agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-10-21 | |
A stat Nae acasă aproape două luni. A făcut de toate. Vreo câteva zile, dimineața, s-a ocupat de frații mai mici .
Ion, care era numai cu doi ani mai mic decât el, a început încă de anul trecut să câștige și încă destul de bine. N-a mai vrut să stea la atelierul lui Mierloiu unde a învățat tâmplăria. Și-a zis că mai bine ar fi să lucreze pe cont propriu. Dar în curând și-a dat seama, zicea el, că rău a făcut pentru că era destul de bine plătit. Cu banii căpătați a reușit să-și cumpere câteva unelte: două fierăstraie, dălți, rândele, menghine pentru strâns lemnul ce trebuia încleiat, clei de os. A mai cumpărat și câteva perechi de scânduri groase cu gândul că, după ce se vor usca bine în podul casei, le va folosi pentru a-și scoate banii, cel puțin împătrit, prin vinderea tocurilor de ferestre, a scaunelor, meselor ori ce se va nimeri să mai facă la cererea unor consăteni. - Ba, eu nu zic că ai făcut rău, ci foarte bine. Lemnul își mărește, așa cum ai zis și tu, mult valoarea datorită muncii ce o depui asupra lui. - Nu voi ajunge să mai depun nici o muncă asupra lui. A depus-o tata în cele două zile în care am lipsit de acasă, cât am fost plecat cu carul la Vâlcea de am vândut mere. - Cum așa? - Când m-am întors, dinspre cotețul porcului se auzeau lovituri de ciocan. M-am gândit că mai bate tata câteva cuie să-l întărească. Când m-am dus, mai târziu, în grădină ce-mi văd ochii. Cotețul lui Guiță era ca și nou în învelitoarea de scânduri proaspete. M-am dus mai aproape să văd minunea. Porcul nu mai călca pe pământ bătucit, acoperit cu paie mai mult putrede, ci tot pe scânduri care se vedeau a fi noi. Presimțirea ce a început să se arate m-a împins, ață, spre podul casei. Nu mai era acolo nicio scândură din cele puse de mine la uscat. Am început să văd negru înaintea ochilor. Bine că n-a apărut atunci tata că nu știu ce s-ar fi întâmplat. Poate un mare păcat ce mi-ar fi atârnat de suflet până ce aș fi ajuns, nu se știe când, dar sigur, în Împărăția lui Scaraoțchi. Doar ca să n-o fac pe mama să sufere nu l-am luat de piept pe tata. - Dar tu i-ai spus bătrânului ce vrei să faci cu scândurile de pe podul casei? - Nu! Dar nici nu m-a întrebat. - Ei vezi? poate că atunci când vei fi la casa ta o să înțelegi ce a gândit el acum. Cred că a gândit cam așa: copilul, adică tu, este al meu, ce-i pe podul casei este tot al meu. Fac ce vreau cu ce este al meu. Și a făcut. Nu mai fi supărat pe ăl bătrân, Ioane. Cât stai acasă fă-l să se simtă el stăpân. Dacă ai de făcut o afacere, așa cum mi-ai spus mie ce ai avut de gând, trebuie să-i spui și lui. Nu cred că s-ar fi pus contra ba ți-ar fi dat poate și un sfat care să-ți fie de ajutor. Ascultă-mă pe mine, tata nu-i om rău, dar nu-i place ca noi ăștia, copiii lui, să nu-i dăm importanță ori să-i trecem peste cuvânt. - N-o fi el om rău dar de ce mă amăgește? - Cum te amăgește? - Uite așa. Îmi spune că atunci când mă voi însura îmi va da mie bucata de curte de dincolo de gard până la poteca de lângă Râul Olăneștiului, să-mi fac acolo casă. Dar cum să mi-o dea când nu-i a lui? Tu știi ceva despre grădina asta? - Știu, Ioane. Grădina despre care spui tu era la început tot una cu grădina noastră. Þi-oi povesti altădată cum bunicul nostru după tată a vândut-o, unuia Duțu. Mama îmi spunea aseară că tata umblă să o răscumpere dar încă n-a spus nimănui nimic. Știi cum este, nu-i place să vorbească despre planurile lui decât atunci când este sigur că se vor adeveri. Dacă ți-a spus că ți-o dă ție înseamnă că în curând va fi a lui. Dinspre porumbiștea din spatele casei se auziră câteva fâșieturi și își făcu apariția tatăl lor. - Vă auzii fără să vreau. Bă Ioane, are dreptate fratele tău mai mare. Nu sunt eu omul să-ți promit ceva ce nu este al meu. Aflați că grădina de dincolo de gard, ce se întinde până aproape de râu, este deja a mea. A fost răscumpărată de la Duțu de fratele lui tata, Neica Pavel, din Pesceana. Neica Pavel mi-a vândut-o mie odată cu drepturile lui din Plai și din Munte. Nu te amăgesc, Ioane, ce ți-am spus rămâne așa. Eu nu-mi iau vorba înapoi. Așa să știi tu, și nu numai tu. Cât despre scândurile de pe podul casei, dacă mi-ai fi spus ce aveai de gând cu ele acolo, ar fi fost și acum. Dar nu-ți fă griji, o să le primești înapoi și ceva pe deasupra. Pe lângă banii ce-i aduc drepturile din Plai și din Munte tot de acolo va mai veni spre iarnă pe lângă lemnele de foc și vreo câțiva cubici de cherestea. Așa că fii pe pace. La cina din seara ce a urmat tata a fost în toane bune. A adus din butoiul de sub cerdac, umplut anul trecut, o cană mare cu țuică. Și cei mai mici ar fi vrut să stea să asculte spusele celor mari dar porunca tatei era lege. - Nuțo, te duci și faci patul pentru ăștia mici, Tilicio, tu stai lângă a mică și ai grijă de o leagănă, să n-aud că scâncește. Fetele au plecat împreună cu cei mici. Pe Liza, care abia împlinise doi ani și era adormită, o purta în brațe Nuța. Gheorghe stătea țeapăn pe marginea patului. Oare o să-l trimită și pe el la culcare? O fi uitat că în curând va împlinii cincisprezece ani și că în vara asta a purtat coasa cât și el? Alexandru, căruia cei mari îi ziceau Cică, și care de abia împlinise șapte ani, se uita cu ochii lui verzi, deosebit de mari, rugători la maică-sa doar, doar, va putea rămâne și el alături de cei mai mari la sfatul ce se anunța. Mama l-a înțeles din priviri - Cică, tu rămâi până adoarme frati-tu Mitică. Când te culci odată cu el nu adoarme pentru că mereu are chef de hârjoană. Ochii mari ai copilului exprimau de data aceasta mulțumirea de care era cuprins. S-a așezat alături de Gheorghe sprijinindu-și capul cu mâinile. I-a plăcut ce povestea fratele lui cel mare, Nenea Nae. Zicea despre copiii de acolo de departe cărora le era învățător. Cum dacă îi lua cu binișorul erau cuminți și ascultători, că unii dintre ei așa bine știau să socotească încât trebuia mereu să fie atent să nu greșească el. Nu se putea împăca cu gândul că omul acesta, care lui i se părea bătrân, aproape cât tata, îi este frate. Și încă un frate iubitor, cu inimă bună nu ca Tilicea ori Mitică care i-a furat o parte din bomboanele ce i s-au cuvenit din cele aduse de acest Nenea. I-a văzut ochii plânși, l-a întrebat ce are. Când i-a spus i-a mai dat încă pe atâtea câte avea. S-a hotărât să mănânce numai una pe săptămână. Pe cele rămase le va ascunde atât de bine încât hrăpăreții ăștia de frați n-o să le găsească oricât le vor căuta. Iar el de Crăciun, când frații au și uitat că au avut vreodată bomboane, le va da câte una, ba poate chiar și două. Să vadă că el nu este ca ei. Va da una mamei ba poate chiar și lui tata, ca aceștia să se mire de dărnicia lui și să-l laude în fața hrăpăreților. Așa se va răzbuna el pe acești furăcioși. Or să le pară și lor rău că i-au făcut această nedreptate numai pentru că este mic. Ba nu, Mitică este mai mic decât el dar s-a luat după Tilicea care nu este nici ea chiar atât de rea dacă n-ar fi atât de mâncăcioasă. Printre aceste gânduri Cică, auzea și povestea tatălui său despre oameni care au trăit de mult și care erau bunicii si străbunicii lui. Cei mai mari au înțeles de unde și cum și-a mărit tatăl lor averea și că o parte din această avere va fi odată și a lor. Își aducea aminte tata și spunea despre bunicul său Nicolae Antonie care-i povestea despre tatăl său, care a dat numele tomeștilor, acel Toma lui Dinu. Unii nepoți ai lui Toma lui Dinu au fost oameni de treabă și i-au vândut pe preț ”ca între neamuri” dreptul lor la moștenire în Munte și în Plai. Le-a povestit despre Lelea Veta măritată în Berislăvești. Cum aceasta a văduvit, cu bărbatul în viață, douăzeci și cinci de ani. A văduvit pentru că bărbatul său a fost închis la ocnă pentru un omor pe care nu l-a înfăptuit. L-a așteptat toți acești ani cu nădejdea că va reveni poate mai repede decât a spus judecătorul. L-a așteptat îngrijind de gospodărie și reușind să o mărească. A luat oameni la muncă plătiți cu ziua, a vândut recoltele ținându-și pentru sine doar atât cât să trăiască viață de creștin. A reușit ca în douăzeci și cinci de ani să cumpere cincisprezece pogoane de pământ din cel mai bun. N-a uitat în acești ani să dea la marile sărbători dar în bani mânăstirii de lângă râul Cosica. Dumneaei este cea care, prin banii ce i-a dat, a refăcut din temelii clopotnița sfântului locaș. Și Dumnezeu i-a ajutat. Când a împlinit patruzeci și patru de ani, fiind femeie în deplină putere, i-a venit omul de la ocnă. Când i-a bătut la poartă străinul bărbos a bănuit că acesta ar putea fi Vasile al său. Dar n-a fost sigură. N-a fost sigură nici când acesta, cu pălăria în mână a șoptit „eu sunt Vasile” S-a uitat lung la el și a zis „dacă ești cine spui, cum îmi ziceai de câte ori veneai acasă în anul în care am fost împreună”. Îți ziceam „am venit bujorul meu de munte, iar tu-mi răspundeai dacă-ți place bujorul, culege-l” Lui Vasile la început îi venea greu să iasă între oameni. Se temea, parcă de privirile ce o să i le arunce oamenii din sat. Dar Veta nu l-a lăsat în această temere a sa. îl scotea în sat îmbrăcat numai în haine curate, parcă ar fi mers de fiecare dată la biserică, dacă cineva încerca să-l căineze pentru anii de ocnă îl întrerupea. „Pentru mine, Vasile a plecat ieri și a venit astăzi. Nu știu de ce trebuie să-l căineze cineva. Mumă-sa și tată-su nu mai sunt iar eu sunt bucuroasă pentru el. Și într-adevăr Vasile parcă ar fi plecat ieri și astăzi s-a întors. Mergea la munca câmpului, duminicile și sărbătorile la biserică, la cumetrii când erau chemați. Au dus-o bine în anii ce i-au mai avut de trăit după întoarcerea lui. Necazul, pentru că trebuia să fie unul, era că nu aveau copii. Au încercat acum vreo zece ani să înfieze unul. Au încercat și la noi. I l-aș fi dat pe Ion dar copilul n-a vrut. Știam că nu vrea nici el, nici mumă-sa pentru că n-au vrut nici la Neica Pavel din Pesceana. Și eu zic și acum, după zece ani, că ar fi fost bine pentru Ion. Ar fi ajuns om cu avere mare. Cu mult mai mare decât mine, care nu sunt sărac în acest sat. Veta i-a vândut lui toate drepturile pe care le avea la Olănești Le-a mai povestit de mătușa Lica, sora moșului, care și ea și-a vândut tot pe preț „ca între neamuri” drepturile la moștenirea din satul părintesc. - După cum spui mata aproape toate locurile noastre sunt de la tata mare, tatăl dumitale și care le-a avut de la acel Nicolae Antonie și care, la rândul său, le-a moștenit de la moșul mai bătrân, Toma lui Dinu, zise Nae - Da, așa este. Le-am moștenit dar am și cumpărat dreptul la moștenire de la ceilalți. Doar Mosoroasa vine de la Vasileștii din care se trage mama voastră. Așa că locurile din Băi cele din Livadia, cele din Anca, de la Doscior și Valea Panului au fost odată toate ale înaintașilor mei. Locul acesta, pe care este casa unde stăm a fost a lui Stroescu, socrul moșului. Dar moșul a vândut o parte din grădină lui Duțu, tatăl lui Duțu, pe care-l știți și voi. A vândut jumătate din grădină primind ca preț o capră și o butie. De capră avea nevoie ca să aibă cei mici lapte, iar de butie pentru a mura varză. De, așa erau vremurile pe atunci. Ei,această parte din grădină am răscumpărat-o eu acum plătindu-i lui Duțu un preț mult mai mare decât primise moșul atunci demult. Vă spun acum să auziți toți, partea de grădină, pe care am răscumpărat-o, i-o voi da lui Ion să-și facă acolo casă când se însoară. Până atunci vom semăna pe ea porumb ori mai bine legume. Fiecare copil al meu, băiat ori fată, va primi loc de casă, dacă se va căpătui în sat. Cei care se vor lăsa în voia soartei și se vor căpătui, te miri unde, n-au cum primi. Și, zicând acestea, își întoarse privirile spre Nae. Dar acesta nu observă privirile îndreptate spre el. Gândul îi zbura departe. Vedea cu ochii minții acel sat jumătate românesc și jumătate săsesc, pe primarul lui și căuta să-și închipuie și casa unde acesta locuia. Acolo este acum și cea care mereu îi apărea în gând. De abia apucă să fie singur doar cu o coală de hârtie și un creion. Este sigur că-i va putea desena figura care atât de mult i s-a înfipt în memorie. , |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate