I. Pasager

De fiecare dată când își deschide pleoapele un alt peisaj îi apare în fața ochilor. Acum clipește des, astfel încât imaginile se succed cu repeziciune, și nu apucă să regrete vreun cadru ratat.
Se oprește asupra plajei goale, în care valurile se sparg fără zbucium. E mare calmă azi. Norii se interpun între pământ și soare, dar totuși e cald. Cenușiu. Pescăruși gri planează deasupra apei, urlând a foame. Vântul spulberă nisipul care îi intră în ochi. Clipește.

E în mașină acum. Pădure bătrână de fag își apleacă crengile astupând lumina. Gonește prin ea răscolind litiera groasă de frunze moarte. Închide ochii.

Înoată spre cascadă, dar apa prea rece îl obligă să iasă pe mal. Dârdâie, dar privirea îi mai zăbovește o clipă asupra tumultului asurzitor. E obosit. Nu mai deschide pleoapele. Adoarme în câteva secunde.

Se trezește tremurând sub un soare nebun. E în mijlocul unui lan de grâu, dar verdele crud îi spune că încă e primăvară. Vântul puternic îl deranjează, dar mijește ochii și se lasă împins de el. E plăcut acum. Iarba îi zgârie picioarele dar nu îl deranjează. Un tropotit de cal îi atrage atenția. Călărețul se apropie în grabă. Nu îl așteaptă...

Cu ochii afundați în ziar, spatele tăvălit în fotoliu, aroma cafelei împânzind aerul dimineții de vară, zâmbește la trecători. Zumzet de voci odihnite îi inundă simțurile, în timp ce terasa micii cafenele se astupă de oameni. Aleea pietruită devine în curând neîncăpătoare pentru adormiții matinali.
Un cerșetor se leagănă printre mese rugând a lumii soartă. Copiii presei își strigă plămânii. Pisica neagră se spală lângă gura de canal. Mucuri fumegă pe pietrișul încă rece.
Apariția ei îi pare un pic străină. Parcă mireasma parfumului sfidează locul. Cap bălai îi întoarce capul zâmbind. Vântul trece prin el și conteni de îndată ce ușa cofetăriei se închide în urma ei. Ziarul din față devine iar subiectul zilei.
Cafeluța e pe terminate, iar el e gata de plecare. Mai aruncă o privire spre ușa cu clopoței, înțepenită parcă în cadrul final, și închide ochii.

În fața lui e tot un ziar, iar fotoliul de sub el îl determină să arunce ochii spre ușa care ... e tot acolo! E ...în același loc. Dar, oamenii sunt ...alții. Înjură bine faptul că nu a reținut data din ziarul precedent și se uită acum: 13 iulie 1964. Fără să vrea ochii îi sar mereu spre cofetărie. Se ridică și intră. Vânzătoarea îi zâmbește amabil, momindu-l cu privirea spre delicatesele din vitrină. Îi răspunde cu un zâmbet amar.
Se întoarce la masă și începe să studieze atent cadrul din jurul lui. Multe lucruri par la locul lor. Se gândește că trebuie să fie doar la câteva zile distanță... Dar dacă sunt ani?!! O idee sumbră îl înfioară. Dar dacă ...s-a întâmplat ceva, și nu mai poate ieși de aici! Vrea să clipească, și totuși... poate există un motiv anume pentru care s-a întors tot aici... Nu riscă. Pentru moment cel puțin. Oricum, așa ceva nu i s-a mai întâmplat vreodată.
Inspiră adânc și se cufundă în fotoliu. Lasă capul pe spate și se uită la cer. Curios, dar parcă nu s-a mai uitat demult la el... Coboară cu privirea printre streșini, în căutarea vreunui nor. Senin absolut. În capătul străzii, trei copii se joacă cu un cerc. Nici nu observă ființa plăpândă ce se strecură pe lângă ei.
Ea e. Are părul prins în coadă, iar blugii înlocuiesc fusta vaporoasă. Dar ea e. Aceeași ochi căprui, parcă mai stinși de viață acum. Vrea să se ridice, să-i taie calea, dar privirea ei stranie îl țintuiește în scaun. Descumpănită parcă, încetinește, cu ochii țintă către el, încruntată și rece. Nu apucă să facă nici un gest, ea dispărând din nou în spatele ușii de lemn. Intră după ea, cu ziarul în mână, și cu un gest nefiresc o prinde de braț:
– Noi doi ne-am mai văzut, nu-i așa? ...în timp ce ea, speriată, își duce mâna la gură. Nu-i răspunde, încercând să se depărteze de el.
– Tot aici! ... continuă el. Cofetăreasa îi zâmbește la fel de frumos.
Cumpără două prăjituri, și se așează la o masă lângă geam. Trage un scaun pentru ea, și o invită din ochi să i se alăture. Ea stă tot lângă tejghea, cu plasa în mână, cu umerii plecați în față. El se așează și începe să se uite pe fereastră.
– Anul trecut, spune ea. – Aveai același fular ca și acum, nu? Zâmbetul lui o liniștește.
– Tu în schimb, păreai mai bine dispusă...
– ...chiar eram.
Au terminat prăjitura, au băut un suc, iar acum sorb dintr-un capucino:
– Acum că știi totul despre mine, poți să-mi spui și mie ce-i cu fularul ăsta?
– ...obișnuiesc să ...răgușesc ușor, mai ales vara.
– Sigur că da, tot așa cum obișnuiești să te legi de străine pe stradă...
Zâmbetul ei răutăcios stă ascuns după ceașca maro.
– De unde ești?
– ...din ...nord, spune el, în timp ce freamătul interior îi spune că ... nu mai are multe clipe alături de ea.
– ... bine atunci. Nu trebuie să-mi spui nimic dacă nu vrei. E evident că te deranjează să vorbești despre tine...
Se ridică de la masă și întinde o mână către el:
– Hai să mergem!
În palma ei, doar degetul lui mare are loc, strâns cu putere, de parcă ar fi o frânghie la ananghie. Străzile întortocheate ale micului burg îl dezorientează, dar parcă nu mai vrea să se gândească la nimic. Se uită insistent spre parul bălai, în timp ce ea aleargă spre pod.
Se așează amândoi pe malul apei, cu gândurile cufundate în luciul oglinzii.
– Ai unde să dormi la noapte? întrebă ea, în timp ce degetele studiază atent fularul străinului.
–...nu cred că mă va prinde aici.
Își pune capul în poala lui, lăsând razele să-i bată fața. Mai gânguri ceva, după care adormi.
Apusul de soare îi află nemișcați, haina lui acoperind în întregime trupul ei ghemuit. Șuierul trenului aduce un zâmbet pe fața ei. Se ridică grabnic, se scutură de frunze, îl ia de mână și îl trage din nou de deget:
– Hai! Doar nu vrei să dormi aici!
Mansarda veche pare destul de îngrijită. Doar un singur pat ocupă colțul încăperii înguste. Fereastra dinspre sud e inundată de lumina lunii. Deschide fereastra și se lasă absorbit de luminile orașului. „Ce caut eu aici?”, timp în care mica gazdă își încropește un culcuș pentru noapte.
Lângă pat îl așteaptă un terci întărit și un pahar cu lapte. Zâmbește cu ochii la firava făptură care a adormit pe podeaua din colțul opus.
Bea laptele și se întinde, încercând să rememoreze momentele zilei.
Razele de soare îi atrag atenția asupra terciului, care e tot acolo! Se ridică din pat și speriat, începe să clipească des, repetând obsesiv: ”Vreau să plec!” Nimic nu tulbură liniștea odăii... Descumpănit, se așează din nou, și cu capul între mâini încearcă să se concentreze. Mintea îi zboară peste munți și văi, râuri învolburate și cascade, dar orice ar face, podeaua de lemn rămâne în fața lui. Se ridică și dă să iasă din cameră. Un bilețel atârnat pe clanța ușii, cu adresa bibliotecii, și un mesaj: „Să vii să mă iei la ora 16”.
Iese din clădire și pornește spre gară. Își cumpără un bilet pentru orașul următor. În timp ce așteaptă pe peron, un trecător se oprește în fața lui, aplecându-se după o monedă aflată la picioarele sale. Se apleacă și i-o dă. Trenul șuieră intrarea în stație. Încercând să dea de bilet, își dă seama că nu mai are portofelul... „Ce se întâmplă, Vrăjitorule!!!”
Se întoarce nervos în mansardă, mănâncă terciul, se dezbracă și se întinde pe culcușul ei. Patul din colț e invadat de soare acum. Adoarme.
Se trezește la fel de obosit și se uită la ceas. 15. Alege una din cărțile împrăștiate pe podea și începe să o răsfoiască nervos. Desene de lupi în peșteri. Găsește un ziar lângă pat și încearcă să-i completeze rebusul. 15,50. A întârziat.
Aleargă spre bibliotecă. Un fulg de om îi sare în spate, strângându-l cu putere.
– Unde fugi așa, străinule?
În brațele ei, sub săgețile căprui, uită brusc de toți și de toate. Se uită insistent spre ea, încercând parcă să înțeleagă ce se întâmplă.

Următoarele săptămâni au trecut prea repede. Frunzele arămii au acoperit în întregime străzile pietruite. Terasele sunt tot mai goale, iar el a devenit tot mai liniștit. Își simte sufletul împăcat și mintea limpede. Doar ea nu s-a schimbat deloc. Ba dimpotrivă. Exceptând momentele când doarme dulce, e ca un titirez ce nu-și găsește punctul de echilibru.
O privește galeș, mângâindu-i părul plin de frunze. O sărută pe frunte și o prinde de umeri:
– Îți mulțumesc mult, omuleț... pentru tot.
Se agață de gâtul lui.
– Să nu cumva să mă lași, auzi!!
O mai privește o dată, adânc, și clipește.

Vântul puternic aproape îl răstoarnă. Se prinde de stânca înghețată, ferindu-și ochii de acele de gheață. Se lasă pe hornul lunecos până dă de o creastă deszăpezită. Coboară pe lângă ea, ținându-se cu grijă de pietre, în timp ce privirea scrutează orizontul. Refugiul nu pare departe. Pornește spre el.

Au trecut deja 1000 de nopți de când a părăsit cetatea.
E în barcă acum. Alți 7 vajnici pescari îl acompaniază la scosul năvodul. Mintea lui zboară tot mai des spre micul burg, în care știe că nu mai are cum să ajungă. Ciocnitul paharelor la masă îl trezește.
– Mai zi ceva, străinule! E bun peștele?

Timp de câteva zile a încercat zadarnic să se întoarcă la ea. Pleoapele i-au obosit, iar imaginile repezi i-au lăsat o puternică senzație de amețeală. Se simte tot mai rău, iar locurile în care ajunge sunt tot mai îndepărtate. Știe că nu se mai poate întoarce.

Nu îi este foame, iar setea i-a crăpat buzele, dar nu-i pasă.
E în sala de cinematograf, iar sunetul puternic îi dă voie să plângă. Lacrimile seacă înainte să reușească să iasă. Sare de pe scaun și strigă:
– Vrăjitorule!!!



II. Vrăjitorul

E din nou în aceeași încăpere. Același verde închis îi apasă gândurile. Vrăjitorul e la fel de calm precum globul de cristal pe care-l ține între palme.
Deși au trecut mai bine de 10 veri de când a intrat aici, totul îi pare familiar. De parcă tot ce a trăit s-a întâmplat într-un vis gigant, într-o proiecție astrală fără limite de timp și spațiu.
Tăcere. Își pune capul între mâini și timp de jumătate de ceas urmărește pleoapele magului care pare a călători în lumi mult prea îndepărtate.
Nu-i este frică de el, chiar dacă știe că puterile lui pot să-l nimicească. Adevărul e că nu a stat prea mult pe gânduri înainte să vrea să se întoarcă aici. Își aduce aminte de prima (și singura) lui vizită. A răsturnat totul în jur încercând să dea de ușă, până a realizat că încăperea e un cub intact! Oricum, a fost trimis de acolo înainte să apuce să-i mulțumească.
Într-un sfârșit, ochii magului își aruncă lumina spre el. Îi ridică globul de cristal până în dreptul ochilor. În imaginea distorsionată apare ea, în mansardă, ținând un prunc în brațe, cu privirea pierdută undeva spre apus.

„– În ochii limpezi îi văd răzvrătirea,
În palma-i albă cuprind universul,
În camera goală de voci și suspine
Un strop de fată îmi inundă deșertul.”

– Nu-mi aparține ca să pot să ți-o dau. De ce ai venit?
– Vreau să ...
– Nu mai spune nimic. Știu ce vrei.



III. Acasă

Același fotoliu, același fular, același ziar: 13 iulie 1964. Zâmbește. Se ridică și gonește nebun spre capătul străzii. Nu o vede nicăieri. Își trage suflul, dar inima-i bate prea puternic. Mâinile îi tremură și încearcă să se stăpânească. Nu observă când ea trecu de el. Fuge după ea și o prinde de mijloc, o ridică și o strânge cu putere. Ea râde, dar sună ...fals. Se desprinde din brațele lui afișând un zâmbet străin și se depărtează încet. El vrea să-i spună ceva, dar ... nu își găsește cuvintele.
Intră după ea în cofetărie și se oprește lângă ea. Se fâstâcește din nou. Ea arată tot mai speriată.
– Noi doi ne-am mai văzut, nu-i așa?!
Ea fuge afară.
Vrea să fugă după ea, dar se împiedică de pragul ușii. Se lovește urât la frunte. Sângerează și e plin de praf. Se îndreaptă spre clădirea ei și se așează pe trepte. Ea se oprește la colțul străzii, cu plasa în mână, după care pornește grăbită încercând să treacă de el.
– Stai puțin, te rog!! în timp ce ea fuge pe scări în sus.
Se lasă din nou pe trepte și își prinde capul între mâini. „Ce-am făcut?!”. Palmele i se umezesc încercând să-și șteargă obrazul. Pornește încet spre pod. Se așează pe malul apei și începe să plângă.
A doua zi dimineață se sui în trenul spre orașul vecin.

După două luni s-a angajat ca ospătar la cafeneaua de pe colț. O vedea trecând în fiecare dimineață de sâmbătă și duminică. Au stat de vorbă de câteva ori.

Se înțeleg tot mai bine acum, iar mansarda ei a ajuns locul lui preferat pentru a-și savura cafeluța de dimineață. Și-a făcut o grămadă de prieteni între timp, iar acum câteva zile a cunoscut o fată care îi place chiar mult. Cât despre ea, ce-ar mai fi de spus. E fericită, așa cum a fost mereu. Mai mult ca sigur că va ajunge cea mai bună prietenă a lui. Oricum, se știe, va fi nașul primului ei născut.



–––––––––––––


ANDY – 13 aprilie 2004, Baia Mare
Ika VII, v2, D.