agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-10-13 | | Înscris în bibliotecă de carmen nicoara
Domnul Haneda era șeful domnului Omochi, care era șeful domnului Saito, care era șeful domnișoarei Mori, care era șefa mea. lar eu nu eram șefa nimănui.
Am putea spune lucrurile și altfel. Eram la ordinele domnișoarei Mori, care era la ordinele domnului Saito, și așa mai departe, cu precizarea că, în aval, ordinele puteau sări peste treptele ierarhice. Așadar, în compania Yumimoto, eram la ordinele tuturor. Pe 8 ianuarie 1990, liftul mă scuipa la ultimul etaj al imobilului Yumimoto. Fereastra din capătul holului m-a aspirat ca hubloul spart al unui avion, Departe, foarte departe, era orașul — atît de departe încît mă îndoiam că aș fi pus vreodată piciorul pe-acolo. Nici măcar nu-mi trecuse prin cap c-ar fi trebuit să mă prezint la receptie. La 13 drept vorbind, în capul meu nu mai era nici un gînd, ci doar fascinația în fața vidului, dincolo de peretele de sticlă. în spatele meu, o voce răgușită sfirși prin a-mi pronunța numele. M-am întors. Un bărbat de vreo 5o de ani, mic, slab și urît, mă privea cu nemulțumire. — De ce nu v-ați anunțat sosirea la recepție ? mă întrebă. Negăsind nici un răspuns, n-ain spus nimic. Am lăsat capul și umerii în jos, constatînd că, în doar zece minute, fără să fi pronunțat nici un cuvînt, facusem deja o impresie proastă, în ziua intrării mele în compania Yumimoto. Bărbatul îmi spuse că se numea domnul Saito. Mă conduse printr-o mulțime de săli imense unde mă prezentă unui puhoi de oameni ale căror nume le uitam pe mă-sură ce le rostea. M-a introdus apoi în biroul unde rezida șeful său, domnul Omochi, care era enorm și înfricoșător, lucru ce dovedea că era vicepreședinte. 14 Pe urmă îmi arătă o ușă, anunțîndu-mă cu un aer solemn că în spatele ei se afla domnul Haneda, președintele. Era de la sine înțeles că nici nu mă puteam gîndi să-l întîlnesc. în cele din urmă, m-a condus într-o sală gigantică în care lucrau vreo patruzeci de persoane. Mi-a indicat locul meu, care era chiar în fața șefei mele directe, domnișoara Mori. Aceasta era în ședință și avea să mă întîlnească la începutul după-amiezii. Domnul Saito mă prezentă în cîteva cuvinte celor de față, după care mă întrebă dacă-mi plăceau provocările. Era clar că nu aveam dreptul să răspund negativ. — Da, zisei. A fost primul cuvînt pe care l-am rostit în companie. Pînă aici mă mulțumisem să dau din cap. „Provocarea" pe care mi-o propuse dom-nul Saito consta în a accepta invitatia unui anume Adam Johnson de a juca golf cu el duminica următoare. Trebuia să-i scriu acestui domn o scrisoare în engleză pentru a-l înștiința. 15 — Cine-i Adam Johnson ? avui neghiobia să întreb. Șeful meu oftă exasperat și nu răs-punse. Oare era aberant să nu știi cine-i Adam Johnson ? Sau întrebarea mea era indiscretă ? N-am înțeles niciodată și nici-odată n-am aflat cine era Adam Johnson. Exercitiul mi s-a părut ușor. M-am așezat și am scris o scrisoare cordială: domnul Saito se bucura la gîndul că avea săjoace golfduminica următoare cu Adam Johnson și îi transmitea salutări amicale. Am dus scrisoarea șefului. Domnul Saito o citi, scoase un icnet de dispreț și-o rupse: — De la început. M-am gîndit că fusesem prea amabilă sau prea farniliară cu Adam Johnson și am redactat un text rece și distant: domnul Saito lua act de decizia domnului Johnson și, conform voinței acestuia, va juca golf cu el. Șeful meu citi, scoase un icnet de dis-preț și o rupse : — De la început. 16 Imi venea să întreb unde greșisem, dar era clar că șeful meu nu tolera întrebările, dovadă fiind reacția sa la investigația mea asupra destinatarului. Trebuia așadar să aflu singură cum trebuia să mă adresez misteriosului Adam Johnson. Am petrecut orele următoare întocmind misive către acestjucător de golf. Domnul Saito îmi ritma productia rupînd-o, fară vreun alt comentariu în afară de icnetul acela care trebuie să fi fost un refren. De fiecare dată trebuia să inventez altă for-mulare. Exercițiul ăsta era însă și unul stilistic, deloc lipsit de interes, de tipul: „Frumoasă marchiză, ochii tăi frumoși mă fac să mor de dor"1. Exploram categorii gramaticale în mutație: „Și dacă Adam Johnson ar deveni verbul, duminica următoare subiec-tul, jucatul de golf complementul direct, iar domnul Saito adverbul? Duminica 1. „Belle marquise, vos beaux yeux me font mourir d'amour" - Moliere, Le Bourgeois gentilhomme, actul II, scena 6 (n.t.). 17 viitoare acceptă bucuroasă să vină să Adamjohnsoneze un jucat de golf domnSaitocește. Și zbang în capul lui Aristotel!". Abia ce începusem să mă amuz cînd m-a întrerupt șeful: făcu bucăți a nu știu cîta scrisoare fără s-o citească măcar și-mi spuse că a sosit domnișoara Mori. — După-amiaza asta veți lucra cu ea. Pînă atunci, aduceți-mi o cafea. Era deja ora două după-amiaza. Gamele și variațiunile mele epistolare mă absor-biseră într-atîta încît nu mă gîndisem să fac nici cea mai mică pauză. Am pus ceașca pe biroul domnului Saito și m-am întors. o fată înaltă și lungă ca un arc veni spre mine. De fiecare dată cînd mă gîndesc la Fubuki, revăd arcul nipon - mai mare decît un bărbat. De-asta am botezat compania „Yumimoto", adică „lucrurile arcului". Și ori de cîte ori văd un arc îmi amintesc de Fubuki, mai înaltă decît un bărbat. 18 — Domnișoara Mori? — Spuneți-mi Fubuki. Nu mai ascultam ce-mi spunea. Domni-șoara Mori măsura cel puțin un metru optzeci, talie pe care puțini bărbați japo-nezi o ating. Era zveltă și de o grație răpitoare, în ciuda rigidății nipone căreia nu i se putea sustrage. Dar ceea ce mă înmărmurea era splendoarea chipului său. îmi vorbea, auzeam sunetul vocii sale ^ blînde și pline de inteligență. Imi arăta niște dosare, îmi explica despre ce era vorba, surîdea. Nu-mi dădeam seama că nu o ascultam. După aceea, m-a invitat să citesc documentele pe care le pregătise pe biroul meu, aflat față în față cu al său. S-a așezat și a început să lucreze. Am răsfoit cu docilitate hîrtiile pe care mi le dăduse de studiat. Erau niște liste și regulamente. La doi metri în fața mea, spectacolul chipului său era captivant. Cu ochii ple-cați asupra cifrelor, nu putea să vadă că o studiam. Avea cel mai frumos nas din lume, nasul japonez, nasul acela inimitabil, cu 19 nări delicate pe care le recunoști dintr-o mie. Nu toți niponii au nasul ăsta, dar dacă cineva are un astfel de nas, atunci nu poate fi decît de origine niponă. De-ar fi avut Cleopatra un nas ca ăsta, geografia planetei ar fi fost serios zdruncinată. La sfirșitul zilei, ar fi fost o meschinărie să mă gîndesc că nici una dintre compe-tențele pentru care fusesem angajată nu-mi servise la nimic. La urma urmei, tot ce voisem era să lucrez într-o între-prindere japoneză. Și reușisem. Am avut impresia că petrecusem o zi excelentă. Zilele care au urmat mi-au confirmat-o. Nu înțelegeam deocamdată care era rolul meu în această întreprindere, dar îmi era indiferent. Domnul Saito părea să mă considere lamentabilă, ceea ce-mi era și mai indiferent. Eram încîntată de co-lega mea. Prietenia ei mi se părea o rațiune mai mult decît suficientă pentru a petrece zece ore pe zi în sînul companiei Yumimoto. 20 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate