Dacă stau și mă gândesc bine, ziua aceea fusese la fel ca toate celelalte. Mă sculasem dimineața devreme și-mi continuam somnul în metrou în drum spre serviciu. În jurul meu, aceiași oameni pe care îi cunoșteam (din vedere), fără să-i cunosc. Nimeni și nimic nu trăda că s-ar fi schimbat ceva sau că ar fi urmat să se schimbe chiar în aceeași zi.
Am coborât aproape de capăt și aveam de mers o stație pe jos. La ieșirea din metrou trebuia să trec o punte improvizată peste un șanț săpat de curând iar ceva mai departe un firicel de apă care alerga sprinten spre o gură de canal. Deasupra punții o pâclă lăptoasă ne învăluia pe neașteptate de parcă am fi trecut în altă lume, motiv pentru care bâjbâiai cu piciorul în căutarea unui punct de sprijin, dar nimeni nu părea să acorde o atenție deosebită acestui amănunt.
Absent ca de obicei, nu am observat nici puntea pe care am trecut-o mașinal și nici pârâiașul pe care l-am trecut fără să mă ud. La drept vorbind, atenția mi-a fost atrasă de o conversație feminină, mai mult cântată, despre săpăturile astea care nu mai contenesc și atunci m-am uitat intrigat în urma mea: toți cei care nu acordaseră vreo atenție șuviței de apă, treceau fără să se ude, în timp ce absolut toți ceilalți se udau din belșug, până aproape de genunchi, deși apa propriu-zis, nu trecea de tocul pantofilor.
Mi-am zis atunci că noi ne-am obișnuit să apreciem evenimentele nu atât prin dimensiunea lor reală, ci prin felul în care ne afectează sau nu și am plecat mai departe.
La întoarcere m-am întâlnit cu un prieten despre care cunoșteam o serie de amănunte fără să mi le fi spus nimeni.
Ne-am strâns amândoi mâna stângă și ne-am așezat alături pe iarbă lângă o bancă liberă. Prietenul meu ținea în mână o nuia de alun de care se serveau vechii fântânari pentru descoperirea izvoarelor și părea nedormit de mai multe nopți.
- Știi ceva, începu el fără nici o introducere, se pare că ne așteaptă o inundație. O inundație de un fel deosebit. Da, da și asta destul de curând.
- N-am citit nimic în ziare despre asta, spusei eu mai degrabă ca să zic ceva, fiindcă mă luase pe nepregătite.
Computerele ce spun?
- De fapt inundația a și început dar nu am realizat cu toții acest lucru.
Mi s-a părut că glumește și m-am frecat intrigat la ochi.
- Vrei să te referi la șuvița aceea prăpădită de apă care azi dimineață necăjea niște cucoane mofturoase? Cred că s-a uscat și locul pe unde curgea.
- Șuvița aceea prăpădită de apă cum o numești tu, este acum înaltă de un metru și crește mereu.
- Nu se poate!
Ne-am privit în tăcere câteva minute care ni s-au părut o eternitate, timp în care nu știu ce a observat prietenul meu însă eu am remarcat după culoarea irisului său că se afla în prada unui tremur nervos greu de disimulat. Încercam să-mi închipui ce avea să se întâmple mai departe și în sinea mea începusem să îl compătimesc fără să știu prea bine de ce. Energia lui vitală părea perturbată de un flux inhibitor venit dintr-o constelați îndepărtată, motiv pentru care și aura îi era afectată. Și pentru că privirea îi rămăsese fixată pe nuiaua de alun, a continuat încercând parcă să se scuze:
- De o viață întreagă urmăresc o vână de apă la al cărei capăt nu reușesc să ajung. O singură vână de apă. Când cred că am descoperit izvorul, dispare de parcă a intrat în pământ.
Și mai departe, la fel de trist și obosit:
- Ascultă-mă pe mine că sunt fânânar bătrân, apele fug de oameni și ăsta nu e un semn bun.
Conversația noastră s-a terminat la fel de brusc cum începuse, așa că a trebuit să ne despărțim. Când ne-am ridicat de pe iarbă, banca dispăruse iar peluza se umpluse de apă așa că fiecare din noi a luat-o în partea din care venise.
A doua zi treceam la fel de îngândurat și când mi-am amintit de apă, m-am uitat în urmă și i-am văzut pe trecători cu pantalonii suflecați, pășind cu mare grijă prin apa care le trecuse de genunchi. Și la fel ca de obicei, cei timorați pășeau ca niște servitoare afectate, numai în vârful picioarelor, ajungând pe celălalt trotuar uzi până la piele. Se așezau pe câte o moviliță răsărită ca din pământ, își storceau hainele și plecau mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cei mai mulți dintre ei își scoteau câte o oglinjoară din servieta diplomat în care își aranjau cravata iar câte o secretară mai grijulie, conturul buzelor cu un ruj vinețiu.
Erau însă și alții care traversau strada fără să se sinchisească de apa pe care nici nu o remarcau și ajungeau uscați pe trotuarul celălalt.
În locul unde mă întâlnisem cu prietenul meu, am simțit deodată o furnicătură pe șira spinării și am tresărit. Îmaginea lui tridimensioanlă mă privea cu insistență. Inconsistentă din cauza contururilor cețoase dar cu privirea încă vie.
- "Ascultă-mă pe mine că sunt fântânar bătrân. Apele fug de oameni și ăsta nu e un semn bun!"
După ce am auzit ultimele lui cuvinte, imaginea a dispărut ca prin farmec, ceea ce însemna că la trecerea lui dincolo, el se gândise foarte intens la mine și acesta era poate ultimul lui mesaj pe care dorise să mi-l transmită.
Am pornit mai departe împovărat. Pe lângă mine treceau oameni uscați sau uzi și pe care nu îi deranja câtuși de puțin acest lucru. Cu atât mai mult cu cât pașii celor uzi nu lăsau nici o urmă, iar ai celor uscați lăsau pe trotuar o pată de apă, care dispărea totuși destul de repede. Și atunci m-a cuprins și pe mine îndoiala. Mi-am pipăit hainele dar mâinile mele alunecau peste ele fără să le atingă. Atunci am vrut să-mi privesc mâinile și ducându-le în fața ochilor am văzut că păreau bolnăvicioase și pline de sânge. Acestea nu erau mâinile mele. Nu erau nici ude, nici uscate. Un aer jilav părea că se desprinde în permanență din ele subțiindu-le.
Din ce în ce mai deconcertat, l-am oprit pe primul trecător și m-am uitat atent în ochii lui. Era la fel de uscat ca și mine și mergea pe stradă gesticulând vorbind singur despre metempsihoză și Nostradamus.
- Nu te supăra domnule, am început eu timid, mi-am șters cât am putut de bine hainele, dar poate că au mai rămas ude și eu nu îmi dau seama de asta.
- Când omul nu mai poate să suporte povara propriilor sale eșecuri, se spovedește unui prieten sau duhovnic. El se scutură de coșmarul care l-a adus la mine iar eu trebuie să port și înfrângerile lui pe umerii mei. Asta este crucea mea. Excesul de virtute este la fel de dăunător ca și lipsa acesteia.
Pentru că nu voiam să văd nici o legătură între virtute și apă, am reluat morocănos:
- E vorba de apă.
A dat din umeri înțelegător și spre surprinderea mea, a adăugat:
- Ești tare slab de înger. De data asta ai scăpat pentru că ești la fel de uscat ca și mine.
Am închis ochii fericit și i-am întins mâna... Rămânând cu ea întinsă, am redeschis ochii și am constatat că el dispăruse iar pe locul unde stătuse câteva clipe mai înainte, se afla un cerc de apă care nu se scurgea nicăieri și în care se refleca un curcubeu. M-am încruntat și am pornit agale îmbătrânit dintr-odată cu câțiva ani netrăiți.
Apoi m-am întors din nou și acolo unde ne despărțiserăm, de data asta, nici urmă de apă. Așa că am început să mă îndoiesc și de faptul că discuția noastră avusese loc cu adevărat sau numai mi se păruse. Decepționat din cale-afară, m-am hotărât să mai încerc o dată și am oprit un funcționar scund care venea din sens opus.
- Apă?, începu el uimit. Am auzit pe mai mulți vorbind despre așa ceva. Dar află de la mine domnule, că de când e lumea, oamenii au scăpat din vedere tocmai esențialul. De ce și-or bate unii capul cu asemenea năzdrăvănii, când din partea apei nu ne paște nici o primejdie?!
Se apropie de mine și, după ce examină atent strada, mă apucă intim de rever:
- Știi, dar apropo, unde te-ai muiat în halul ăsta? Uite ce multă apă rămâne în urma dumitale!
M-am uitat dezamăgit în spate și am văzut că trotuarul era la fel de uscat ca și înainte. De-abia acum nu mai înțelegeam nimic. Am plecat mulțumindu-i cu jumătate de gură.
Ceva totuși nu era în regulă. Așa că m-am întors până la stația de metrou unde i-am văzut pe trecători traversând absenți puntea improvizată peste șanțul proaspăt săpat și, de jur împrejur, nici pic de apă.