Stătea culcat. După cinci luni, avea în sfârșit un pat. Trebuie să fi plătit scump nevastă-sa. Îi spusese de la început, atunci, la balul Ducelui de Alba. Ea își ațintise privirea neagră și tăioasă-n ochii lui. El ridicase întrebător dintr-o sprânceană.
- Umblați prin lume fără a prinde rădăcini nicăieri, domnule !...
- Rădăcinile nu te lasă să mergi, doamnă.
- Și vă simțiți bine așa, ca niște păstăi duse de vânt ?
- Nu m-a întrebat nimeni până acuma...
- Și dacă v-aș întreba eu ?...
- Aș răspunde, cu permisiunea dumneavoastră, tot printr-o întrebare: ați întinde o mână de pământ unor rădăcini gata să fie smulse oricând ?
- Cine ar dori să le smulgă ?
- Inchiziția, de exemplu!...
Deși lovită din plin de aceste cuvinte, Contesa de Montemayor avusese tăria să danseze până la sfârșit. Se înclinaseră unul în fața altuia, iar apoi se depărtaseră. După ce ascultase destul de absent trăncănelile despre vânătorile regale, despre vinurile pe care le bea regele și despre bucatele pe care le mănâncă augusta sa persoană - pentru că atâta îi ducea capul sau curajul pe cei din anturajul regelui - se-ndreptase spre grădini. Observase că cineva îi călcase pe urme, purtând un pas ușor, dar în ciuda acestui fapt, nu întorsese capul. Persoana i-o luase înainte, obligându-l astfel să o privească. Contesa îi răsărise înainte, dreaptă și hotărâtă:
- M-am gândit, domnule! Eu îți întind mâna despre care vorbeam!... Dacă și dumneata accepți, firește!...



Doamna de Montemayor, văduvă bogată, era râvnită atât pentru averea cât și pentru frumusețea ei, iar de unii bărbați chiar pentru mintea limpede de care dăduse dovadă în multe ocazii.
- Cred că este mai bine să nu ne grăbim!..., răspunsese vraciul, luat pe nepregătite de neobișnuita cerere în căsătorie. Dar, femeia luase o hotărâre și trebuia s-o ducă repede la îndeplinire. Dacă nu i-ar fi pomenit de Inchiziție, poate n-ar fi îndârjit-o.
Cu timpul încercase să o convingă să-și prefacă proprietățile în aur, spre binele copiilor, dar nu o-nduplecase. Nu se pomenise niciodată ca cineva de viță nobilă să-și preschimbe averea în aur. Dacă într-o zi Inchiziția avea să aibă ceva împotriva Contelui de Granada, vestitul vindecător, nevasta și copiii lui aveau să-i urmeze soarta. Inchiziția n-avea să creadă că în retortele, în baloanele și în sticlele lui cu forme ciudate, se distilau doar niște balsamuri menite să lungească viața sau măcar să-i ușureze durerile. Averea soției luiera mare. Zadarnic la spunea celor pe care-i tămăduia să nu pomenească de numele lui, căci oamenii și-l treceau unul altuia din gură în gură, cu admirație și cu teamă. Unii-și făceau semnul crucii pe buze, după ce-l rosteau. Pe cei fără scăpare nu-i părăsea; când nu mai aveau mult, casă nu-și dea seama cum se apropie moartea,le povestea despre țările pe care le cutreierase ca să învețe să cunoască oamenii și bolile. Știa de la început că într-o zi, fără bsă vrea, fără să știe, avea să stârnească ura, invidia sau neînțelegerea cuiva. Și-n ziua aceea avea să fie sfârșitul. Iubirea nevestei, plânsetele copiilor, sau rugăciunile vindecaților nu aveau să-l mai scape... Inchiziția îl pândea. Nu-ndrăznise încă să-l înhațe, fiindcă era prea de neam, și fiindcă nu-l denunțase nimeni. Dar ochiul ei atent se fixase de mult pe averea Contesei de Montemayor.


Ziua venise. Fusese de ajuns ca un singur glas să strige: "Ereticul! Ereticul!". Fiica unuia dintre magistrații regatului, copil unic la părinți, murise; leacurile și prezența lui neobosită la căpătâiul ei nu folosiseră. Întristat și înfrânt vindecătorul își luase burdufurile cu doctorii, își scosese singur calul din grajd, încălecase și pornise în miezul nopții pe străzile pustii ale Madridului. Dar magistratul fugise în urma lui, cu pieptul gol, cu hainele smulse, biciuindu-și calul și urlând ca un nebun furios:
- Ereticul! Ereticul! Ereticul!
Vindecătorul știa că-i bătuse ceasul. În pas domol, strângând hățurile, trecea cu fruntea rece de sudoare printre locuitorii Madridului, care ieșeau în cămăși albe, lungi, cu făclii în mâini, șușotind la început, urlând apoi în urma lui: "Ereticul! Ereticul! Ereticul!". Înțepenit pe cal, vraciul asista la propriile funeralii. Cortegiul de flăcări, un imens rug în mișcare, îl petrecea pe străzi. Peste tot era întâmpinat cu urlete, chiar și prin locurile prin care nu trecuse magistratul. Zvonul se împrăștiase din gură în gură, din ureche-n ureche, din făclie-n făclie... În fața porților lui vraciul s-a oprit, s-a întors și a privit mulțimea care striga în neștire: "Ereticul! Ereticul!". Se gândi pentru o clipă să le spună ceva, dar renunță repede. Nici nu apucase să tragă de mânerul clopotului, că porțile se deschiseseră. Intrase repede și pusese drugii pe dinăuntru. Îi deschisese soția lui; vestea ajunsese până la ei. Servitorii fugiseră.
- Tu ar fi trebuit să fugi! o mustră el. Tu și copiii!
Ea îl privise mustrător. Îl aștepta îmbrăcată într-o rochie purpurie cu dantele aurii. Contele de Granada se dezbrăcă de hainele cenușii și se îmbrăcă într-un costum nou din catifea vișinie cu manșete azurii, își puse cei mai frumoși pantofi și cele mai frumoase catarame. Când vor veni să-l ia, peste foarte puțin timp, vroia să-l găsească în mare ținută. Își puse într-un sac niște haine frumoase, de culori deschise; dacă va mai avea timp să le poarte și dacă au să-i dea voie... Poate că da... Îl vor schingiui mult ca să-i smulgă declarații, recunoașteri, iscălituri. Se uită lung în ochii nevestei:
- Sper ca voi să scăpați!...
- Să mâncăm, răspunsese ea.
Trecuseră cinci luni de când îl țineau, iar el nu se-nșelase. Voiau recunoașterea ereziei. Dar Contele de Granada nu recunoștea legăturile lui cu Diavolul, fiindcă Diavolul nu exista. Nu recunoștea uneltirile lui împotriva lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu exista. Nu avea de discutat decât eficacitatea sau ineficacitatea leacurilor sale. Marele Inchizitor care nu era prost, și prin urmare nici fanatic, încercase de câteva ori când rămăseseră singuri să-l convingă să-și scurteze chinurile. Dac-ar fi fost mai mulți oameni pe care rezistența fizică să-i ajute să nu recunoască niște absurdități, s-ar fi creat o rezistență împotriva Inchiziției, împotriva inumanității ei.
- Orice putere este inumană și absurdă, fiule! îi spusese Inchizitorul. Vreau măcar să recunoști că tot ceea ce faci nu are nici un rost!... Noi avem puterea!
- O putere care omoară oameni pe nedrept nu vi se pare cam neputincioasă ?
- Iar dumneata crezi că au să existe vreodată altfel de puteri decât neputincioase ? Un mare prelat al Bisericii Catolice răspundea prin întrebări, la fel ca cei pe care îi arde pe rug...
- Puterea Sfântului Oficiu se bizuie pe prostia oamenilor și pe neștiința lor! continuase Contele De Granada.
- Fiule, împotriva neștiinței timpul poate aduce leacuri, dar împotriva prostiei,... Crezi că peste cinci sute de ani nu vor mai exista proști ?
- Or să fie, dar în altă proporție; și poate că au să-i neutralizeze pe cei deștepți...
Contele vorbea cu Inchizitorul când acesta binevoia să i se adreseze, pentru a-și mai dezmorți limba și mintea peste care stăpânea doar gândul morții. Contele se socotise mort din noaptea în care locuitorii Madridului îl petrecuseră cu torțe. Inchizitorul îi propunea acum întoarcerea la viață prin câteva declarații și printr-o penitență pecuniară față de Sfântul Oficiu.
- Nu-ți fie teamă, îți mai rămâne ceva. Contesa de Montemayor este bogată!
În aceste cinci luni înaltul anchetator îl cunoscuse mai bine și-ncepuse să-l considere un fel de copil mare, trufaș și inconștient.
- Doar copiii știu să moară monseniore!... Fiindcă n-au apucat să-nvețe ce-i frica și lașitatea. Dacă Înălțimea Voastră ar crede în Dumnezeu și-n viața de apoi, ar trebui să îmi ușureze întâlnirea cu El și cu fericirile raiului, ori cu chinurile iadului. De ce vreți să mă aduceți din nou într-o lume pe care o socotiți doar o trecere spre lumea cea adevărată ?
- Fiule, Galileo Galilei a abjurat în genunchi și trăiește !
- Galileo a abjurat ca să poată spune ce avea de spus! Eu nu sunt Galileo pe care veacurile au să-l scuze probabil pentru știința lui!...
Inchizitorul îl mai chemase de câteva ori, dar Contele îl ascultase fără să-i răspundă. De la întrevederea în care i se pomenise de Galilei, vindecătorul se gândea mereu la o țărancă din Franța, arsă pe rug cu vreo două sute de ani în urmă, fiindcă nu voise să recunoască legăturile ei cu Diavolul. Þăranca aceea crezuse în Dumnezeu al cărui glas îl auzise. Pe ea ar fi putut s-o ierte. Ateu, vraciul era singurul său judecător. Despre Ioanna din Domremy se dusese vestea fiindcă își apărase țara cu arma în mână. Vindecătorul socotea că și el își apără țara. Dar despre el nu avea să știe nimic posteritatea. Numele lui, împreună cu alte sute de mii de nume ale victimelor Sfântului Oficiu avea să figureze în vreo hârțoagă pe care un curios ar răsfoi-o, așa cum ar răsfoi listele de morți dintr-un război oarecare. El trebuia să moară pentru că războiul lui era pierdut. Pe țăranca franțuzoaică o părăsise, de bună seamă, dorința de a mai trăi într-o lume în care mintea și credința ei nu-și aveau locul. Vindecătorul trăise ca să vindece. Dacă alegea viața, tot n-ar mai fi putut vindeca. Dar i-ar fi rămas copiii, soția. Era conștient că libertatea lui depindea de alții; deci, că nu exista. Toți îl vor considera un exaltat și un trufaș... N-aveau decât! Așa înțelegea el să-și apere libertatea. Bănuia că promisiunile Inchizitorului erau mincinoase. Dorea recunoașterea, după care, fără să se rușineze, l-ar fi trimis pe rug. O putere care nu se teme de prima nedreptate, se teme cu atât mai puțin de următoarele. Iar Contele dorea să îndure doar moartea, nu și rușinea și păcăleala. Și, chiar dacă Inchizitorul nu mințise, el alesese. Magistratul, mustrat de cuget, încercase prin daruri să îmbuneze Sfântul Oficiu în privința vraciului asupra căruia, fără nici un temei,el, părinte înnebunit de moartea singurului copil, azvârlise anatema. Inchizitorul îl privise cu un zâmbet milos și disprețuitor. I se părea mai nebun acum decât atunci; Altfel n-ar umbla să scoată din apă piatra cu care tulburase undele. Îi acordase doar o întrevedere cu vraciul, dar acesta refuzase să-l primească. Pentru el, disperarea nu-i justifica pe denunțători.
Timpul trecea. Contele ceruse să fie înfățișat Marelui Inchizitor. Îl rugase să-i comunice data execuției și ceruse un costum nou pentru ziua aceea. Într-o zi, la două săptămâni de la ultima înfățișare îi aduseseră costumul. În ziua execuției gardianul îl anunță că magistratul așteaptă să intre.
- Să aștepte! răspunsese Contele. Întâi trebuie să mă îmbrac!
Își potrivi cu grijă manșetele cu dantele albe, își încheie încet nasturii și își schimbă pantofii cărora le prinse cataramele celor vechi, înverziți de umezeală. Se pieptănă; ca să nu-i rămână fire de păr pe umeri se acoperi cu haina veche. Acum, îl putea primi pe magistrat. Acesta îl privi mai întâi uimit, apoi îi ceru iertare cu vorbe întretăiate. Îi temura bărbia.
- Iertați-mă, domnule, iertați-mă, îmi pare atât de rău și îmi e atât de milă de dumneavoastră!...
Contele ridică o sprânceană. Magistratul spusese tocmai vorba pe care n-ar fi trebuit să o spună. Dar contele se gândi că poate să-l ierte.
- Te iert, te iert ! Să-ți pară rău, dar milă să-ți fie doar de fricoși și de persecutori ! Numai de ei !...
Cu un gest scurt, seniorial, îi arătă ușa. El rămase drept, în hainele lui albastre, cu manșete albe de dantelă. Tresări. O undă de neliniște și de teamă îl stîpâni o clipă. Repede îi veniră în minte două nume: Galileo și Ioanna. Îl îndepărtă pe cel dintâi și-ncepu să-l rostească încet pe cel de al doilea, în timp ce afară, tobele începură să bată...

Bogdan Butariu
Arad, 29.04.1996