Stătea pironită locului, cu acea poză în mână, nevenindu-i să creadă că soarta își bătea iarăși joc de ea. De ce trebuia ca femeia care-i luase locul în sufletul lui Laurențiu, să fie una și aceiași persoană cu cea care trăise sub același acoperiș cu actualul ei soț? De ce trebuia ca ori de câte ori se va duce la cimitir, ba mai mult, ori de câte ori îl va privi pe Alexandru, să-și aducă aminte și de ea, de Nora...Ori de câte ori se vor afla în momente de tandrețe, firească pentru doi oameni care se iubesc, să se întrebe dacă tot la fel se consumaseră și atingerile dintre Alexandru și Nora...Sau de ce aceasta îl părăsise pentru Laurențiu al ei, atâta vreme cât Alexandru era un bărbat plin de viață, atent cu fiecare gest pe care-l făcea, un romantic, atât de plin de viață...?
Acum realizase că cei de la accidente rutiere căutaseră să o menajeze și nu-i spuseseră că în clipa cumplitului accident, Laurențiu nu fusese singur în mașină, că pe locul din dreapta lui stătuse Nora...Nora Motoc...Oare Alexandru știa circumstanțele în care murise fosta lui soție? Și dacă da, de ce nu-i spusese nimic despre acest lucru? De obicei, bărbații când vor să facă o nouă cucerire, aduc cele mai grele învinuri femeii din cauza căreia și-au luat lumea în cap și au căutat alinarea în brațele alteia. Alexandru nu a suflat o vorbă despre „fosta” lui, despre mariajul lor, despre o posibilă relație a Norei cu un alt bărbat! Nu știa nimic din toate acestea? Și atunci, ar mai avea sens ca ea să-l îndurereze și mai mult, spunându-i că fusese un încornorat, și mai ales că bărbatul care-l înlocuise în inima Norei, fusese chiar Laurențiu? Atâtea întrebări i se răsuceau în cap, ca un zmeu multicolor, dus de colo-colo de un vânt neastâmpărat! Poate că și lui i se ascunsese faptul că în clipa accidentului soția sa fusese în mașină cu un alt bărbat pe serpentinele de la Poiana Brașov? Știa că era o ființă lașe, o dovedise din plin în momentul în care își dăduse seama că Laurențiu avea o amantă! Putea să renunțe la tot, cu o tărie care să-i demonstreze că era o femeie integră, dintr-o bucată, cum se spune, dar nu fusese așa. Se complăcuse într-o căsnicie falsă, dăduse dovadă de un egoism prostesc, atunci când își închipuise că acele firave clipe, când putea să-l aibă pe Laurențiu în intimitatea casei lor, vor putea umple durerea pe care o resimțea ori de câte ori el lipsea de acasă nopțile...Dar acum ce era de făcut? Trebuia să dea dovadă din nou de slăbiciune, și mai ales de o discreție care să o poată salva de la un penibil moment, acela în care Alexandru ar fi realizat că fostul ei soț fusese cel care-i stricase căsnicia. Așa că își jucase în continuare rolul perfect, spunându-i acestuia că a fost la cimitir, a aprins câteva lumânări, dar că va încerca să rărească aceste vizite, care acum nu-și mai au rostul. Nu zărise pe chipul lui Alexandru nici aprobarea tacită, nici vreo undă de mirare că ea renunță atât de ușor la momentul de sâmbătă, dedicat fostului ei soț. Observase apoi, că de la un timp Alexandru era tot mai ocupat la firma sa, dar nu-i putea reproșa faptul că petrece tot mai puțin timp cu ea. Banii veneau acasă din plin, acesta nu-i refuza nimic, lăsând-o să-și petreacă timpul așa cum dorea ea.
Într-o bună zi, avusese o migrenă, care o făcuse aproape să urle de durere. Încercase la birou cu tot felul de analgezice, dar degeaba. Șeful proiectărilor o văzuse în ce stare se află și pentru că peste o săptămână avea nevoie de ea la o deplasare în zona litoralului, pentru prospectarea la fața locului a unor terenuri pe care trebuiau ridicate câteva ansamble rezidențiale, îi spuse să meargă acasă și să se pună pe picioare cu o baie fierbinte și un ceai odihnitor.
Când Marilena se apropiase de casă, zărise pe aleea din față mașina lui Alexandru. Ce căuta el la ora aceea acasă? Uitase ceva? Poate că îi era și lui rău? Oricum, era fericită că nu se va afla singură în astfel de clipe, când simțea că îi va plesni capul de durere. Întoarse mașina sa pe aleea laterală, care dădea direct spre ușile rabatabile ale garajului și se strecură în casă prin intrarea de serviciu. Se gândi să-i facă o surpriză. Se descălță, ca să nu facă zgomot. Când pătrunse în holul mare un parfum puternic îi blocă nările. Un gând rău o năpădi, pe care-l alungă pe dată, trecându-și mâna prin părul transpirat sub durerea ce nu mai înceta. Începu să suie încet scara care ducea la dormitorul lor. „Ce naiba, gândi ea, sunt o nebună ca să mă gândesc la ce este mai rău! Așa devin toate femeile care s-au fript prima dată cu ciorba...! Alexandru va fi numai al meu...am simțit asta de atunci, de la prima întâlnire de la cimitir...când nici nu apucasem să schimb cu el câteva vorbe...dar acum, când ne leagă atâtea...!”.
Nu știa dacă își dădea curaj singură. Nici dacă ceea ce gândea, se și putea întâmpla, aievea. Tensiunea din creștetul capului se mutase în dreptul inimii. Se trase brusc după draperia de catifea ce acoperea micul hol din care se desfăceau ca niște petale dormitorul lor, cel al viitorului lor copil, despre care ei îi plăcea să vorbească la servici întruna, baia, și un alt dormitor pentru oaspeți. Se furișase pe după faldurile de catifea, căci din baie ieșise o tânără, înfășurată sumar cu un prosop, urmată de Alexandru care necheza în spatele ei ca un armăsar în călduri. Se ținu de draperie, care atârna ca și sufletul ei, greu și inert acum, la vederea acestei scene. Ar fi vrut să urle de disperare, dar nu putea. Ar fi vrut să se repeadă și să sfâșie prosopul acela, împreună cu carnea tânără, alb-sidefată a acelui trup, după care soțul ei alerga ca după umbra unei nimfe mirifice. Dar o forță fantastică o țintuia locului. "Lașitatea ei proverbială, da, asta era", se gândi ea repede, ca un jucător care studiază situația de pe teren. Lașitatea, care o silise să nu ia nici o atitudine față de escapadele lui Laurențiu și care și acum o strângea în chingile ei, obligând-o să asiste dramatic la un moment în care demnitatea ei de femeie fusese târâtă și călcată în picioare de tălpile goale ale celor doi amorezi.
Alexandru lăsase în grabă ușa întredeschisă. „Tare nerăbdător este”, gândi Marilena, „ca un adolescent în călduri!” dar îi mulțumi în gând soțului pentru clipa de neatenție, căci numai așa putea asculta dialogul celor doi, dialog care o va prăbuși mai mult pe treptele disperării.
- Mi-ai promis că în curând îți vei rezolva situația familială! Îmi sunt de ajuns anii în care te știam legat de Nora și promisiunile pe care mi le făceai ori de câte ori ne întâlneam, că vei tăia răul de la rădăcină.
- Știi bine, Teodora, că atunci când eram cu Nora nu aveam nimic al meu. Am tot sperat să o pot convinge să pună casa și pe numele meu. Dar n-a fost chip să o înduplec! Așa că am rămas doar cu niște amărâte de conturi în bancă, conturi ce s-au volatilizat imediat în desele tale raiduri prin mall! Acum nu mai vreau să fiu prost! Marilena este o gâsculiță numai bună de a-i fi jumulite penele strălucitoare pe care le are. Mă refer la vila asta și la banii din bancă, nu la penajul ei fizic, care nu face doi bani! Așteaptă, putem avea mult mai mult decât ne-am imaginat vreodată! În curând va fi de acord să fiu și eu trecut pe actul de proprietate al acestei superbe vile. Mi-a promis! Și, când voi semna acel act, i-am semnat și sentința la singurătate...Fii sigură, că numai la noi doi mă gândesc! Poate că până săptămâna viitoare, când va pleca pentru trei zile pe litoral la prospecatera unor terenuri, poate voi fi un om bogat...
- Vom fi, dragule, vom fi...nu fii egoist!
- Așa este, scuză-mă, vom fi! Hai, vino, să mai testăm o dată turațiile motorului...
Marilena nu mai avea puterea să asculte în continuare acele vorbe, care-i transformaseră sufletul într-o mare de spaime roșii-albăstrii, ca sub o hârtie de turnesol aplicată tragic peste viața sa. Ieși, la fel de ușor cum intrase dintre faldurile de catifea, și se întorsese la birou, pretextând că migrena a fost una pasageră și că, oricum, avea treabă după-amiază în oraș.
Și, într-adevăr, după ce ieșise de la institut, trecuse pe la biroul lui Bedrosian, detectivul particular, care o ajutase cu demascarea lui Laurențiu, iar mai apoi pe la cabinetul unui vechi prieten, avocatul Bărbulescu. Voia ca peste o săptămână, atunci când Alexandru va fi convins că ea se află în delegație, să realizeze împreună cu Bedrosian și cu avocatul său un flagrant, pentru a pune odată pentru totdeauna capăt acestei noi minciuni, care îi parazita viața ca o ciupercă urât mirositoare, otrăvită de atâta infidelitate...
- va urma -