Călărețul și calul său se transformaseră într-o cascadă care sfâșia aerul tainic al munților Tayget. Ploua de trei zile, neâncetat. Generalul Milthiades se îndrepta spre cetatea lui dragă, Sparta. Ultima bătălie, când perșii îi covârșiseră cu numărul lor pe ostașii lui, îi va rămâne toată viața pe retina-i obosită și scufundată acum în lacrimile ploii reci de toamnă. Acolo, pe câmpul de luptă, înconjurat ca un animal rănit de oamenii lui Darius, fusese luat prizonier de trufașii persani. Poate că soarta lui ar fi fost definitiv pecetluită, dacă, în mijlocul grecilor luați ostatici, el nu ar fi renunțat la însemnele ce-l evidențiau ca pe conducătorul lor suprem. Așa, se amestecase printre ostașii săi și fusese vândut ca sclav pe o plantație de curmali. Brațul tare și mintea ageră îl făcuseră plăcut stăpânului, care după trei ani de sclavie, îi dăduse la mână cartea de om liber. Acum generalul voia să îngenuncheze înaintea regelui său, să primească înapoi gloria armatei spartane, recunoașterea funcției sale, pe care o abandonase, acolo, pe câmpul de luptă, ca pe o haină veche, ponosită. Dorea să își îmbrățișeze părinții și pe scumpa lui Eirene, pe care nu o mai văzuse de trei ani. Mâine era ziua lui de naștere și știa că în fiecare an regele organiza jocuri și petreceri bahice în onoarea generalului său.
Dinspre munți se cobora o pâclă rece, mohorâtă, dar inima lui bătea numai la gândul revederii zidurilor de piatră fumurie, în spatele cărora cetatea sa se odihnea sub făclia grea a cerului plin de stele. Toată noaptea călărise și întunericul mersese odată cu el, ca un sol tainic și aliat tăcut. În zori se afla sub zidurile Spartei, de unde putea auzi primele pregătiri pentru sărbătorirea zilei sale de naștere. Bătu în porțile grele cu mânerul sabiei și acestea se deschiseră cu zgomot mare.
- Sunt generalul Milthiades și vreau să îngenunchez la picioarele tronului...se adresă el ostașului.
Acesta însă nu-l recunoscuse. Era și greu, din moment ce pe fața generalului praful drumurilor și vântul tăios lăsaseră urme întunecate, aspre. Anii de sclavie, care-i măcinaseră lumina din ochi și hainele ponosite nu îi vădeau nicicum rangul. Sau, poate, copilandrul din fața sa nici nu-l văzuse niciodată de aproape pe vestitul general Milthiades.
Pătrunse prin portalul întărit de bârne groase de stejar, așa cum cu trei ani în urmă ieșise pe sub ele însoțit de uralele celor care îl îndemnau să se întoarcă victorios acasă. Ar fi putut să meargă la casa părinților săi, dar preferă să intre într-o tavernă, să vadă oamenii, să asculte sporovăiala lor, limba lui dragă, de care îi fusese atât de dor printre străini. Mai avea doar o drahmă de argint în buzunar. Cumpără o bucată de pâine și o cană mare de vin. Se așeză la o masă, privind fizionomiile din jur. În tavernă plutea un aer de sărbătoare, doar cu toții trebuiau să se bucure în cinstea generalului lor vestit! I se părea curios că nimeni nu remarcase sub hainele obosite de drum și sub figura aspră a străinului pe generalul Milthiades. Barba îi crescuse în dezordine, părul, altădată tăiat scurt, se revărsa acum pe umeri în valuri. Simți tăria vinului cum se prelungește până în călcâiele tocite de pinteni și surâse. Atât de mult dorise să mai trăiască clipa asta! Se ridică și se îndreptă spre palat. Gărzile, alcătuite din ostași bătrâni, cu experiență, îl opriră cu un gest ferm.
- Sunt generalul Milthiades și vreau să fiu primit de regele meu...spuse el, privindu-l drept în ochi pe ostașul bătrân, care, desigur, tremurase de atâtea ori în trecut, la vederea generalului său.
Ostașul îl privi fără să spună nimic. Mai mult, lui Milthiades i se păru că acesta nici nu-i acordă cinstea ce i se cuvenea, luându-i-o înainte pe treptele palatului. Intrară în sala tronului. Camarila regelui îl privea cu uimire, dar și cu indiferență, de pe o parte și alta a sălii cufundată în mirosul tainic de ambră și smirnă. Milthiades nu știa ce să creadă despre această primire, deloc cordială. Chiar atât se schimbase în cei trei ani, de când plecase în fruntea oștilor sale, încât nimeni nu-l mai recunoștea?
Ostașul îl împinse spre tron. Milthiades îngenunche.
- Regele meu, spuse el, generalul Milthiades îți aduce omagiile sale...
Regele îl privi cu uimire, amestecată cu o ironie nedisimulată, apoi se întoarse spre curtenii, care așteptau nemișcați reacția sa.
- Auziți, auziți spartani, ce zice acest străin...! Generalul Milthiades vrea să îmi aducă omagiile sale...!
Apoi regele izbucni într-un hohot sănătos de râs, acompaniat apoi de curtenii săi, încurajați de reacția suveranului.
- Ar trebui să te arunc între patru pereți, străine! În lanțuri grele! Auzi! Generalul Milthiades! Ai noroc că azi sărbătorim ziua de naștere a eroului nostru și trebuie să acordăm clemență, oricui o cere!
- Regele meu...îndrăzni Milthiades, acum trei ani am plecat în fruntea armatei tale să lupt împotriva perșilor...Oricine de aici poate depune mărturie că în pieptul meu bate inima unui spartan adevărat...
- Va trebui să-i dăm o lecție acestui om arogant, din moment ce continuă să creadă că generalul meu poate fi un străin îmbrăcat sărăcăcios, plin de praf și cu ochii aceștia întunecați de ani, se ridică furios regele de pe tron.
- Regele meu...vreau să aduceți aici pe părinții mei, pe Dimitrios și Tarula, pe soția mea Eirene...ei vor fi cei care vor depune mărturie că bărbatul din fața ta este cel pe care l-ai trimis de atâtea ori în fruntea bătăliilor tale...
Regele se amuza din ce în ce mai tare, privind la neputința omului din fața sa, și se gândea că lumea este într-adevăr plină de mulți nebuni, aventurieri în căutare de glorie ieftină.
- Aduceți-i pe Dimitrios și pe Tarula... Merită să ne distrăm puțin...Doar este zi de sărbătoare! Să vină și văduva Eirene...!
Auzind acest ultim cuvânt, Milthiades se cutremură. Văduva Eirene...soția sa!
Când cei dragi lui intrară în sala tronului, generalul vru să le iasă în cale, dar regele făcu un semn scurt gărzilor, care se interpuseră între el și părinții săi.
- Prea bunule Dimitrios, i se adresă regele, acest om susține cu nerușinare că este generalul meu și fiul tău, Milthiades! Tu ce ai de spus?
Dimitrios nici măcar nu-l privi cu luare aminte pe general, făcu o plecăciune în fața regelui, apoi zise:
- Rege al meu...aș fi știut că fiul meu a intrat în Sparta numai și după aerul pe care-l respiră, și care întotdeauna l-a însoțit după fiecare victorie. După silueta lui impunătoare, care atunci când încalecă, îl face asemenea unui zeu. Cum poate acest om să se dea drept fiul meu, pe care l-am călit în arta luptei cu sabia încă de la vârsta de 5 ani? De bună seamă este un profitor, un străin în căutare de măriri deșarte...
- Mărite rege, se apropie timid Tarula de piciorul tronului, crezi că dacă iubitul meu fiu ar fi avut înfățișarea acestui bărbat, aș fi ezitat, atunci când l-am născut, să-l dau pe mâna soldaților tăi pentru a-l arunca în prăpastia Apothetilor, ca pe orice copil care nu făcea cinste prin fizionomia-i neamului spartan! Nu aș fi alăptat niciodată pe copilul, care ar fi devenit bărbatul acesta de azi. Care ne stă cu atâta nerușinare în față...!
Regele îl privi pe Milthiades cu mânie, făcându-i semn lui Eirene să tacă. Era îndeajuns. Părinții, cei care îl zămisliseră pe adevăratul Milthiades își spuseseră părerea lor și altceva nu mai conta.
- Afară! Să-l scoateți afară din cetate! porunci regele. Și niciodată să nu i se mai îngăduie să treacă pe sub porțile Spartei noastre!
Soldații îl târâră afară din sala mare a tronului pe Milthiades.
Acum trei ani pleca de aici, înconjurat de uralele și vorbele de îmbărbătare alor săi, pe când acum cu toții îi aruncau priviri pline de mânie, vorbe grele, de ocară sau chiar timide lovituri. Fu azvârlit în spatele porților grele, împreună cu calul său. Generalul se cutremură întru sine și se așeză pe marginea șanțurilor de apă ce străjuiau strategic intrarea în cetate, prinzându-și capul în palme. Auzi cum porțile mari se deschid iar cu zgomot. Eirene stătea în fața sa.
- Eirene, șopti el, Eirene...! Șiam că tu n-ai să mă uiți! De ce? De ce toate acestea?
- Chiar nu înțelegi? Acum trei ani cineva a adus vestea în cetate că în ultima bătălie generalul Milthiades, părăsit de ai săi, a fost omorât de perși. 27 de sulițe i-au străpuns trupul, dar el tot ținea sabia amenințătoare deasupra capetelor celor care-l înconjuraseră. Au fost găsite doar rămășițe ale armurii sale...coiful său, plin de sânge...Eu știam, știam însă că trăiești! Am simțit! Am visat asta! Pentru Sparta însă tu ești azi o legendă vie...un erou...Piața mare a cetății îți poartă numele. În ea un sculptor renumit ți-a înălțat o statuie. Pe frontispiciul casei părinților tăi stă scris: „Aici s-a născut și a crescut eroul general Milthiades”. Aezii din cetate ți-au dedicat poeme și cântece de luptă. Femeile care au copii în pântece, vor toate ca aceștia să fie băieți, ca să poarte numele tău! Nu înțelegi? Toți. Toți te-au recunoscut! Dar orgoliul Spartei nu are nevoie de un Milthiades viu, dar laș! Ea are nevoie de un Milthiades erou, chiar dacă acesta este mort! Tu ești acum o amintire...o amintire frumoasă...Și așa trebuie să rămâi! Pentru toți!
- Chiar și pentru tine, Eirene?
- Chiar și pentru mine!
Și Eirene îi luă între palme obrajii arși de vânt și îl sărută pe frunte, așa cum făcea ori de câte ori el pleca la luptă. Apoi intră în cetate și porțile Spartei se închiseră în spatele generalului Milthiades pentru totdeauna.
Privii trist zidurile groase, bătute de vânturi, în spatele cărora crescuse și trăise cei mai frumoși ani ai vieții sale. Unde să se ducă? Regele, cel căruia îi închinase toate victoriile sale de sânge, îl repudiase. Părinții săi, la fel. Tatăl, care-l învățase să țină pentru prima dată în mână o spadă. Mama sa, din al cărei sân supsese laptele dârzeniei spartane. Nu-l mai recunoșteau! Până și Eirene, uitase zilele și nopțile lor atât de frumoase. Până și ea uitase totul! Cum va fi primit în alte sate sau cetăți grecești? Și încotro să se îndrepte?
Apucă de dârlogi calul și începu să urce spre stânca, unde uneori se retrăgea cu Eirene să viseze. Parcă ar fi purtat în spate toate durerile nespuse ale întregii lumi. Se strecură pe poteci numai de el știute spre vârful muntelui, acolo, unde voiau să-și facă amândoi o casă. Acolo, sus. Numai ei și vulturii!
„Da, se gândi el, cu o hotărâre în gând, care numai generalului Milthiades îi era proprie. Da, Eirene are dreptate. Eu trebuie să rămân o legendă vie...o frumoasă amintire...doar o amintire...!”.
Își mângâie calul, desfăcându-i cu mișcări domoale șaua. Îl sărută pe frunte, îi șopti ceva la ureche și îl lovi peste crupa puternică. Armăsarul necheză și porni la galop. Întoarse de câteva ori capul, ca pentru a-i spune stăpânului său, că de acum este liber și nu va trebui să se mai întoarcă la el niciodată. Generalul târă șaua grea prin clisura potecii înguste de munte până sub umărul stâncii. Se înserase și de aici vedea cum în cetate se aprindeau pe rând focurile, în jurul cărora spartanii vor juca, vor bea și vor mânca, cinstind până în zori astfel memoria generalului lor.
„Acolo, jos, Milthiades eroul. Aici, sus, Milthiades, lașul!” gândi el, lipindu-și fața de lama rece a sabiei, în timp ce amintirile îi tremurau ca niște flori de gheață sub durerea pricinuită de cei dragi. Va ațipi câteva clipe. Noapte este mare și darnică cu cei singuri și părăsiți! Va face gestul ultim, al unui adevărat general, spre dimineață. Atunci, se spune, sângele omului nu mai este atât de năvalnic. Doarme sub platoșa de piele ca un șarpe de piatră. Așa nu va mai simți amara moarte cum îi străpunge sufletul cu vârful înghețat al sabiei. Adormi și visă că intra victorios pe calul său într-o cetate. Dar nu era Sparta lui dragă!
Se trezi spre dimineață, chircit sub frigul ce coborâse ca un fugar hăituit dinspre vârful muntelui. Privi înspre cetate. Din focurile bucuriei spartane rămăseseră doar fuioare de fum alb ce se ridicau ca niște ofrande spre cer. Peste un an spartanii vor sărbători iar ziua generalului lor. Dar atunci el nu va mai fi aici. Apucă sabia și o mânui repede. Cu aceeași îndemânare și sânge rece ca pe câmpul de luptă. Nu simți nicio durere. Doar că plutește, din ce în ce mai sus, dincolo de vârful muntelui. Semiîntunericul primelor zori fu acoperit pe dată de o lumină lăptoasă, nefiresc de albă. Se afla în fața unor porți uriașe, așa cum numai cu o zi în urmă se afla în fața porților Spartei. Bătu în ele cu mânerul sabiei. Porțile se deschiseră și un tânăr îmbrăcat strălucitor îi ieși în cale. Acesta se apropie de el, îl privi de câteva ori adânc în ochi, ca și cum ar fi vrut să-i fure toată lumina din ei. Apoi cu palmele-i moi, ca de aer, îi pipăi obrajii, părul, umerii puternici, brațele, pieptul, apoi coapsele. Îi făcu semn să-l urmeze. Străbătură grădini suspendate, cu copaci în floare, apoi intrară deodată într-o sală îmbrăcată toată în aur. Milthiades știa că se aflau în sala Tronului. Tânărul îi puse mâna pe umăr, dându-i de înțeles că trebuie să îngenuncheze.
„Orgoliul Spartei și superbia omenească m-au alungat ca pe un câine de pripas, gândi generalul. Dar dacă aici voi fi recunoscut ca cel născut din Dimitrios și Tarula, atunci voi putea locui veșnic în Câmpiile Fericite. Dacă nu, voi fi alungat ca un paria în Grota Focului Nestins”.
Inima îi bătea cu putere, gata-gata să-i salte în piept, așa cum îi bătuse în ultima bătălie, când se înălțase în șa și privise la marea de coifuri strălucitoare ale oștirii persane, și un fior de moarte îi străbătuse sufletul.
Tânărul în haine strălucitoare se apropie de picioarele tronului, pe care stătea lumina cea neapropiată a marelui Zeu. Făcu o plecăciune și generalul mai auzi doar atât:
- A sosit un om care seamănă cu Milthiades.
- Doar Milthiades seamănă cu Milthiades.
- Atunci, a sosit Milthiades.