Inspectorul Pandele mă primise afabil. Muncisem mult cu fiica lui, un copil de altfel conștiincios și care reușise să intre printre primii la Filologie.
- Ia, spuneți, spuneți, domnule profesor, cu ce treburi pe la noi? S-a întâmplat ceva?
- Domnule Pandele...
- Lucian...vă rog, Lucian...ne cunoaștem destul de bine și m-aș bucura dacă mi-ați arăta că suntem într-un fel și apropiați...De ce nu, prieteni...
De felul meu, nu sunt adeptul prieteniilor de circumstanță, dar cum interesul poartă fesul, m-am prefăcut chiar plăcut impresionat de afirmația sa.
- Sigur, cei doi ani de meditații cu Laura ne-au apropiat, poate cu timpul va veni și prietenia, cine știe? Asta depinde doar de noi!
- Spuneți, cu ce vă pot ajuta?
- Este un lucru, care la prima vedere poate părea ciudat și, crede-mă, dacă nu te-aș fi cunoscut, nu cred că aveam curajul să intru în acest birou...
- Haideți, lăsați formalitățile, ce naiba..! Despre ce este vorba?
- Știi, m-am pensionat. De un an. Ca să nu mă găsească moartea pe acasă, tot mai des mă refugiez în parcul de lângă locuința mea. Natura, ea întotdeauna știe să te facă să simți că nu e totul pierdut, mai ales la bătrânețe. Mă plimb prin acel parc de ani buni, dar niciodată nu am observat o cruce, care abia ieri mi-a atras atenția. Între brațele ei căzute și ochii mei s-a strecurat o clipă de nostalgie, ca o lumină venită de foarte departe, care mi-a pătruns adânc în suflet! Nu știu cum să mă exprim, ca să mă înțelegi. N-aș vrea să zici în sinea ta: uite încă un bătrân visător! Mâine-poimâine vei avea și dumneata un visător în familie, odată cu absolvirea facultății de către Laura...
- Nu-i nimic rău în a visa. Să știți că și eu, în ciuda meseriei mele, obișnuiesc să visez uneori cu ochii deschiși...
- Cum îți spuneam. Doream să știu cu ardoare cine a murit în acel loc. Și mai ales de ce a murit. Curiozitatea morbidă este o trăsătură a fiecărui om ajuns în pragul senectuții, dar eu simțeam că este mai mult decât atât. Că trebuie să descifrez taina acelei cruci. Mi se părea că de undeva, dintr-un timp demult pierdut, cineva mă îndeamnă să caut, să descopăr adevărul. Administratorul parcului mi-a spus că cei care dețin date sigure despre circumstanțele morții sunt polițiștii de la circa de proximitate... circa 10...
- Ah, la circa 10. Nicio problemă, am acolo colegi de facultate. Rezolvăm! Ce v-ar interesa?
- Cine este Maria Negulescu...numele gravat pe cruce. Dacă pot contacta pe cineva din rudele ei...
- Domnule profesor...cu scuzele de rigoare... Intrăm pe un teren minat...intimitatea personală...viața privată... Un areal delicat, pe care nu e bine să îl încalci, mai ales în cazul unui deces într-un loc public, cum este parcul...
Mă vedeam deja dezarmat. Îmi pierdusem curajul cu care îl abordasem ieri pe administratorul parcul. Dar, mi-am zis, o minciună începută trebuie dusă până la capăt.
- Trebuia să îți spun de la început, Lucian, i-am zis eu pe un ton cald, privindu-l drept în ochi pentru a-i citi reacția la familiarismul copleșitor ce îl degaja vocea mea. Știi că pensiile în învățământ nu dau pe afară. Mai fac și eu un ban. Sunt colaborator la o editură care face o monografie a parcurilor bucureștene. Imagini, comentarii. Dacă, de exemplu, există un loc mai special într-un parc, un loc tainic, am permisiunea de a dezvolta subiectul.
- Adică, să fantazați...Poate chiar să scrieți o povestire, nu?
- Vezi că ai priceput! O povestire, fără numele reale, doar faptul în sine. Asta atrage vizitatorii într-un parc. Îi crește notorietatea de loc unde s-a întâmplat o idilă romantică sau o dramă...Și, oricum, fără acceptul celor din familie, cu care poate voi avea șansa să discut, nu voi întreprinde nimic...
- Înțeleg! Acum înțeleg! Păi, în cazul ăsta să încercăm să luăm legătura cu prietenul meu Iancu, de la secția 10. Bem o cafea în biroul lui, îl punem în temă...
- Eu vin cu un reportofon...ca să nu pierd niciun amănunt...
- Perfect, vă aștept mâine la prima oră la mine la birou. Mergem la el, discutăm...Spre prânz noi mai plecăm pe teren și ne pierdeți...Mi-a părut bine că v-am revăzut. Să vedeți ce o să se bucure Laura, când va auzi cine mi-a făcut azi o vizită. Poate, într-o duminică liberă vă avem ca oaspete.
- Pentru un pensionar cele șapte zile ale unei săptămâni înseamnă libertate și iar libertate...am zis eu, fără să intuiesc răspunsul preopinentului meu, care, se pare, luse de bună minciuna ce i-o servisem cu editura și cu scrisul.
- Mă gândeam că în cursul săptămânii sunteți prins cu scrisul, cu documentarea pentru monografie... Ce mai, cu investigația, căci iată aveți acum premisa unei investigații sociologice în toată regula.
- Așa este! Accept cu plăcere invitația ta pentru o duminică...liberă...Cu condiția să nu fiu prins cu scrisul...Oricum, mai vorbim...
Mă miram cât de convingător puteam fi, cum îmi găseam cuvintele care să mă reprezinte drept un om solid ancorat în realitatea imediată a orașului meu drag.
Uneori, atunci când îți dorești din inimă să descoperi ceva, nu poți reuși decât folosindu-te de toate armele pe care le ai la îndemână. Și minciuna a fost, de ce să nu recunoaștem, una din armele cele mai redutabile cu care ne-a înzestrat natura, pe noi, oamenii!

******************************************************************************

Primisem de la prietenul inspectorului Pandele toate informațiile, care așteptau acum să fie coroborate cu întâlnirea propriu-zisă cu persoanele care alcătuiseră universul emoțional al Mariei: mama ei, d-na Ecaterina Negulescu, prietenul ei, Robert Demetriad și Cristina, sora ei...Abia acum îmi reamintisem de visul în care Maria rostise numele prietenului ei și al surorii sale, nume care, atunci, în dimineața imediat următoare, se pierduseră deja în ungherele uitării și pe care nici nu le mai reținusem. Trei persoane, care ar fi putut să-mi umple neliniștea asta care mă cotropise din prima clipă când zărisem crucea aceea pitică de pe malul lacului. Eram parcă inoculat cu un dinamism și cu o putere de muncă, așa cum nu mai avusesem de când predam elevilor mei și mi se părea că timpul a întinerit lângă mine. Îl simțeam asemenea unui cal nărăvaș, care îmi arată cu coama în vânt că mai avem multe câmpii tainice și poteci de munte necălcate. Începusem să dorm noaptea iepurește. Mă trezeam și în năluca nopții însăilam adevărate rechizitorii, pe care urma să le adresez persoanelor care o iubiseră pe Maria și care, cu siguranță, încă nu o uitaseră, în așa fel încât să îmi refuze demersul meu investigațional, ciudat la prima vedere, dar atât de firesc uman în structura lui interioară.
Când mi-a deschis ușa apartamentului său, Ecaterina Negulescu, a stat câteva clipe, ca să își dea seama dacă eram un cunoscut al familiei, care nu își mai arătase prezența de ceva ani.
- Bună ziua, d-nă Negulescu, i-am spus eu. Văd că faceți un exercițiu de memorie, dar, sigur, fizionomia mea nu stă ascunsă pe după filele de calendar văduvite de timp. Sunt Mihai Leoveanu, scriitor...lucrez la o editură. Aș dori să stăm de vorbă...
- În legătură cu ce, domnul meu?
- Cu Maria...fiica d-voastră...
- În legătură cu Maria? Cred că știți...
- Da, din păcate, știu durerea prin care ați trecut. Pot intra? De aici din prag parcă nu pot să vorbesc despre un lucru atât de tragic
- Poftiți...Poftiți...Credeam că sunteți de la poliție. S-au perindat pe aici multe figuri. Dar nimeni nu mi-a putut spune cu exactitate, nici până azi, ce s-a întâmplat cu fata mea în acea zi de octombrie...În afara raportului medical, destul de sec: stop cardio-respirator...
- Am să vă spun despre ce este vorba. Editura la care lucrez întocmește o monografie a parcurilor bucureștene. Vom insera pe lângă o prezentare exhaustivă...generală...a parcurilor și câteva aspecte inedite...umane...aproape de sufletele celor care vor dori să calce pe aleile lor.
- Nu înțeleg ce legătură are asta cu Maria mea?
- Are. Are distinsă doamnă. Ceea ce i s-a întîmplat Mariei este de bună seamă o tragedie, care face ca viața asta să pară mai fără suflet decât este în realitate. Dar oamenii care vor trece pe lângă crucea ei vor ști deja povestea vieții ei ...
- Credeți că asta mi-o va aduce înapoi pe Maria?
- Nu. Cu siguranță, nu! Dar rememorarea poveștii ei, i-ar așeza amintirea, memoria prezenței ei prin lumea asta trecătoare, într-o aură de inefabil...Literatura a fost întotdeauna aproape de sufletele oamenilor...
- Și ce pot să vă spun eu despre Maria decât că era un copil bun, cuminte, pe care l-am simțit mereu pe aceeași undă emoțională cu mine? Spre deosebire de sora ei, Cristina...
- Vom vorbi și despre Cristina, dar acum vreau să știu. Suferea de ceva? Fiindcă în raportul oficial al celor de la Serviciul medical de Urgență și în cel al Poliției cauza morții a fost un simplu atac de cord...
- Nu, nu știu să fi avut vreodată probleme cu inima. Cu sănătatea, în general. Era atât de tânără! Niciodată nu mi s-a plâns de nimic. Îmi spuneam mereu că e bine ca măcar ea să fie sănătoasă, ca să poată să se ocupe de mine. Știți, am un anevrism sever. Ea era cea care mă susținea nu numai moral, dar era trup și suflet alături de mine, în orice clipă. Era și normal. Era mai mare decât Cristina cu 3 ani și în lipsa unui bărbat în casa asta, ea era sufletul familiei. Singura problemă pe care o avea era frica excesivă de apă...
- De apă?
- Da. Când avea vreo patru ani s-a întâmplat un lucru, care a rămas toată viața întipărit în psihicul ei. Îi făceam baie. Pe Cristina o lăsasem în pătuțul ei. Deodată am auzit un țipăt. Mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva cu cea mică. Într-adevăr, reușise, nu știu nici eu cum, să cadă din pătuțul ei. Lipsa supravegherii, poate faptul că era ca și acum un pachet de neastâmpăr și nervi...Am ridicat-o de jos. Se lovise, nu foarte rău la cap, dar plângea mai mult sub imperiul spaimei prin care trecuse. Am uitat câteva clipe de Maria. Când mi-am amintit că era singură în cada pe jumătate plină cu apă, mi-a înghețat sângele în vine. Am alergat cu Cristina în brațe în baie. Maria era sub apă, doar fundulețul îi era la suprafață. Am încremenit. Am ridicat-o disperată. Era aproape vânătă și abia mai respira. Înghițise ceva apă, ochii îi erau ca scufundați într-un roșu, ca de sânge viu, crud. M-am speriat. Am chemat o vecină și ușor-ușor Maria și-a revenit. Cred că alunecase sau a vrut să ia ceva de pe marginea cadei. Oricum, dacă mai întârziam puțin, fata mea nu ar mai fi fost în viață. De atunci a rămas cu o frică teribilă de apă!
- Avea un prieten, nu?
- Da, avea. Dar niciodată nu mi l-a prezentat. Nici măcar o dată acesta nu a venit să o ia de acasă, așa cum fac tinerii manierați...Dar nici eu nu am presat-o cu întrebări despre el. O vedeam că e fericită. Mi-a spus că iubește, că este iubită și asta mi-a fost deajuns. Pe băiat nu l-am văzut nici măcar la înmormântarea ei. Sau poate că a fost printre zecile de tineri care au venit să-și ia adio de la ea, acolo, la cimitir. Nu știu!
- Doamna Negulescu, nu v-am întrebat un lucru esențial! Dacă îmi permiteți să scriu despre viața și moartea Mariei? Fără acceptul d-voastră nu voi așterne un rând pe hârtie!
- Eu zic că Maria merită să îi fie cunoscută tragedia. Acea clipă când inima ei, niciodată cu probleme, a părăsit-o dureros și trist. Puteți scrie, așa cum ar scrie un tată despre copilul lui peste care s-a abătut o tragedie...
- Vă mulțumesc! Va trebui să îl cunosc și pe prietenul ei, să stăm de vorbă. Când s-a întâmplat tragedia, era împreună cu el?
- Nu știu, am fost sunată de cei de la morgă și am fugit acolo cât am putut de repede! Era multă lume acolo în jurul ei, dar nu am putut afla dacă era singură în parc sau împreună cu el.
- Promit, ca atunci când voi termina povestea să vă aduc un exemplar...pentru liniștea d-voastră sufletească...
Dialogam cu mama Mariei și, în același timp, mă întrebam cum de puteam să fiu atât de degajat, să mint cu o nonșalanță demnă de o cauză mai bună, când de fapt, eu nu voiam decât să-mi potolesc o curiozitate personală. Dar de undeva, din spatele câmpului cu viorele din ochii Mariei din vis, mă urmărea un gând care asemenea unui semănător harnic nu uita să-mi sădească în minte și în suflet clipă de clipă îndemnul: „Scrie, trebuie să scrii despre tragedia Mariei!".
I-am mulțumit doamnei Negulescu pentru timpul pus la dispoziție și i-am cerut permisiunea ca în cazul în care voi avea nelămuriri să o mai deranjez, la un telefon sau cu o scurtă vizită. Urma să îl cunosc pe Robert, prietenul Mariei. Persoana de care se legau toate speranțele mele. Cel pe brațele căruia se stinsese Maria în acea zi de octombrie.

****************************************************************************

Pe Robert mi-a fost greu să-l găsesc. La adresa primită de la poliție stăteau doar părinții lui. Conform spuselor lor acesta se mutase la o garsonieră împreună cu prietena sa. Au fost amabili, și fără prea multe întrebări, mi-au dat adresa. Trebuia să găsesc o oră potrivită pentru a vizita un tânăr. Prea de dimineață riscam să îi stric somnul, prea târziu în noapte putea fi într-unul din locurile de distracție atât de comune tineretului de astăzi. Așa că i-am făcut o vizită într-o sâmbătă, pe la ora 15. Mi-a deschis cu ochii încă acoperiți de bruma somnului. Mi-am cerut iertare, după care i-am servit minciuna care mă propulsase în toată această adevărată aventură umană.
- Vreți să scrieți despre Maria? Despre moartea ei? Păi, de ce nu ați mers direct la autoritățile în drept? La cele care au anchetat cazul?
- Am fost, tinere domn, am fost. Dar eu vreau să scriu despre ea fără să divulg numele reale ale eroilor...
- Ah, înțeleg, așa ca o poveste...
- Exact. Nu riști nimic, dacă stăm de vorbă. Uite, te las chiar pe tine să alegi numele sub care vrei să apari în scrierea mea...
- Păi, aș vrea să apar în povestea d-voastră așa cum sunt eu în realitate. Credeți că se poate?
- Tinere, când scrii, ai de ales între două drumuri pe care poți merge: drumul realității imediate și cel al imaginației îndepărtate...Și, cum tu vrei să apari în toată concretețea ființei tale, fără metafore existențiale...
- Exact! Vreau să mă recunosc în povestea d-voastră! Nu văd ce aș câștiga dacă m-ați prezenta mai bun decât sunt...
Stăteam cu el pe micul hol al garsonierei. El, nehotărât dacă să mă primească în interiorul lui domestic. Eu, din ce în ce mai posesiv, prin mișcările de legănare de pe un picior pe altul, parcă i-aș fi dat de înțeles că nu e politicos să țină un om în vârstă în picioare.
- V-aș invita înăuntru, dar nu sunt singur. Prietena mea...tocmai încercam să ne trezim...Azi noapte a fost o noapte lungă...agitată...
Îmi făcu cu ochiul conspirativ, ca și cum ar fi trebuit să înțeleg faptul că noțiunea de noapte pentru un tânăr ca el îmbracă alte forme decât noaptea unui bătrân, ca mine...
Deodată, se deschise ușa de la baie și o fetișcană, într-un neglije transparent, se uita la noi mirată. Când la unul, când la celălalt.
- Prietena mea, Cristina...îmi spuse el, vădit deranjat de intimitatea momentului.
- Îmi pare bine, Mihai Leoveanu...scriitor...am privit-o eu cu seriozitate și sperând să o impresionez numai și prin rezonanța profesiei mele dobândită ilegal...
- Scriitor..scriitor...! începu ea să mă privească din ce în ce mai uimită. Păi, bine, Roby, nu mi-ai spus niciodată că ai un prieten scriitor. Interesant, foarte interesant. De mult voiam să cunosc un scriitor în carne și oase.
- Uite, că acum ai prilejul, i-am spus eu, privind-o cu admirație pentru degajarea cu care vorbea cu un om practic necunoscut.
- Noi o să ne retragem în bucătărie, a încercat Robert să scape de asaltul fetei, care nu ținea cont că nu era îmbrăcată potrivit pentru o discuție în trei.
- Nu, nu, stați în cameră, eu oricum plec la antrenament.
- Cristina este o jucătoare promițătoare de handbal, mi-a spus Robert, invitându-mă în camera, în care domnea o dezordine proverbială celor tineri, și care mi-a amintit de camera băiatului meu, Andrei, pe când încă stătea la noi.
Cristina și-a luat treningul, rucsacul și a intrat din nou în baie, pentru a se schimba, în timp ce noi ne-am așezat pe cele două fotolii, care încadrau măsuța cu televizorul și un DVD.
- Să așteptăm să plece Cristina, m-a rugat șoptit Robert. Nu aș vrea să vorbim în fața ei despre Maria.
Am vrut să-l întreb care ar fi motivul reticenței lui, dar Cristina a apărut zâmbitoare în prag, a venit spre noi, l-a sărutat pe frunte pe Robert, apoi s-a întors spre mine jovială, parcă m-ar fi cunoscut de când lumea.
- Cu d-voastră sper să mă mai întâlnesc...Cu altă ocazie, nu așa pe fugă. Am multe să vă întreb. M-au fascinat mereu scriitorii. Și știți de ce? Fiindcă, voi, scriitorii, cunoașteți viața mai bine decât oricine. Se vede din ceea ce scrieți că ați trecut prin ea mai mult cu sufletul...decât cu rațiunea...Și sper că sunteți adeptul poveștilor de dragoste, romantice, nu? Sunt sigură, dacă mă uit în ochii d-voastră verzi...sunt sigură! Vom mai vorbi! Fug, iar întârzii și mă pune antrenorul să fac zece ture de sală...
Mă surprinsese naturalețea ei, modul în care știa să-și apropie persoane cunoscute prima dată și mai ales raționamentul ei cu privire la artă. Chiar îmi părea rău că nu avusesem în viață destul talent ca să mă apuc într-adevăr de scris.
- Isteață fată, i-am zis eu gazdei mele.
- Da. Și numai viață în ea.
- Dar, de ce spuneai că nu vrei să vorbim față de ea despre Maria...?
- Spuneți-mi, ce date mai aveți despre Maria. Ce știți până acum?
- I-am făcut o vizită mamei sale. Regreta că Maria nu i l-a prezentat niciodată pe prietenul ei. Că era foarte ascunsă, lucru care o durea, dar nu avea ce face. Maria era cea care îi purta de grijă cel mai mult, în comparație cu fata mai mică, Cristina...
În acea clipă acel nume a răsunat altfel pentru mine în micuța garsonieră. L-am privit pe Robert întrebător, apoi m-am lovit cu palma peste frunte, ca și cum ceva care stătuse ascuns sub cutele ei, ca un bondar leneș, mă supăra și trebuia alungat.
- Să nu-mi spui că prietena ta, Cristina...
- Este sora Mariei. Nu ați văzut nicio poză de a ei când ați discutat cu doamna Negulescu?
- Vezi, tu, Robert, atât de bucuros am fost că doamna Negulescu a acceptat să stea de vorbă cu mine, mai mult, că mi-a permis să scriu despre tragedia fiicei sale, încât nici nu mi-a mai trecut prin cap să-i cer o poză cu Maria, cu Cristina.... Să cunosc și eu ființa despre a cărei viață m-am apucat să scriu.
- Am eu, am eu o poză cu ea...
- O mai păstrezi și acum...? Cristina ce zice?
- Nu e nicio problemă...nimeni nu mă poate obliga să îmi înmormântez amintirile, mai ales pe cele mai dragi...
- Ai cunoscut-o pe Cristina după moartea Mariei?
- Nu. Cu mult înainte. Într-o seară la o petrecere, unde a venit și ea, neânsoțită. De atunci a început totul între noi.
- Și Maria?
- Maria era un om extraordinar, dar era de o blândețe enervantă. Eu sunt un tip extrovertit. Un zurbagiu, ca în copilărie. Povestea mea de dragoste cu Maria semăna cu o luptă continuă între foc și apă. Eu eram focul. Mereu nestâmpărat, frivol poate în unele momente. Ea era apa, care reușea să-mi stingă arderea interioară. Dar era foarte posesivă, lucru pe care un caracter libertin ca mine îl suporta foarte greu. Ar fi vrut, dacă s-ar fi putut, să fim nu doar doi oameni simpli, care pășesc prin viață unul lângă celălalt. Ar fi vrut să fim, așa cum spunea mereu, jumătățile androginului antic, să nu vedem lumea din jur. Ochii, mâinile, buzele, jumătatea fiecăruia de corp să fie îndreptată spre jumătatea celuilalt. Ca o sferă, fără legătură cu lumea din jur. O sferă care plutește prin necuprinsul cer, departe de oameni și de răutățile lor. Așa spunea mereu, dar cu o tristețe în glas, care mă înfricoșa. Și pe mine chestia asta mă înnebunea!
- Cristina? Cristina, cum este?
- Ah, cu Cristina este altceva. Este copia mea în oglindă! Plină de viață... și de nervi!
- Sunteți, așadar, amândoi două pietre tari, nu ?
- Da. Exact!
- Și când vă ciocniți?
- Ies scântei, firește. Ea se refugiază în handbalul ei, eu mă izolez într-o cârciumă. Mă trotilez bine, fumez un pachet de țigări. Pe seară revin acasă. E de ajuns să ne privim în ochi și ne împăcăm. Imediat. Apoi facem dragoste ca doi nebuni!
- Și viața asta nu te deranjează? Vreau să spun certurile?
- Nu! Așa simt că trăiesc!
- Cu Maria nu era la fel?
- Oh, Doamne! Cum să fie la fel! Cu ea nu m-am certat niciodată în cei cinci ani de când devenisem prieteni. Ea era culmea calmului interior, culmea bunătății umane...
- Atunci, cum de ai trecut pe cealaltă parte a baricadei?
- Vedeți d-voastră, am fost atras din acea seară de la petrecere de optimismul nebunesc al Cristinei. De privirile obraznice pe care mi le arunca. De parfumul trupului ei, de care nu mă mai săturam, atunci când dansam cu ea. Apoi, mai era și boala Mariei...
- Boala Mariei? Doamna Negulescu nu mi-a spus nimic despre așa ceva. Ba mai mult, mi-a mărturisit că Maria era sănătoasă tun, spre norocul ei, fiindcă putea fi îngrijită de ea.
- Așa știa doamna Negulescu. De aceea Maria nici nu mi-a prezentat-o niciodată. Îi era frică să nu scap un cuvânt despre boala ei. Al doilea motiv al faptului că nu m-a prezentat niciodată mamei, cred că era și Cristina. Ea îi mai furase un prieten Mariei prin liceu. De atunci Maria încerca să-și protejeze prieteniile.
- Dar despre ce boală vorbești?
- Observasem, de cum ne cunoscusem, că uneori, pe neașteptate, fața Mariei căpăta o culoare vineție. Ai fi zis că nu mai avea aer. Inițial, s-a ascuns cât a putut de mine. Apoi am mers cu ea la Clinica de Cardiologie de la Fundeni. Doctorul de familie i-a dat o trimitere urgentă acolo. Diagnosticul a fost unul destul de grav: ateroscleroză coronară.
- Ce ar trebui să însemne asta, în afara unei disfuncții, cred, severe, a inimii?
- Acolo am aflat și eu de la doctorul Slătineanu ce înseamnă de fapt această boală. Inima nu mai dispune de cantitatea necesară de sânge și atacul de cord este inevitabil.
- Exact ce i s-a întâmplat Mariei, nu? Poți...adică, ai starea să-ți reamintești ce s-a întâmplat de fapt atunci?
- Da! Ne plimbam, ca de obicei, pe malul lacului. Pentru Maria aceste plimbări însemnau foarte mult. Îmi spunea că, dacă ar putea, s-ar muta cu tot cu casă acolo, în mijlocul acelei naturi care pe ea o liniștea profund. Lacul, iarba aceea mereu crudă, strălucitoare sub lumina soarelui, vrăbiuțele neastâmpărate, cărora ea le dădea cu pasiunea unui părinte pâine ori de câte ori intram în parc...
- Știu de la mama ei că avea o frică formidabilă de apă. Curioasă atracția lacului în cazul ei...
- Asta așa este. Când ne plimbam stătea pe partea opusă apei, parcă s-ar fi temut ca din clipă în clipă să nu cadă în apă. Dar iubea lacul enorm, cu liniștea pe care acesta i-o strecura în suflet.
- Tu, atunci, în ultimele ei zile de viață, ai deschis vreun subiect, care ar fi putut să o facă să sufere?
- Vă referiți la atracția pe care o resimțeam eu pentru Cristina?
- Într-un fel!
- Nu. Îmi era și frică să mă gândesc cum va reacționa, când îi voi spune acest lucru...Căci știam că va veni și acea vreme, negreșit!
- Între tine și Cristina existau deja punți afective?
- Da. Începusem să ne vedem pe ascuns...Dar în inima mea Maria rămânea ca un ghimpe, pe care nu știam dacă am să-l pot vreodată smulge definitiv din mine...Și, nici azi nu știu, când va sosi acea zi...dacă va sosi vreodată...!
- Atunci...atunci, ce s-a întâmplat?
- M-a rugat să ne oprim câteva clipe, acolo, unde este azi crucea ei. Mi-a zis că se simte rău. Că are o senzație de vomă și amar în cerul gurii. Că nu mai poate respira. Eram învățat cu aceste crize. M-a rugat să mă duc să-i iau ceva de băut, o apă plată. Am lăsat-o acolo. Mi-a zis că o să stea un pic la umbra salciei aceleia bătrâne până vin eu. Când m-am întors, era căzută la pământ. De fapt, a murit pe brațele mele. A mai apucat să-mi spună să nu o uit, apoi și-a întors privirea aceea atât de tristă spre lac, apoi spre cer, și a plecat...
Robert încerca să-și ascundă o lacrimă, dar i-am zis că trebuie să lase inima să facă ce îi dictează ea. Știam acum că a iubit-o mult pe Maria, dar în viață se pare că numai iubirea nu ajunge...
Am plecat de la Robert cu senzația că Maria putea fi salvată de boala ei. Trebuia să-l văd pe doctorul Slătineanu. Să aflu mai multe despre gravitatea bolii Mariei. Întrevederea cu doctorul mi-a luat o jumătate de zi. Era în operații, apoi cu greu i-am smuls câteva clipe. Mi-a spus simplu, așa cum ai da bună-ziua cuiva, că boala Mariei era incurabilă, că inima ei se ținea într-un fir de ață. Că ea știa acest lucru, dar că refuzase să se interneze, pretextând că are o mamă de îngrijit acasă. De la el am înțeles că ateroscleroza coronară este ateroscleroza arterelor coronare, vasele de sânge care transportă sângele spre mușchiul inimii. Ateroscleroza apare atunci când arterele sunt înfundate și îngustate, restrângând fluxul de sânge spre inimă. Fără sângele necesar, inima este lipsită de oxigen și de substanțele vitale de care are nevoie ca să funcționeze în condiții bune. Dacă inima nu are destul sânge ca să funcționeze corect, se poate declanșa angina sau atacul de cord. Problema este că multe persoane care au acest fel de boală de inimă nu conștientizează acest lucru. Maria se pare că a fost una dintre ele...

******************************************************************************

Aveam acum toate elementele principale ale eșafodajului pe care puteam să-mi construiesc povestirea mea despre Maria. Căci, dacă la început totul fusese pură curiozitate, acum simțeam că de undeva, de departe, Maria mă îndeamnă să scriu despre ea. Chiar dacă nu exista nicio editură, nicio monografie a parcurilor bucureștene! Chiar dacă eu eram același pensionar, care încerca să se mai agațe prin ceea ce făcea acum de caruselul lumii înconjurătoare, care-l lăsase jos, la poarta parcului de distracții, care ne este viața, fără bilet de intrare.
- va urma -