agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-10-13 | | Înscris în bibliotecă de carmen nicoara
de hîrtii acoperite cu greșeli de calcul. Le-am aruncat una cîte una.
Văzînd-o pe Fubuki cum lucrează la calculatorul ei, mă țineam cu greu să nu rîd. Mă revedeam în ajun, goală, așezată pe tastatură, încolăcind mașina cu brațele și picioarele. lar acum, femeia își ținea degetele pe taste. Era pentru prima dată cînd mă interesa informatica. Cele cîteva ore de somn în gunoaie nu fuseseră de-ajuns ca să mă tragă afară din terciul pe care excesul de cifre mi-l lăsase în loc de creier. Bîjbîiam, căutam pe sub dărîmături cadavrele reperelor mele mentale. Totuși, savuram deja un răgaz miraculos: pentru prima dată după inter-minabile săptămîni, nu mai butonam un calculator de buzunar. Redescopeream lumea fără numere. De vreme ce există analfabetismul, ar trebui să existe și anaritmetismul pentru a vorbi de drama proprie oamenilor de soiul meu. M-am întors la cele lumești. Poate să pară ciudat că, după noaptea mea de 91 nebunie, lucrurile și-au reluat cursul ca și cum nimic grav nu s-ar fi întîmplat. Sigur, nimeni nu mă văzuse străbătînd goală pușcă birourile, mergînd în mîini, și nici mozolind un calculator cinstit. Totuși, mă găsiseră dormind sub conținutul unei pubele. în alte țări, poate că m-ar fi dat afară pentru acest gen de comportament. Lucru ciudat, există o logică în toate astea: sistemele celc mai autoritare sus-cită, în țările unde sînt aplicate, cele mai halucinante cazuri de devianță - și, tocmai de aceea, o relativă toleranță față de cele mai stupefiante ciudățenii umane. Nu știi ce-i aia un excentric dacă n-ai întîl-nit un excentric nipon. Dormisem printre mizerii? S-au mai văzut și altele. Japonia este o țară care știe ce înseamnă „a claca". Mi-am reluat rolul de figurant. Mi-ar fi greu să exprim voluptatea cu care prepa-ram ceaiul și cafeaua: gesturile astea simple, care nu prezentau nici o dificultate pentru sărmanul meu creier, îmi oblojeau spiritul ciopîrțit. 92 Cît mai discret cu putință, am reînceput să dau înainte calendarele. Atît de mult mă temeam să nu mă pricopsească iar cu niște cifre, încît mă sileam să par necon-tenit prinsă cu treburi. Pe nevestite, a avut loc un eveniment: l-am întîlnit pe Dumnezeu. Ignobilul vice-președinte îmi comandase să-i aduc o bere, părîndu-i-se probabil că nu era destul de gras și-așa. Venisem să i-o aduc cu un dez-gust politicos. Tocmai ieșeam din bîrlogul obezului, cînd ușa biroului alăturat se des-chise: am dat nas în nas cu președintele. Ne-am uitat unul la altul cu stupe-facție. La mine era de înțeles: îmi era dat, în sfirșit, să-l văd pe dumnezeul de la Yumimoto. La el era mai greu de explicat: oare știa măcar că exist? Așa se părea, căci, cu o voce incredibil de frumoasă și delicată, exclamă: — Dumneavoastră sînteți Amelie-san, fără îndoială! Zîmbi și-mi întinse mîna. Eram atît de buimăcită încît n-am putut scoate nici un sunet. Domnul Haneda era un bărbat la 93 vreo cincizeci de ani, cu trupul subțire și un chip de o distincție extraordinară. Răs-pîndea înjurul său o senzație de profundă bunătate și armonie. Mă privi cu o amabi-litate atît de sinceră încît mi-am pierdut și bruma de stăpînire pe care-o mai aveam. Plecă. Am rămas singură pe culoar, incapabilă să mă mișc. Așa deci, preșe-dintele acestui loc de tortură unde îndu-ram zilnic umilințe absurde, unde eram ținta tuturor bătăilor de joc, vasăzică stăpînul acestei gheene era o magnifică ființă umană, un spirit ales! De neînțeles. o societate condusă de un om a cărui noblețe era atît de izbitoare ar fi trebuit să fie un paradis rafmat, o oază înfloritoare și tihnită. Care să fi fost cheia acestui mister? Era oare cu putință ca Infernul să fie condus de Dumnezeu ? Eram încă încremenită de uimire cînd întrebarea mea își primi răspunsul. Ușa de la biroul enormului Omochi se deschise și auzii vocea mișelului, care urla: — Ce naiba mai faci aici ? Nu te plătim ca să freci menta pe holuri! 94 Totul se lămurea: în compania Yumimoto, Dumnezeu era președlnte, iar vicepreședintele era Diavolul. Fubuki, în schimb, nu era nici Diavol, nici Dumnezeu: era japoneză. Nu toate niponele sînt frumoase. Dar cînd o apucă pe vreuna să fie frumoasă, celorlalte nu le mai rămîne decît să se țină bine. Orice frumusețe este răscolitoare, dar frumusețeajaponeză e și mai răscolitoare. In primul rînd, pentru că tenul ca de crin, ochii suavi, nasul și nările inimitabile, conturul buzelor atît de bine desenat, delicatețea complicată a trăsăturilor ar fi deja destul pentru a face să pălească și cele mai reușite chipuri. în al doilea rînd, fiindcă manierele o stilizează și fac din ea o operă de artă inaccesibilă înțelegerii. In sfirșit — și mai ales - fiindcă o frumu-sețe care a rezistat atîtor încorsetări fizice și mentale, atîtor constrîngeri, striviri, interdicții absurde, dogme, înăbușiri, 95 pustiiri, sadismului, umilințelor si conspirației tăcerii -, o asemenea frumu-sețe este un miracol de eroism. Nu că japoneza ar fi o victimă. Nici vorbă de așa ceva. Printre femeile de pe lumea asta, soarta ei e departe de a fi cea mai vitregă. Puterea ei este considerabilă: am avut destule ocazii să mă conving. Nu: dacă japoneza trebuie admirată -și trebuie - e pentru că nu se sinucide. Conspirația îndreptată împotriva idealu-rilor sale începe încă din fragedă copilărie. 1 se toarnă mortar în creier: „Dacă la 25 de ani nu ești măritată, o să ai toate motivele să-ți fie rușine", „ dacă rîzi, ești lipsită de cuviință", „dacă fața ta exprimă vreun sentiment, ești vulgară", „dacă menționezi existența vreunui fir de păr pe corpul tău, ești obscenă", „dacă un băiat te sărută pe obraz în public, ești o curvă", „dacă mănînci cu poftă, ești o scroafă", „dacă îți place să dormi, ești o vacă" etc. Astfel de precepte ar fi anecdotice dacă n-ar corupe gîndirea. 96 Căci, în definitiv, ceea ce i se bagă în cap japonezei prin toate dogmele astea deșănțate e că nu trebuie să spere la nimic frumos. Nu spera să cunoști plăcerea, căci plăcerea te-ar distruge. Nu spera să fii îndrăgostită, căci n-ai merita atîta oste-neală: cei care te-ar iubi te-ar iubi pentru iluzia ta, niciodată pentru adevărul tău. Nu spera ca viața să-ți dea ceva, orice, căci fiecare an trăit îți va lua cîte ceva. Nu spera nici măcar la ceva atît de modest precum liniștea, căci n-ai nici un motiv să fii liniștită. Speră să lucrezi. Dat fiind sexul căruia îi aparții, sînt puține șanse să ajungi de-parte, dar speră să fii de folos între-prinderii. Muncind, vei cîștiga bani, care nu-ti vor aduce nici o bucurie, dar de care te-ai putea prevala la nevoie, de exemplu dacă te căsătorești, căci nu vei fi atît de proastă încît să-ți închipui că cineva ar putea să te vrea pentru valoarea ta intrinsecă. în afară de asta, mai poți spera s-apuci bătrînețea, lucru lipsit totuși de interes, 97 și să nu cunoști dezonoarea - ceea ce constituie un scop în sine. Aici, lista spe-ranțelor tale licite se sfirseste. Și tot aici începe interminabila însi-ruire a îndatoririlor sterile. Va trebui să fii ireproșabilă, nu de alta, dar ăsta-i mini-mul. Fiind ireproșabilă, nu vei avea alt cîștig decît acela de a fi ireproșabilă, ceea ce nu-i vreun motiv de mîndrie și cu-atît mai puțin o voluptate. Nu voi putea enumera toate îndatoririle tale niciodată, pentru simplul motiv că fiecare minut din viața ta este supus unei obligații aparte. De exemplu, chiar aflîn-du-te singură la toaletă pentru umila nevoie de a-ți ușura vezica, vei avea obli-gația să veghezi ca nimeni să nu audă susurul pîrîiașului tău: va trebui așadar să tragi apa încontinuu. Citez acest caz ca să înțelegi următorul lucru: dacă pînă și domenii atît de intime și insignifiante ale existenței tale sînt su-puse unei reglementări stricte, pregă-tește-te, în consecință, pentru amploarea 98 restricțiilor care vor apăsa asupra ta în momentele esențiale ale vieții tale. Ti-e foame? Nu mînca, gustă - căci tre-bule să rămîi zveltă, nu pentru plăcerea de a vedea oamenii întorcînd capul pe stradă după silueta ta (n-o vor face), ci pentru că e rușinos să ai rotunjimi. Ai datoria să fii frumoasă. Dacă reu-șești, frumusețea ta nu-ți va procura nici o plăcere. Singurele complimente pe care le-ai putea primi sînt cele venind de la occidentali, și știm prea bine cît sînt de lipsite de bun-gust. Dacă îți admiri pro-priul farmec în oglindă, fă-o cu frică, și nu cu încîntare: căci frumusețea nu-ți va aduce nimic în afară de teama de a o pierde. Dacă ești frumoasă, nu vei fi mare lucru; dacă nu ești frumoasă, vei fi mai puțin decît nimic. Ești datoare să te căsătorești, de pre-ferință înainte de a împlini douăzeci și cinci de ani, data expirării tale. Soțul nu-ți va oferi dragoste decît dacă e un retardat, si nu e nici o fericire în a fi iubită de un retardat. Oricum, că te iubește sau nu, n-o 99 să-l prea vezi. La două noaptea, un bărbat epuizat și deseori beat se va prăbuși lîngă tine în patul conjugal, pe care-l va părăsi la șase dimineața fără să fi schimbat o vorbă cu tine. Ai datoria să faci copii pe care-i vei trata ca pe niște divinități pînă împlinesc trei ani, vîrstă la care, dintr-o dată, îi vei izgoni din paradis și-i vei înscrie la serviciul militar, care va dura de la trei la optsprezece ani, apoi de la douăzeci și cinci pînă la moarte. Ești obligată să aduci pe lume niște ființe care vor fi cu atît mai nefericite cu cît primii trei ani de viață le vor fi insuflat noțiunea de fericire. Þi se pare oribil? Nu ești prima care crede asta. Compatrioatele tale o gîndesc de prin 1960. Vezi bine că n-a folosit la nimic. Multe dintre ele s-au revoltat. Și tu te vei revolta poate, în timpul singurei perioade de libertate din viața ta, între optsprezece și douăzeci și cinci de ani. Dar la douăzeci și cinci de ani o să-ți dai brusc seama că nu ești măritată și-ți va fi ru-șine. o să-ți abandonezi ținuta excentrică 100 pentru un taior curățel, colanți albi și niște grotești pantofi cu toc; îți vei supune splendidul păr lins unui brushing dezo-lant și vei răsufla ușurată dacă cineva o să te accepte - ca soție sau angajată. In cazul foarte improbabil în care te-ai căsători din dragoste, vei fi și mai nefe-ricită, căci ți-ai vedea soțul suferind. Mai bine să nu-l iubești: asta îți va permite să rămîi indiferentă la naufragiul idealurilor sale, căci el, soțul tău, mai are încă așa ceva. De exemplu, i s-a dat speranța că va fi iubit de o femeie. Cu toate astea, va vedea în curînd că tu nu-l iubești. Cum ai putea să iubești pe cineva, cînd inima ți-a fost pusă în ghips? Þi s-au impus prea multe calcule ca să mai poți iubi. Dacă iubești pe cineva, înseamnă că n-ai fost bine educată. în primele zile după căsă-torie, vei simula felurite lucruri. Trebuie să recunoaștem că nici o femeie nu simu- lează cu atîta talent. Datoria ta este să te sacrifici pentru aproapele. Să nu-ți închipui însă că sacri-ficiul tău i-ar face fericiți pe cei cărora te 101 vei dedica. Le va permite doar să nu roșească din cauza ta. N-ai nici o șansă, nici să fii fericită, nici să faci pe cineva fericit. lar dacă, în mod excepțional, destinul iău s-ar elibera cumva de vreuna din aceste prescripții, nu cumva să tragi con-cluzia că ai triumfat: trage concluzia că te înșeli. De altfel, îți vei da seama de asta foarte repede, căci iluzia victoriei tale nu poate fi decît temporară. Și nu te bucura de clipă: lasă occidentalilor această eroare de calcul. Clipa nu înseamnă nimic, viața ta nu înseamnă nimic. Orice durată mai mică de zece mii de ani nu înseamnă nimic. Dacă așa ceva te poate consola, nimeni nu te consideră mai puțin inteligentă decît băTbatuL Ești sclipitoare, asta le sare-n ochi tuturor, chiar și celor care se poartă cu tine atît de josnic. Dacă stai să te gîn-dești însă, ți se pare că e cine știe ce consolare? De te-ar considera inferioară, măcar infernul tău ar fi explicabil și ai putea ieși din el dovedindu-ți, în 102 conformitate cu principiile logicii, excelența creierului. Or, ei te știu egală, ba chiar superioară: gheena ta este așa-dar absurdă, ceea ce înseamnă că nu există nici o cale de scăpare. Ba da: există. Una singură, dar la care ai pe deplin dreptul, numai dacă n-ai făcut prostia să te convertești la creștinism: ai dreptul să te sinucizi. In Japonia, știm că-i o faptă de mare onoare. In nici un caz să nu-ți închipui însă că lumea de dincolo ar fi vreun paradis vesel și voios precum cele descrise de simpaticii occidentali. In par-tea cealaltă nu-i nimic atît de grozav. In compensație, gîndește-te la ceva pentru care merită osteneala s-o faci: dacă te sin-ucizi, reputația ta postumă va fi stră-lucită, iar cei apropiați se vor putea mîndri cu asta. Vei avea un loc de cinste în cavoul familial: suprema speranță ce poate fi nutrită de o ființă umană. Desigur, poți să nu te sinucizi. Atunci însă, mai devreme sau mai tîrziu, nu vei mai rezista și, într-un fel sau altul, te vei dezonora: vei avea un amant, te vei 103 îndopa numai din lăcomie sau vei deveni leneșă, n-ai decît s-o încerci pe pielea ta. E lucru știut că oamenilor în general, și în particular femeilor, le vine greu să trăiască mult timp fără să cadă într-unul din aceste păcate legate de plăcerile cărnii. Plăceri în care nu ne putem încrede, și nu din puritanism: departe de noi această obsesie americană. De fapt, e mai bine să eviți voluptatea, fiindcă te face să transpiri. Nimic nu-i mai rușinos decît sudoarea. Dacă-ți mănînci strachina de găluște fierbinți cu înghiți-turi mari, dacă te lași pradă patimii sexului, dacă-ți petreci iarna picotind lîngă sobă, vei transpira- Și nimeni nu se va mai îndoi de vulgaritatea ta. între sinucidere și transpirație, nu ezita. Pe cît de nobil e să-ți verși sîngele, pe atît de abject este să verși sudori. Dacă îți dai moartea, nu vei mai transpira nici-odată și angoasa ta se va sfirși pentru totdeauna. 104 Nu cred că soartajaponezului ar fi mult mai de invidiat. De fapt, aș zice chiar dim-potrivă. Nipona are măcar posibilitatea de a părăsi infernul întreprinderii căsăto-rindu-se. lar a nu lucra într-o companie japoneză mi se pare un scop în sine. Niponul, în schimb, nu e un asfixiat. In el n-a fost distrusă, încă din pruncie, orice urmă de ideal. El posedă unul dintre drepturile umane fundamentale: acela de a visa, de a spera. Pe care îl și exercită. își închipuie lumi himerice în care el este liber și stăpîn. Japoneza nu beneficiază de acest recurs, dacă e bine educată - și cele mai multe dintre ele sînt. I-a fost amputată, ca să zicem așa, această facultate esențială. De aceea îmi proclam admirația profundă pentru orice niponă care nu s-a sinucis. Din partea ei, a rămîne în viață, este un act de rezistență la fel de dezinteresat pe cît de sublim. Așa mă gîndeam eu în timp ce-o con-templam pe Fubuki. 105 — Am putea ști ce faceți? mă-ntrebă ea cu voce aspră. — Visez. Nu vi se-ntîmplă niciodată? — Niciodată. Am zîmbit. Domnul Saito tocmai deve-nise pentru a doua oară tată - avea un băiat. Una dintre minunile limbii japo-neze este că poți crea prenume la infinit, pornind de la orice cuvînt. Printr-una din acele ciudățenii pentru care cultura niponă mai oferă și alte exemple, cele care n-au dreptul să viseze poartă niște nume ce te fac să visezi, precum Fubuki. Cînd e vorba să numească o fată, părinții își per-mit și cele mai delicate lirisme. în schimb, dacă e vorba de un băiat, creațiile ono-mastice sînt adesea de un sordid ilariant. Astfel, fiind cît se poate de normal să alegi ca prenume un verb la infinitiv, dom-nul Saito îl numise pe fiul său Tsutomeru, adică „a munci". lar ideea acestui băiețaș împopoțonat cu un asemenea program pe post de identitate îmi stîrnea rîsul. îmi închipuiam cum, peste cîțiva ani, copilul se va întoarce de la școală, iar 106 maică-sa îi va striga: „Treci la lucru, A-Munci!". Și dacă ajunge șomer? Fubuki era ireproșabilă. Singurul său cusur era că, la douăzeci și nouă de ani, nu avea bărbat. Nu încape îndoială că pentru ea era o chestiune rușinoasă. Or, analizînd situația, o femeie atît de fru-moasă nu-și găsise bărbat tocmai fiindcă fusese ireproșabilă. Fiindcă pusese un zel absolut în aplicarea regulii supreme ce-i slujea drept prenume fiului domnului Saito. De șapte ani, își îngropase întreaga existență în muncă, Cu folos, de vreme ce efectuase o ascensiune profesională rară pentru o ființă de sex feminin. Dar, cu un program ca al ei, i-ar fi fost absolut imposibil să se înfățișeze la starea civilă. Totuși, nu i se putea reproșa că muncește prea mult, căci, în ochii unui japonez, niciodată nu muncești prea mult. Era deci o incoerență în prevederile regu-lamentului pentru femei: a fi ireproșabilă muncind cu înverșunare ducea la depă-șirea vîrstei de douăzeci și cinci de ani fără a fi măritată și, prin urmare, la a nu fi. 107 ireproșabilă. Culmea sadismului sistemului rezida într-o aporie internă: respec-tîndu-l, ajungeai să-l încalci. li era oare rușine lui Fubuki de celi-batul ei prelungit? Cu siguranță. Era prea obsedată de perfecțiune ca să-și permită și cea mai măruntă abatere de la dispo-zițiile supreme. Mă întrebam dacă mai avea din cînd în cînd cîte un amant de ocazie: singura certitudine era că nu s-ar fi lăudat cu o asemenea crimă de lez--nadeshiko {nadeshiko, „garoafă", simbo-lizează idealul nostalgic al tinereijaponeze feciorelnice). Cunoscîndu-i programul de lucru, nu vedeam cum ar fi putut să-și permită fie și-o simplă aventură. li observam comportamentul cînd avea de-a face cu un celibatar - frumos sau urît, tînăr sau bătrîn, amabil sau detestabil, puțin conta, cu condiția să nu-i fie inferior în ierarhia companiei noastre sau a lui: șefa mea devenea brusc de o amabilitate atît de insistentă încît căpăta un aer aproape agresiv. Copleșite de nervozitate, mîinile ei bîjbîiau pînă la centura largă, 108 care avea tendința de a nu rămîne la locul ei pe talia prea subțire, și reașezau la mijloc catarama ce se deplasase. Vocea îi devenea tandră, ajungînd chiar să semene cu un geamăt. în lexicul meu interior, denumisem asta „parada nupțială a domnișoarei Mori". Era ceva comic să-mi privesc călăul de-dîndu-se la maimuțărelile acelea care-i știrbeau atît frumusețea, cît și distincția. Totuși, fără voia mea, simțeam o strîngere de inimă, mai ales că masculii în fața cărora își desfășura patetica tentativă de seducție nu-și dădeau seama de nimic, A rămînînd total insensibili. Imi venea uneori să-i zgîlțîi și să le strig: — Hai, fii și tu un pic galant! N-o vezi cît se chinuie pentru tine? Așa e, nu-i stă bine, dar dac-ai ști cît e de fumoasă cînd nu se fandosește! Mult prea frumoasă pentru tine, de altfel. Ar trebui să plîngi de bucurie că ești dorit de o floare rară ca ea. lar lui Fubuki, tare-aș mai fi vrut să-i spun: 109 — Termină ! Chiar crezi c-o să-l atragă teatrul ăsta ridicol? Ești mult mai sedu-cătoare cînd mă insulți și mă tratezi ca pe ultimul gunoi. Dacă asta te poate ajuta, n-ai decît să-ți închipui că el sînt eu. Vorbește-i gîndindu-te că-mi vorbești mie : vei fi deci disprețuitoare, trufașă, îi vei spune că e bolnav mintal, un neisprăvit -o să vezi, n-are să rămînă indiferent. Aveam mai ales chefsă-i șoptesc: — Nu-i oare de o mie de ori mai bine să rămîi celibatară pînă la sfirșitul zilelor tale decît să-ți iei povară dunga aceea albă pe deget? Ce să faci cu așa un soț? Și cum poate să-ți fie rușine că nu te-ai măritat cu unul dintre bărbații ăștia, ție care ești sublimă, olimpiană, ție care ești capodopera planetei? Aproape toți sînt mai scunzi decît tine: nu crezi că e un semn? Ești un arc prea mare pentru acești arcași nevolnici. Cînd bărbatul-pradă pleca, chipul șefei mele trecea, în mai puțin de o secundă, de la sclifoseală la o răceală extremă. Adesea, 110 în acele momente, îmi întîlnea privirea malițioasă. Buzele i se strîngeau cu ură. Piet Kramer, un olandez de douăzeci și șapte de ani, lucra într-o companie prie-tenă cu Yumimoto. Deși nejaponez, atin-sese o treaptă ierarhică egală cu cea pe care se afla și torționara mea. Fiindcă măsura un metru nouăzeci, mă gîndisem că era o posibilă partidă pentru Fubuki. într-adevăr, de flecare dată cînd el trecea prin biroul nostru, Fubuki se lansa într-o paradă nupțială frenetică tot potrivind și răspotrivindu-și centura. Era un ins cumsecade, cu o înfățișare plăcută. Fiind olandez, era cu atît mai potrivit: originea cvasigermanică făcea ca apartenența sa la rasa albă să fie mai puțin gravă. Intr-o zi, îmi spuse: — Sînteți norocoasă că lucrați cu dom-nișoara Mori. E foarte drăguță! Declarația asta m-a distrat. Am hotărît să mă folosesc de ea: i-am repetat-o colegei mele, nu fără un surîs ironic la iil menționarea cuvîntului „drăguță". Am adăugat: — înseamnă că e îndrăgostit de dum-neavoastră. M-a privit cu stupefacție. — Adevărat? — Categoric, am asigurat-o. A rămas perplexă cîteva clipe. lată ce gîndea probabil: „E albă, cunoaște obi-ceiurile albilor. De data asta, aș putea să mă încred în ea. Dar în nici un caz nu trebuie s-o știe". Adoptă un aer indiferent și zise: — E prea tînăr pentru mine. — Are cu doi ani mai puțin. După tradiția niponă, asta e diferența ideală ca să fiți o anesan niobo, o „soție-soră-mai--mare". Japonezii consideră că e cea mai reușită căsătorie: avînd un pic mai multă experiență decît bărbatul, femeia îi insuflă încredere. — Știu, știu. — Atunci, ce-i reproșați? Tăcu. Era clar că se apropia de intrarea în transă. 112 Cîteva zile mai tîrziu, se anunță sosirea lui Piet Kramer. o tulburare teribilă puse stăpînire pe domnișoara Mori. Din nefericire, era foarte cald. Olan-dezul își dăduse haina jos, iar cămașa sa arbora la subsuori vaste aureole de transpi-rație. Am văzut-o pe Fubuki schimbîn-du-se la față. Se străduia să vorbească normal, ca și cum n-ar fi observat nimic. Cuvintele îi sunau cu atît mai fals cu cît, pentru fiecare sunet pe care reușea să-l extragă din gît, era nevoită să-și împingă capul înainte. Cea pe care o cunoscusem mereu atît de frumoasă și calmă părea acum o galinacee în postură defensivă. In timp ce se deda acestei comportări vrednice de milă, arunca priviri furișe înspre colegii săi. Ultima-i speranță era ca ei să nu fl văzut nimic, Dar vai, cum să vezi dacă cineva a văzut? Mai mult, cum să vezi dacă unjaponez a văzut? Chipurile funcționarilor de la Yumimoto exprimau o bunăvoință impasibilă, tipică întîlnirilor între două companii prietene. 113 Lucrul cel mai caraghios era că Piet Kramer nu observase nimic din scandalul al cărui obiect îl constituia persoana sa ori din criza interioară care o sufoca pe atît de drăguța domnișoară Mori. Nările celei din urmă palpitau, iar motivul nu era greu de ghicit. Trebuia stabilit dacă abjecția axilară a olandezului se mărturisea și simțurilor, nu numai spiritului. Chiar în momentul acela, fără s-o știe, simpaticul nostru neerlandez își compro-mise contribuția la propășirea rasei eurasiatice: zărind un dirijabil pe cer, alergă spre peretele de sticlă. Această mișcare rapidă eliberă în atmosfera am-biantă un nor de particule olfactive pe care curentul stîrnit le împrăștie prin încăpere. Nu mai era nici un dubiu: transpirația lui Piet Kramer puțea. Și nimeni din biroul uriaș n-ar fi putut s-o ignore. Cît despre entuziasmul copilă-ros al băiatului în fața unui dirijabil publicitar ce survola regulat orașul, acesta ,nu păru să înduioșeze pe nimeni. 114 Cînd mirositorul străin plecă, șefa mea era cadaverică. Soarta ei avea să fie însă și mai rea. Șeful sectorului, domnul Saito, sări cel dintîi cu clonțul: — N-aș mai fi putut rezista nici un minut în plus! Dăduse astfel dezlegare la bîrfă. Cei-lalți profltară de îndată: — Albii ăștia nu-și dau seama că miros a mort? — Dacă măcar am reuși să-i facem să înțeleagă că put, am avea în Occident o piață fabuloasă pentru niște deodorante în sfirșit eficace! — Poate că i-am putea ajuta să mi-roase mai puțin urît, dar n-am putea să-i împiedicăm să transpire. Asta li-e rasa. — La ei, chiar și femeile frumoase transpiră. Erau nebuni de bucurie. Ideea că vorbele lor ar fi putut să mă indispună nu-i dăduse prin cap nimănui. Am fost mai întîi flatată: poate că nu mă considerau o albă. Foarte repede, am redevenit lucidă: 115 spuneau lucrurile acelea în prezența mea pur și simplu pentru că eu nu contam. Nici unul dintre ei nu bănuia ce sem-nificație avea acest episod pentru șefa mea: dacă nimeni n-ar fi semnalat scan-dalul axilar al olandezului, ea ar fi putut să se mai amăgească și să treacă cu vede-rea această tară congenitală a eventua-lului logodnic. De-acum înainte, știa că nimic nu mai era posibil cu Piet Kramer: cea mai mică legătură cu el ar fi fost mai gravă decît pierderea reputației, ar fi însemnat să-și piardă obrazul. Se putea socoti fericită că în afară de mine, care nu contam, nimeni nu a fost la curent cu intențiile ei față de acest celibatar. Cu capul sus și strîngînd din dinți, își văzu de lucru. După rigiditatea extremă a feței sale, puteam vedea cît de multe spe-ranțe își pusese în acest bărbat: iar eu aveam partea mea de răspundere. o încu-rajasem. Fără mine, s-ar fi gîndit oare serios la el ? 116 Astfel, dacă suferea, era în bună parte din cauza mea. Imi spuneam că asta ar fi trebuit să-mi facă plăcere. Nu simțeam nici urmă de așa ceva. Imi părăsisem funcția de contabilă de ceva mai mult de două săptămîni cînd a izbucnit drama. în compania Yumimoto, păreau să fi uitat de mine. Era cel mai bun lucru care mi se putea întîmpla. începeam să mă bucur. Din adîncul inimaginabilei mele lipse de ambiție, nu întrezăream vreun destin mai fericit decît acela de a sta la birou contemplînd trecerea anotimpurilor pe chipul șefei mele. Să servesc ceaiuri și cafele, să mă arunc la intervale regulate pe fereastră și să nu folosesc calculatorul de buzunar - iată niște activități care satisfăceau pe deplin nevoia mea mai mult decît firavă de a-mi găsi un loc în societate. Această sublimă lăsare în paragină a persoanei mele ar fi putut dura pînă la sfirșitul lumii, dacă n-aș fi comis ceea ce se cade să numim o gafă. 117 La urma urmei, îmi meritam soarta. Toate strădaniile mele nu reușiseră decît să-i convingă pe șefl că, în ciuda bunelor mele intenții, eram o catastrofă. Politica lor tacită suna probabil cam așa: „Nu care cumva să se mai atingă aia de ceva!". lar eu mă arătam la înălțimea acestei noi misiuni. într-o bună zi, dinspre munți, în de-părtare, se auziră tunete: domnul Omochi urla. Bubuitul se apropia. Ne priveam cu teamă. Ușa sectorului contabilitate cedă ca un baraj șubred sub presiunea masei de carne a vicepreședintelui care năvăli val-vîrtej printre noi. Se opri în mijlocul încăperii și strigă, cu glas de căpcăun cerîndu-și prînzul: — Fubuki-san! Știurăm atunci cine avea să fie jertfit pe altarul poftelor de idol cartaginez alc obezului. Cele cîteva secunde de ușurare resimțită de cei temporar cruțați fură urmate de un fior colectiv de empatie sinceră. 118 Șefa mea se ridicase și înțepenise pe dată. Privea drept înainte, în direcția mea deci, fără să mă vadă însă. Stăpînindu-și groaza, semeață, își aștepta soarta. Pentru o clipă, am crezut că Omochi avea să scoată o sabie ascunsă între două falduri de carne și să-i taie capul. Dacă ar cădea înspre mine, l-aș lua lua și l-aș ve-nera pînă la sfirșitul zilelor mele. „Ba nu, îmi spuse vocea rațiunii, naeto-dele astea aparțin altei epoci. Are să pro-cedeze ca de obicei: o convoacă în biroul său și-i trage perdaful secolului." Făcu ceva mult mai rău. Era într-o dispozitie mai sadică decît de obicei? Sau numai pentru că victima era femeie, ba chiar o femeie foarte frumoasă? I-a tras perdaful mileniului, însă nu în birou la el, ci pe loc: în fața celor patruzeci de membri ai sectorului de contabilitate. Nu s-ar putea închipui o soartă mai umilitoare pentru o ființă umană, cu atît mai mult pentru un nipon, cu atît mai mult pentru orgolioasa și sublima domni-șoară Mori, decît această desființare 119 publică. Era clar, monstrul voia ca ea să-și piardă obrazul. S-a apropiat de ea încet, ca pentru a savura dinainte efectul puterii sale dis-tructive. Pubuki nici nu clipea. Era mai splendidă ca oricînd. Apoi buzele unsu-roase începură să tremure și dădură dru-mul unei salve de urlete ce nu se mai isprăvea. Tokyoții au tendința de a vorbi cu viteză supersonică, mai ales cînd țipă la cineva. Nefiindu-i destul că era originar din capi-tală, vicepreședintele era și un obez coleric, motiv pentru care vocea-i ieșea cu greu, dogită, de sub zgura furorii grase: ca o consecința a acestor factori multipli, nu înțelegeam aproape nimic din inter-minabila agresiune verbală pe care-o dez-lănțuise împotriva șefei mele. în cazul de față însă, chiar dacă limba japoneză mi-ar fi fost străină, tot aș fi priceput ce se întîmpla: o ființă umană era înjosită crunt la doar trei pași de mine. Aș fi dat mult pentru ca acest spectacol abominabil să înceteze, dar nu înceta: 120 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate