Fiatul alerga în noapte cu o sută șaptezeci kilometri la oră pe interminabila autostradă A nu-știu-care a Italiei. Nae schimba cu repeziciune benzile, Ligia schimba cu lentoare picior peste picior, iar eu îmi schimbasem de-a dreptul meseria. Devenisem adică oftalmolog, studiind cu atenție ochii lui Nae din clipa în care observasem cum, pentru câteva clipe, s-au închis. Nu-mi pusesem până atunci problema cum ar trebui să reacționez de pe locul „mortului” dacă observ că șoferul a ațipit la volan. Din momentul acela însă am făcut o pasiune pentru asta. Îmi construiam în minte variante ale planului pentru situații de urgență: să-l strig pe nume (dar dacă tresare și bruschează direcția?), să-l mișc ușor (dar dacă mișcă și el, instinctiv, mâna? la asemenea viteză, nu era nevoie de prea mult), sau pur și simplu să țin de volan (până când?) și să-l trezesc cu un cântecel. „Un marinar avea o barcă”. Sau cam așa ceva. În timp ce îmi construiam strategia, am auzit un sforăit din spate, semn că Ligia nu dădea doi bani pe planurile mele, cum nu dădea o ceapă degerată nici pe viața ei. Rămasă singură cu Nae, semiadormit, am început să-l țin de vorbă, doar-doar i-o pieri somnul. Îl întrebam despre el, despre familie, despre prieteni și despre toți Sfinții din calendar, și îi ceream cât mai multe amănunte, zgândărindu-l cu întrebarea „și?”. Îmi răspundea monosilabic, rupt de somn, iar pe mine mă apucase disperarea, neștiind ce subiecte să mai atac. La ultimul meu „și” mi-a replicat: „Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea-așa”. Vezi mai bine să nu încaleci jeep-ul din față! În scurtă vreme, însă, a tras pe dreapta într-o parcare, a oprit motorul, și-a dus mâna stângă la buzunarul cu bani și a adormit instantaneu.
Oprirea mașinii a avut efect invers asupra Ligiei, care – de unde se lungise pe bancheta din spate – s-a trezit și s-a ridicat în capul oaselor. Cu chef de vorbă. În ciuda chefului meu de a dormi un pic, pătrunsă de importanța cumulului de funcții: copilot și oftalmolog totodată.
- Știți, eu n-am vrut să mă fac prostituată.
Am eu față de popă? Totuși mi-am înghițit replica și am intrat în conversație fără să vreau, cuprinsă brusc de curiozitate:
- Dar ce?
- Am vrut să mă fac doamnă.
Hait! Și ce te-a împiedicat?
- Meseria de doamnă nu există în COR.
- Păi nu vroiam neapărat coristă.
Doamne!
- COR-ul este Clasificarea Ocupațiilor din România. Și ca să ajungi o doamnă, ar fi trebuit mai întâi să ai o educație, apoi o profesie respectabilă, fac pe deșteapta. Ce
ți-ar fi plăcut să faci?
- Păi, nu cred că mi-ar fi plăcut nimic.
- Dar voiai să ajungi doamnă.
- Da.
- Atunci de ce nu te-ai măritat? Cu unul care să nu te pună să muncești, să își permită să te țină acasă, fără să faci nimic.
- Nu l-am găsit.
- Și unde speri să-l găsești? Pe autostradă? Sau poate în mașina lui Nae...
- Era să-l găsesc odată. M-am îndrăgostit de un dezgustător de vin, a fost mai mult o dragoste plutonică între noi.
Aha! Care va să zică, era și ceva plutoniu în atmosferă, pe lângă oxigen și azot. Sau poate plutonică vine de la pluton, și atunci dragostea aia se transformă de-a dreptu-n orgie.
- Și?
Începusem iar cu „și”-urile, chit că pe Ligia n-aveam vreun interes s-o țin trează.
- Și a plecat într-o zi în delegație și n-a mai venit. Mama a zis că „Ãsta-i bun să-l trimiți după moarte, că uită să mai vină”. Dar eu l-am tot așteptat, am suferit mult, mă simțeam devizată-n două. Știți, prezența lui mă făcea să mă simt măgulitoare.
Cum spui tu, fată dragă.
- O dată am vrut și să mă angajez. Aveau nevoie la o fabrică de textile. Dar ăla de la „Resurse Umanitare” mi-a făcut avansuri, și am fugit de-acolo fără să-mi mai depun Curriculu Vitei.
- Păi nu mai înțeleg. Nu te deranjează s-o faci cu oricine pe bani, dar te-a deranjat că ăla de la „Resurse Umane” ți-a făcut avansuri.
- M-a deranjat, că eu, acolo, mă dusesem cu altă treabă.
Aha! Asta-i bună de ținut minte. Va să zică, dacă-ți face unul avansuri nedorite, îi spui că te afli acolo cu altă treabă. Când o fi să vii și cu chestiunea în cauză, n-are decât să te „avanseze”.
- Câte clase ai, Ligia?
- Opt. Atât m-a lăsat mama. Că, după aia, mi-a zis că trebuie să-mi câștig singură existențialitatea.
- Și ți-ai câștigat-o?
- Asta încerc să fac. Dar e greu, tare greu... cu italienii ăștia mofturoși...
- Cum adică?
- Adică perverși. Îți cer să faci tot felul de chestii.
- Și le faci?
- Păi... am de ales? Dar când vine vorba de plată, atâta se țigănesc! Ei zic despre noi că suntem țigani. Nu-i adevărat, ei sunt! Odată, am fost la o familie să fac menajul (mai fac și d-astea când n-am clienți, dar tot „la negru”). După ce muncisem toată ziua, mi-au propus și o partidă de sex în trei. Am acceptat, că nu mai aveam nicio centessimă. Le cerusem cinci sute de euro. Nu mi-au dat nimic. Și m-au amenințat că, dacă nu plec pe loc, cheamă carabinieri. Ce era să fac? N-am acte, n-am permesso di soggiorno... te bagă ăia la răcoare fără să te-ntrebe cum te cheamă. Toți românii care lucrează ilegal sunt în situația asta. Unii au pățit-o mai rău: au lucrat o lună, sau chiar două; un euro n-au văzut. Când au început să facă scandal, au fost amenințați cu denunțul. Poate-om intra și noi o dată-n Uniune și s-o schimba ceva...

Pierdusem firul, nu mai înțelegeam ce spune Ligia. Îi auzeam vocea ca pe un bâzâit, dar cuvintele ei nu mai ajungeau la mine. Am adormit cu un cuvânt în minte – nedreptate – nu mai știu dacă fusese al Ligiei, adică rostit de ea, sau doar de gândul meu. Adeseori, cuvântul acesta îl asociez cu doctorul Rotea. Poate pentru că mi-a făcut una dintre primele nedreptăți care m-au afectat și m-au urmărit ani de zile. Nu-i de mirare că l-am visat.

Eram în clasa a opta, extrem de pasionată de anatomie. Erau la modă concursurile „Sanitarii pricepuți”. Împreună cu alte patru colege, cu care formam echipa din clasa mea, ne pregătiserăm minuțios, atât la teorie, cât și la practică. În ziua concursului de la faza locală, totul fusese aranjat – de la bonetele scrobite și călcate la dungă, până la părul – altfel rebel – cu toate firele aliniate sub ea. Eram mândre foc, ce mai. Aveam și de ce. Contracandidatele noastre, chipurile, singurele care ar fi putut să ne concureze, erau smotocite, la propriu și la figurat, lente în mișcări, în răspunsuri, destul de stângace și împiedicate. Și totuși am ajuns la baraj. M-am cam mirat, dar n-aveam timp să mă gândesc la asta atunci. La proba de baraj, echipa noastră primise subiectul „Primul ajutor în caz de electrocutare”. Eu făceam pe „salvatorul” principal, ajutată de colege. Am executat totul ca la carte, vorbind în timp ce efectuam operațiunile, explicând nu doar cum se face, ci și de ce. Inclusiv modul de deconectare de la rețea, ce trebuie făcut și ce nu, astfel ca viața salvatorului și a victimei să nu fie în pericol. Și totuși... am pierdut. Sub pretextul că, la momentul respirație artificială gură-la-gură, nu pusesem „victimei” un obiect între dinți, care să-l împiedice să-și țină gura încleștată, în cazul în care ar fi avut această tendință. Am fost șocată și revoltată – bineînțeles că-l pusesem. La protestele mele, doctorul Rotea mi-a spus că el n-a văzut asta. Nu puteam crede. „De ce nu l-am întreba atunci pe el?”, am plusat, convinsă că nimeni n-ar putea să depună mărturie mincinoasă în nicio situație. Judecam oamenii după mine, care întotdeauna mi-am pus conștiința, condusă de simțul dreptății, mai presus de orice interese personale. Din păcate, „el” era nimeni altul decât fratele mai mic al uneia dintre componentele echipei adverse. Se oferise voluntar pentru postura de electrocutat. Când a fost întrebat, se pare că-și intrase prea bine în rol, rămânând sub impulsul șocului electric, care îi provocase și lacune de memorie. De fapt, s-a uitat către soră-sa care se încrunta la el să-l mănânce, și a rostit neadevărul: „Nu, nu mi s-a pus nimic între dinți”. A doua zi, am avut grijă să i se pună un junghi între coaste, l-am bătut măr, dar asta n-a schimbat rezultatul concursului.
L-am reîntâlnit pe Rotea după vreo treisprezece ani. M-a întrebat de ce nu m-am făcut doctoriță, că „erai tare pasionată și te pricepeai”. Dintotdeauna, am așteptat momentul cel mai prielnic pentru a răspunde unei polițe neplătite, chiar de ar fi fost să dureze o viață. Doctorul Rotea scurtase momentul la treisprezece ani, servindu-mi pe tavă ocazia, ridicând, fără să-și dea seama, mingea la fileu. Am tras: „Poate pentru că cineva m-a scârbit definitiv de meseria asta”. I-am spus-o pe un ton sec, lipsit de ironie, fără inflexiuni ale vocii, cu o nuanță de amărăciune în glas. Nu mă așteptam să și înscriu, eram convinsă că nu-și mai amintea. Răspunsul lui m-a uimit: „Te rog, nu-mi aduce aminte!”.
Aaa, care va să zică nici el nu uitase? L-am întrebat cum e posibil. „Este. Dintre toate nedreptățile omenirii, cele mai criminale sunt acelea săvârșite împotriva unor copii. Când un adult nedreptățește un copil, se cutremură întreg universul”. „Atunci, de ce...?” „Încă n-ai înțeles că adulții au lumea lor, guvernată de reguli mârșave, pe care le respectă uneori, chiar și atunci când asta-i determină să ocolească oglinda?”
Am aflat că îi era dator directoarei școlii, cea care pregătise cealaltă echipă. Și nu-i ceruse nimic altceva decât să facă așa încât echipa ei să câștige. „Am urât-o. M-am urât și pe mine. Am avut coșmaruri... Speram să vină odată ziua în care să-ți pot cere iertare. Văzusem clar cum i-ai înțepenit ăluia o bucată de lemn între dinți, chiar mă mirasem că nu ți-a scăpat nici măcar un lucru despre care nu se pune problema frecvent; am sperat că, atunci când a fost întrebat, să mărturisească. Poate aș fi putut s-o dau cotită cumva, să-i dau ăleia peste nas fără să pară că n-am făcut tot posibilul să o ajut. Dar vezi, n-a fost să fie... pesemne trebuia să aflu despre mine și cât pot fi de mârșav, în ciuda „tâmpeniilor” idealiste pe care le târam după mine din studenție. Eram stagiar, iar directoarea fusese cea care intervenise pentru mine pe lângă primar să-mi ofere o locuință. Cineva spunea că dragostea trece prin stomac. Pesemne dreptatea trece prin acoperiș”.
„M-ai iertat?”
„Demult.”
„O să uiți?”
„Aș vrea.”
„Și eu.”

Când Nae a pornit din nou mașina, m-am trezit. Îl visasem pe doctorul Rotea și încă mai aveam în minte rugămintea lui din vis: „Te implor să-mi spui că nu eu am fost cel care te-a determinat să nu urmezi medicina!”. Nae cu motorul lui nu mi-a mai dat timp să aflu ce i-am răspuns. Dar am rămas cu întrebarea: oare chiar el, doctorul, să fi fost cel care m-a îndepărtat de medicină definitiv? Parcă cine știe? Pe Ligia cine o împiedicase să ajungă doamnă? Poate chiar „dezgustătorul”ei care o făcea să se simtă „măgulitoare”, sau chiar propria mamă care o îndemnase să-și câștige, de la o vârstă atât de fragedă, existența.

- Nae, tu ce ai dorit să ajungi?
Mă privește năuc, nepricepând ce i s-a năzărit cucoanei ăsteia să pună așa o-ntrebare. Totuși îmi dă răspunsul:
- Ceea ce mi-am dorit, am și ajuns.
- Adică?
- Un om cu bani.
Mda. De grija cărora nu poți dormi noaptea într-o parcare amărâtă prin care nu umblă nimeni.
- De ce întrebați?
- Așa... Voiam să știu dacă există și oameni care-și împlinesc visele.
- Există.
- Mă bucur să aflu. Nae,... cum e când îți împlinești un vis?
- Ca dracu! Vreau să spun... e aiurea rău de tot. Când ți-l împlinești, înseamnă că nu-l mai ai. Și fiindcă nu-l mai ai, îți lipsește. Dacă-ți lipsește... trebuie să pui altul în loc. De exemplu, eu visez acuma să fiu un om cu bani, dar care să nu și-i mai câștige bătând șoselele și dormind prin parcări.

Deschide geamul și scuipă. Pesemne cea mai sănătoasă atitudine în calea spre împlinirea unui vis – să scuipi mai întâi pe el. Să-i demonstrezi că nu dai doi bani pe el, că nu el te joacă pe tine.
Aveam și eu un vis. Dar nu mi-a venit să-l scuip. Și rău am făcut.