere.
Bineânțeles că soarta ținea cu ea și bărbatul era acolo, lângă liliacul cu florile-i deschise. Îl salută cu o mișcare scurtă din cap, apoi se așeză lângă crucea lui Laurențiu pentru ritualul pe care-l respecta cu sfințenie de câteva luni. Bărbatul o privi și o salută cu voce tare:
- Știam eu că o să veniți și azi...ceva îmi spunea asta...
- Era oarecum important pentru d-voastră să apar sau iarăși ați rămas în pană de chibrituri?
- Nu, de data asta sunt blindat! Am tot ce-mi trebuie, uite am și niște tămâie specială, mi-a adus-o un client care a fost în Þara Sfântă. Dacă vreți, vă pot oferi câteva bobițe, au un miros într-adevăr superb...
- Nu, mulțumesc, mă descurc cu ce am...
- Știți, m-am gândit că dacă o să ne mai întâlnim, poate o să am prilejul să mă și recomand. Data trecută, m-am comportat ca un bădăran...și ne-am despărțit fără să ne cunoaștem.
- Niciodată nu-i prea târziu...Eu sunt Marilena...Marilena Gregoriade...
- Îmi pare bine, Alexandru...Sandu Motoc...mecanic auto...parcă v-am mai spus-o, și pilot de încercare...Așa este în branșa noastră, când repari un motor de raliu, trebuie să-l și testezi. Mai întâi tu, mecanicul, ca în caz de vreo nenorocire să nu moară ditamai pilotul care a costat echipa cine știe câte milioane de euro...pe când tu, un biet mecanic...
- Asta înseamnă că sunteți pe post de cobai, nu?
- Ei, nu o luați așa, am glumit și eu un pic, rostul nostru, al piloților de încercare, este să simțim acolo în cabina aia extraordinar de strâmtă, ca o cămașe de forță, orice sunet mai deosebit al motorului atunci când îi testăm anduranța. Dar, hai să nu mai vorbim despre lucruri care nu vă pasionează, și, implicit, vă plictisesc. Presimțeam că veți veni, așa că am făcut de acasă câteva sandwich-uri, am și un termos cu cafea...
- Dar ce este asta, o invitație la iarba verde a cimitirului?
- Sunteți spirituală, scumpă doamnă, și întotdeauna femeile spirituale știu ce vor de la viață. Da, aveți dreptate! Fiindcă mă temeam că mi-ați refuza o adevărată invitație la iarbă verde, am improvizat ceva asemănător. Știți, după-amiază am clienți la garajul meu. În weekend toată lumea vrea să-și pună mașinile la punct și deci voi avea de lucru. Cred că voi ajunge pe seară acasă. Omul trebuie să trudească din greu în viață pentru fericirea lui și a celui de lângă el. Și, chiar dacă eu sunt singur, asta nu înseamnă să pierd ziua cu cine știe ce prostii, când pot face un ban frumos și cinstit.
Marilenei îi plăcea determinarea bărbatului din fața ei, o determinare pe care nu o citise niciodată pe fața sau în vorbele lui Laurențiu, care se mulțumea cu orele pe care le preda la liceu, în rest umplându-și vremea cu meciurile de fotbal și ziarele. Da, într-adevăr, gândi și ea, bărbatul trebuie să lupte pentru fericirea celei de lângă el. Așa că acceptă timid invitația la o ceașcă de cafea și un sandwich, oferite cu grație de Alexandru. Începuse bine acea zi de sâmbătă și simțise atunci când plecase de acasă că în sufletul ei va apare o rază de lumină, la care tânjea atât de mult. Urmară alte sâmbete, la fel de luminoase, și într-o zi veni și mult așteptata invitație la un picknic adevărat pe malul lacului. Bărbatul acela devenise treptat un gând care-i răsărea în fiecare dimineață și cu care-și începea ziua atât de fericită. Și tot el mai era și regretul acela tainic cu care își așternea pe pernă primele vise la căderea nopții. Nu știa dacă prietenia aceasta se transformase deja în iubire, dar simțea o atracție tot mai mare față de bărbatul care devenise galant, mai curtenitor, de o exuberanță de care ea fusese lipsită toată viața. Se mutară în scurt timp împreună. Bineânțeles, că ea nu voise să părăsească vila ei superbă, moștenită de la părinți, și după câteva luni de „rodaj”, cum le-a numit Alexandru în glumă, se căsătoriseră.
Într-o bună zi, el îi spuse simplu:
- De azi, eu nu mai calc prin cimitir! Dacă tot o să te mai duci din când în când, la mormântul „fostului”, căci știi că nu mă opun în niciun fel, te rog, mai aprinde câte o lumânare și la mormântul „fostei” mele. Vreau să mă concentrez pe concursul ce se apropie, avem doi piloți ce vor pleca pe circuitul de la Immola, este foarte important ca monoposturile să fie la formă maximă. Nu te superi, nu?
- Bineânțeles, că nu. O fac cu mare plăcere, deși, uite, ne cunoaștem de aproape un an și niciunul dintre noi nu am avut curiozitatea să întrebăm nimic despre „fostul” sau „fosta”...
- Acum ce sens mai are, din moment ce suntem împreună, de ce să mai aducem în discuție capitole definitiv încheiate din viețile noastre. Știi, este o vorbă, și cine a spus-o a fost un om practic, așa cum ar trebui să fim de-acum și noi: „Morții cu morții, viii cu viii!”.
Marilena îi dăduse atunci dreptate. Nu mai avea rost să redeschidă răni ce abia se cicatrizaseră în sufletelor lor. În prima sâmbătă cu soare pornise spre cimitir, cu gândul să termine cât mai repede acest obicei, la care se tot gândise de la un timp că ar trebui să renunțe, din moment ce avea lângă ea un bărbat care o iubea și o îngrijea și care se deosebea atât de mult de „fostul” ei. Aprinsese o lumânare la Laurențiu, apoi, timid, pășise spre liliacul ce respira parcă de atâta floare și se pregăti să facă același lucru. De pe cruce o privea cu niște ochi triști o femeie mult mai tânără decât ea. Nora...Nora Motoc...Aprinse lumânarea, dar ochii aceia nu-i dădeau pace. Simți cum un fulger de căldură îi intersectează inima și un nod puternic i se urcă în gât, amenințând să o sufoce. Ochii...ochii aceia...! Lăsă lumânările celelalte neaprinse lângă cruce, se ridică fulgerător și alergă ca o nebună spre poarta cimitirului. Se urcă în mașină, își căută cheile care parcă se ascunseseră în măruntaiele poșetei, temându-se și ele de duritatea gesturilor pe care femeia le avea. Le găsi, încercă de două ori să le introducă în contact, dar de fiecare dată mâinile tremurânde de nervi le scăpară pe jos, în timp ce un gând o forfeca cu durerea-i ce se răspândea în tot corpul: „Nu se poate...Nu poate fi adevărat!”. Porni mașina, drumul până acasă fiind un simulacru de raliu, gata-gata să o proiecteze într-un tramvai și să lovească și câteva persoane pe trecerea de pietoni. Intră furtună în casă, urcă treptele spre dormitor. Ajunse lângă scrinul de nuc și descuie sertarul central, acolo unde ținea hârtiile de valoare. Găsi plicul pe care-l căuta. Febril scotoci prin el și dintr-o fotografie, din cele aduse de detectivul Bedrosian, o privea femeia de pe cruce... Nora ...Nora Motoc...amanta lui Laurențiu...!