Anii trecuți a fost prins, judecat și condamnat la moarte prin injecție letală un faimos criminal în serie. Intrigant pentru polițiști era predarea lui după ce ani la rând reușise să se ascundă și să scape. „De ce se predase acum?” era o întrebare la care privirea lui se pierdea undeva dincolo de zidurile sălii de interogatoriu. Nici judecătorul nu a putut obține mai mult. Ultima lui dorință a fost să i se dea pix și hârtie; după ce i s-a injectat serul, s-a așezat la masă. S-a stins încet în timp ce scria. Proximitatea morții a dat cuvintelor lui valoare de epitaf:
„E așa de frig pe lumea asta, încât nu mai simțim căldura celuilalt. Suntem doar niște sloiuri miscătoare duse de curenții vieții, iceberguri plutind în derivă și scufundând Titanicuri.
Cineva mi-a spus că morții nu vorbesc. Nu e nevoie să vorbească; ei foșnesc, iar ecoul foșnetelor lor e strident, ca atunci când un coleg ar zgâria tabla cu o cretă. Și foșnetele astea te macină, te erodează ca apa sărata a mării o stâncă, ochii încep să te usture, pielea începe să te mănânce, apoi sarea îți ajunge la ficat, la plămâni, la inimă; creierul cedează cel mai greu – ultimul – ca agonia să fie simțită cu fiecare nerv, să auzi pocnetul fiecărei sinapse în parte. Să vezi cu un ciob de ochi tot dezmățul ospățului bacteriilor și să speri până în ultima clipă că se vor fi săturat până când nu e prea târziu... Apoi, când îți vor fi ingerat și rămășița aceea de ochi, să auzi clar și distinct cum murmurul molfăiturilor, plescăiturilor și râgâielilor micromesenilor se apropie de ultimele rămășițe. Și să mai zâmbești cinic: ‘Și-au lăsat deci ce e mai gustos pour la bonne bouche...’, apoi să nu-ți mai auzi nici măcar gândurile și să-ți aduci aminte de un tunel la capătul căruia dai de lumină, iar ăsta să fie ultimul impuls generat de ceea ce odinioară era un creier zvelt, cu circumvoluțiuni bine trasate pe ambele emisfere.
Așa că, vedeți?, ce rost are ca morții să vorbească?”